Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Jurnal indian (XV)

de (8-6-2013)

August 2011

Pentru prima oară de la debutul deja îndelungatei mele experienţe indiene, sosirea pe aeroportul Indira Gandhi din New Delhi nu îmi mai provoacă sentimente amestecate de regret, tristeţe şi uşoară angoasă. Mă surprinde chiar să aflu că, încă în aer, deasupra capitalei indiene, aştept aterizarea cu un soi de nerăbdare pe care n-am mai încercat-o decât la prima aterizare în New Delhi, acum aproape doi ani. Extrema familiarizare cu locurile şi oamenii îmi conferă un confort interior pe care nu ştiu să-l fi încercat vreodată în India. Să fie o împăcare definitivă cu o ţară care până acum nu a încetat vreun moment să mi se pară bizară, condusă de legităţi pe care nu le-am înţeles şi pe care nu le-am acceptat până în acest moment? Nu ştiu. Mă gândesc la asta în taxiul negru, Ambassador, care mă poartă dinspre aeroport spre nordul capitalei.

Căldura sufocantă a lunii august, musonul pe care îl simt în plămâni la fiecare respiraţie, traficul relaxat, dar încă haotic, din primele ore ale dimineţii, şoferul care are nevoie de indicaţii pentru a ajunge în Mukherjii Nagar (zona în care locuiesc), toate acestea îmi dau sentimentul straniu al apartenenţei  la o lume pe care, dintr-o dată, refuz s-o mai înţeleg, acceptând-o doar, fără alte împotriviri şi revolte. A doua zi, către amiază, mă trezesc cu acelaşi sentiment. El durează până în momentul în care scriu aceste rânduri, adică la sfârşitul lunii.

image001

Începe un nou an universitar. La ora zece mă prezint la Facultate şi, aici, o primă surpriză plăcută. Extrem de plăcută. Am deja 40 de studenţi înscrişi la cursurile de Limba Română. Un record absolut pe care nu îl înţeleg, dar pe care îl pun în legătură cu noul meu fel de a mă raporta la India. India care, se pare, dacă nu-i opui rezistenţă, îţi oferă, când şi când, satisfacţii  de proporţii. Ştiu cum trebuie să rezoneze toate aceste rânduri în mintea cititorului care a lecturat sau va lectura toate însemnările acestui jurnal. Îmi asum chiar riscul de a-i fi asociată acestui text eticheta de metafizică ieftină. Mai ştiu, în acelaşi timp, că la finalul acestor însemnări (cine ştie când!) rezultatul va fi un text eminamente incongruent, plin de contradicţii interioare, de repoziţionări, de negări şi acceptări succesive. Ei bine, asta a fost până acum experienţa mea indiană: un lung şir de uimiri, de neînţelegeri, de judecăţi uneori pripite, dar mereu îndreptăţite, din punctul meu subiectiv de vedere. La prima oră de curs, în faţa a peste douăzeci de studenţi (nu toţi cei înscrişi vor şi veni la cursuri!) discut câteva probleme administrative apoi prezint câteva date generale despre România. Mulţi dintre studenţii mei învaţă în acelaşi timp franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi japoneză. Prin urmare, va fi un an interesant, în care vom putea face tot felul de conexiuni între limbi romanice şi nu numai.

Hotărăsc să petrec o zi în sud, alături de S. şi C., într-unul dintre impresionantele malluri indiene. C. va părăsi India ce mai probabil la sfârşitul lunii. A primit un post în apropierea Londrei. Plecăm la amiază şi rămân până seara târziu. Eu şi S. ne întoarcem cu metroul, C. locuieşte în sud. Teribilă aglomeraţie. Trei sferturi din drum le petrec încercând să rămân în interiorul metroului de fiecare dată când acesta opreşte într-o staţie. Valuri de călători care doresc să coboare şi alte valuri de călători care doresc să urce mă obligă să îmi folosesc la fiecare 3 minute toate resursele fizice de care dispun. Într-una dintre staţii, un tânăr îmi zâmbeşte, rugându-mă să eliberez locul din faţa uşii. Întrebarea e destul de bizară pentru că, e clar, nimeni în interiorul metroului nu se poate mişca nici măcar doi centimetri la stânga sau la dreapta. Nu este spaţiu. Rămân pe locul meu din lipsă de alternative. Din când în când, cu eforturi apreciabile, îmi ating cele două buzunare în care îmi port telefonul şi portofelul. La următoarea staţie tânărul coboară. Îmi trebuie ambele mâini pentru a nu fi târât în afara metroului de zecile de corpuri care se îmbulzesc către uşă şi dinspre uşă în interior.

