Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Autocrat sau iacobin: ţarul Ivan cel Groaznic şi epoca sa (II): premise europene

de (31-3-2013)
1 ecou

MiddleAges1Una din tacticile de succes prin care istoria vine în întâmpinarea sensibilităţilor identitare ale publicului consumator este prezentarea naţiunii şi a trecutului său ca rezultatul unor acumulări de experienţe proprii, sub auspiciile, asumate sau nu, ale Volksgeist-ului herderian, iar influenţele venite dinspre entităţile similare din proximitate sau procesele integraţioniste au un efect neglijabil sau, mai grav, unul distructiv. Dihotomia general-particular, dintre naţional şi universal, se menţine şi la nivelul abordărilor didactice, fie că avem în vedere curicula şcolară, fie ofertele universităţilor cu disponibilităţi spre aprofundarea disciplinelor socio-umane. Bătălia purtată cu sorţi schimbători în spaţiul cultural românesc pentru a asigura statutul ştiinţific pentru istorie, a impus încă de la originile sale moderne abordarea trecutului nostru în relaţie cu popoarele vecine, cu instituţiile lor politice şi cu profilul confesional al acestora, iar o evoluţie nu tocmai benefică pe termen lung face din producţiile de istorie locală, adevărate pledoarii pentru a legitima diverse situri ca noile axis mundi, neacceptate fireşte de către inamicii de ieri şi scepticii de azi.

Chiar dacă orgoliul naţional şi loialitatea faţă de fondatorii scrisului istoric ar avea de suferit, o analiză onestă a faptelor trecutului nu poate fi făcută în absenţa unor corelaţii cu evenimente, stări de spirit şi acte de conduită din alte spaţii, într-un interval cronologic contemporan. Această premisă şi-a demonstrat validitatea şi pentru Evul Mediu, în ciuda lipsei îndelung clamate a mijloacelor de comunicare şi a dezvoltării infrastructurii sau a schimburilor, iar în lipsa suportului surselor scrise, analiza fenomenului artistic sau descoperirile arheologice vin în ajutorul muncii istoricului(1). Ponderea contextului în evaluarea faptului istoric dobândeşte o importanţă sporită la începuturile epocii premoderne, când omul cu însuşirile sale, redevine obiectul central al interesului istoricilor(2), iar criteriile etice cu care autorii operează diferă fundamental de preconcepţiile providenţialiste ale cronicarilor medievali.

Pentru spaţiul pe care scrisul de expresie anglo-saxonă îl încadrează în Europa de Est, dar mai ales pentru Rusia secolului al XVI-lea, schimbările pe care le cunoaşte lumea de dincolo de frontiera strictă sau relativă sunt cu atât mai importante cu cât, tocmai în această perioadă, structura politică agregată sub autoritatea suveranilor moscoviţi face pasul de la statutul de broker de putere, speculând între tătari, lituanieni, dar şi între greci şi latini, la poziţia de actor al echilibrului volatil de forţe din regiunea dintre Marea Baltică, stepele nord-pontice şi periferia septentrională a Asiei.

Provocările unei tranziţii

Unul din locurile comune ale istoriografiei tradiţionale, asumat ca atare şi de percepţia publicului avizat, este imaginea Evului Mediu ca un timp de cezură între antichitatea clasică şi Renaşterea, Umanismul şi Reforma care prelimină apariţia civilizaţiei moderne şi a eticii capitaliste(3). În planul dezvoltărilor politice, translaţia se manifestă prin substituirea lui orbis romanus cu ansamblul statelor teritoriale, cu frontiere relativ stabile şi cu o infrastructură instituţională coerentă, locuite de comunităţi în curs de evoluţie spre conştiinţa naţională şi guvernate în temeiul raţiunii de stat. În logica acestei prezumţii, dublate şi de încrederea într-o dialectică relativ rectilinie a istoriei, secolul al XVI-lea reprezintă un moment al începuturilor entuziaste pe tărâmul culturii şi artei, al apariţiei alternativelor teologice instituţionalizate şi al reflecţiei civice care vor sfârşi prin a configura arhetipurile noii etici capitaliste, ale toleranţei şi drepturilor cetăţeneşti.