După ce metroul pleacă, îmi duc instinctiv mâna la buzunar şi constat că telefonul a dispărut. Portofelul e încă la locul lui, deci nu am motive să fiu prea îngrijorat. Nu pot scăpa de ideea că tânărul cu care tocmai vorbisem cu un minut în urmă e autorul. Zâmbetul lui (care mi se pare acum ironic), rugămintea fără sens pe care mi-o adresase şi apoi coincidenţa de a mi se fi furat telefonul în exact momentul în care el părăsise metroul (alături de alte sute de indieni, evident), toate acestea mă fac să îl suspectez.

Renunţ la asemenea idei pentru că ele sunt neproductive. Important este să blochez cartelele (telefonul e dual SIM, are, aşadar, şi un număr românesc), să îmi iau un alt SIM cu acelaşi număr -dacă se poate- şi un nou telefon. Aflu a doua zi că, pentru a solicita companiei de telefonie mobilă o cartelă cu acelaşi număr, am nevoie de o dovadă eliberată de la Poliţie care să certifice că telefonul mi-a fost furat. Intru în prima secţie de poliţie, încerc să le spun toată povestea, sunt întrebat unde s-a petrecut evenimentul şi când le răspund că în metrou, poliţistul, uşurat, îmi zâmbeşte politicos şi îmi spune: „but you know, this is not our jurisdiction”. Ar trebui să merg la poliţia metroului… Mă gândesc pentru o secundă că aş putea intra în următoarea secţie de poliţie, declarând că mi-am pierdut telefonul chiar în faţa secţiei respective. În cazul acesta, bănuiesc că nu se mai pune problema jurisdicţiei… Renunţ în cele din urmă la ideea de a avea acelaşi număr de telefon…

image002

S. îmi vorbeşte despre experienţa îngrozitoare pe care a avut-o în aeroportul din Milano, în drum spre ţară. Poliţia a considerat-o… româncă şi, în urma unui conflict suprarealist, a fost escortată în afara aeroportului, nepermiţându-i-se accesul în incintă până cu o jumătate de oră înainte de decolarea avionului. Afară, în soarele arzător al Italiei, aşteptau alţi călători în aceeaşi situaţie. Cei mai mulţi, asiatici şi africani. Familii întregi la discreţia unor ofiţeri rasişti… S. mi-a spus că, în cele câteva ore de aşteptare, le-a ascultat poveştile, care mai de care mai revoltătoare. În momentul acela, am încercat să mă imaginez un indian decent, respectabil, în vizită prin Europa, făcând escală în aeroportul din Milano. Câtă umilinţă să te vezi escortat în afara aeroportului, lăsat în soare ore întregi până la sosirea avionului, abuzat cu gesturi largi şi cuvinte zgomotoase din care nu înţelegi nimic!

E probabil una dintre multele umilinţe pe care un indian trebuie să le îndure în anumite ţări europene. Înţeleg, deci, reticenţa pe care o au câteodată vizavi de Europa. Aparţinem până la urmă, oricât de mult ne-am strădui să demonstrăm contrariul, unor culturi diferite. Şi nu numai atât… trebuie să admit, am crezut o vreme că europenii au învăţat ceea ce era de învăţat din secolul XX, că naţionalismele şi -ismele de tot felul sunt de domeniul trecutului. M-am înşelat: nu a fost nevoie decât de o criză economică şi de un val de imigranţi dinspre Est spre Vest pentru ca vechile naţionalisme să se reactiveze. Românii înşişi, cei care ar avea atât de puţine motive de naţionalism, îl practică zilele acestea deşănţat. Experienţa lui S. mă bulversează întreaga zi. Nu am trăit până acum experienţa discriminării… Trebuie să fie îngrozitor şi frustrant!

image003

Am noi vecini. Cei vechi au avut contract pentru numai un an. M. predă germană. Are o personalitate interesantă, preferă să asculte şi mai apoi să îşi expună convingerile. Încă nu ştiu dacă e vorba doar de o politeţe exagerată, de o atitudine matură ce evaluează partenerul de discuţie pentru ca abia mai apoi să reacţioneze sau, pur şi simplu, de o reacţie motivată cultural. Spaţiul german, spre deosebire de cel latin, nu e deschis către şarje verbale încrucişate, către o conversaţie purtată prin întreruperea frecventă a celuilalt. A. predă franceză şi e aproape inexistentă ca prezenţă. Ne-am întâlnit o dată aici şi încă o dată pe holurile Universităţii. A predat un an în Rajasthan, deci e familiarizată cu India.

15 August, ziua independenţei Indiei. Împreună cu S., hotărăsc să îmi petrec o bună parte a zilei pe străzi, în apropierea simbolului Indiei moderne, India Gate. Aş vrea să văd parada militară şi fastul inevitabil unei asemenea zile. Către amiază, ajungem în sud. Străzile sunt surprinzător de liniştite, indienii sărbătoresc, însă nu văd nimic din fastul la care m-aş fi aşteptat. Sunt plăcut surprins. Marile artere sunt închise circulaţiei autovehiculelor, ne putem plimba liniştiţi şi mai apoi mergem pentru cină în Khan Market. O zi plăcută. Nici măcar căldura şi umiditatea nu mai sunt atât de insuportabile. Patriotismul, câteodată afişat ostentativ şi patetic, se exprimă acum prin steaguri naţionale şi câte un Jai Hind (Hai India!), din când în când.

image004

Sâmbăta pot folosi o sală de curs dotată cu un videoproiector, deci, încă din primul an în India, am hotărât să le arăt studenţilor câteva dintre producţiile cinematografice româneşti. E o sarcină cu mult mai dificilă decât pare la prima vedere, în primul rând pentru că selecţia trebuie să ţină cont de exigenţele (deloc puţine) studenţilor indieni. Fără scene de nuditate, fără scene de violenţă, fără săruturi si fără personaje care îşi dezvăluie prea mult corpul. În plus, obişnuiţi cu producţiile indiene, fără o adevărată cultură cinematografică, mulţi dintre ei sunt realmente plictisiţi. Mă hotărăsc să le arăt un film recent, pe care l-am descoperit eu însumi cu câteva luni în urmă, la un festival de film românesc în Polonia: Nuntă în Basarabia. Am uitat că pelicula are o scenă de nuditate (vreo 20 de secunde) şi, în momentul în care scena rulează pe ecran, două sau trei voci feminine mă somează (e drept, politicos) să opresc filmul.

Găsesc o metodă tehnică de a relua vizionarea fără scena incriminată, însă la final simt că trebuie să avem o discuţie lămuritoare. Le spun studenţilor că filmul poartă codificarea AP 12, ceea ce înseamnă că el poate fi vizionat fără acordul părinţilor de către cei cu vârste de peste 12 ani. Le mai explic că, dacă doresc să vadă poveşti de dragoste româneşti (îşi exprimaseră o asemenea dorinţă), nu le pot găsi un film în care personajele să stea la doi kilometri unele de altele, aşa cum se întâmplă în filmele marca Bollywood. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles. Cu siguranţă cei care studiază franceză, portugheză, italiană sunt familiarizaţi cu filmul european. Pentru ceilalţi, umărul dezvelit al unui personaj feminin poate fi o problemă de moralitate. Sau doar o problemă de ipocrizie… După oră, câţiva studenţi îmi cer CD-ul pentru a-l viziona acasă…

image005

Este acum momentul în care va trebui, odată în plus, să-mi prelungesc viza de lucru în India pentru încă un an. Un nou contact debusolant şi confuz cu birocraţia indiană…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.114.84