Difuziunea producţiei artistice a Renaşterii italiene la nord de Alpi, erudiţia Umanismului nordic şi importanţa sa în înţelegerea scrierilor sacre, efectul descoperirilor geografice care au pus în cauză convingerile asumate de tradiţia scolastice în legătură cu lumea cunoscută, dar şi stabilitatea economică a prosperelor centre urbane mediteraneene, noua speculaţie teologică şi mutaţiile pe care le-a suferit pietatea individuală şi colectivă, cunosc tocmai în această perioadă expresii pentru care istoricii continuă să propună lecturi de o justificată diversitate, inspirate de necesitatea unei înţelegeri emancipate de imperativul simplist al ideii de progres. O primă nuanţă în raport cu această perspectivă idilică asupra genezei Europei premoderne este aceea a continuităţilor la nivelul artei, ideilor şi memoriei instituţionale între Evul Mediu şi Renaştere, teză dezvoltată de lucrările unor medievişti reputaţi din ultimele decenii.

Mai importantă pentru subiectul expus aici este însă maniera în care înşişi protagoniştii acestei succesiuni de evenimente au reacţionat în faţa noilor provocări. Celor care au resimţit în mod nemijlocit impactul transformărilor din ultimele decenii, de la prăbuşirea Cortinei de Fier la provocările globalizării, de la apariţia spaţiului virtual la contestaţia experimentului multicultural european, le este mai uşor să înţeleagă faptul că schimbările au reconfigurat viaţa oamenilor şi comunităţilor în direcţii nu totdeauna pozitive sau, cel puţin pe termen scurt, percepţia celor implicaţi nu a fost una similară cu entuziasmul istoricilor de mai târziu. Autorii care s-au ocupat de ultimele secole ale Evului Mediu au subliniat faptul că aceste transformări spectaculare au avut loc ca urmare a crizei de structură care a afectat lumea creştină începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, iar aspectele cele mai vizibile pentru memoria contemporanilor au vizat declinul demografic, relaţia putere-societate şi evoluţiile confesionale.

Marile epidemii care au decimat periodic populaţia orăşenească începând cu cea din 1348 a antrenat consecinţe economice imediate şi a determinat modificarea unor comportamente sociale şi solidarităţi comunitare, dar şi activarea unor stereotipii latente la nivelul mentalului colectiv. Astfel, de acum avem de-a face cu o anume suspiciune în relaţia dintre comunităţile urbane şi cele rurale, precum şi cu declanşarea de pogromuri episodice, motivate de convingerea că epidemiile sunt provocate de evrei sau armeni, prin modul lor de viaţă şi prin practicile lor rituale(4).

Statul teritorial premodern, în expresiile sale canonice din nord-vestul Europei, s-a impus ca o soluţie viabilă în competiţia cu centrele regionale de putere şi cu iniţiativele integraţioniste multinaţionale, dar succesul a intervenit în urma unor confruntări violente, purtate cu mijloace emancipate de rigorile eticii cavalereşti medievale(4). Războiul de O Sută de Ani, socotit ca un moment de afirmare al conştiinţei naţionale a francezilor, coincide în ultima sa etapă cu un război civil care opune ramura principală a dinastiei de Valois rudelor sale burgunde, rivalitate cu urmări atât de importante pentru destinul Europei în ansamblul ei, datorită preluării de succes a patrimoniului burgund reuşite de reprezentanţii Casei de Austria. Criza puterii etatice îşi are expresia proprie şi în Anglia ultimilor Plantageneţi, unde reconcilierea realizată de suveranii dinastiei Tudor este precedată de Războiul celor Două Roze, dar şi în Spania, unde unitatea în jurul Regilor Catolici este obţinută cu preţul prezervării unor privilegii regionale şi corporative care au marcat decisiv dezvoltarea Spaniei pe termen lung. Chiar dacă monarhia este obligată să-şi restrângă baza fiscală la resursele Castiliei, potenţialul teritoriilor americane cucerite efectiv în prima jumătate a secolului al XVI-lea, exploatat într-o manieră puţin eficientă chiar pentru standardele vremii, a oferit Spaniei suficiente resurse pentru a-şi impune un relativ primat în relaţiile de putere din Europa, până la Războiul de Treizeci de Ani(6).

Criza politică din Occidentul medieval este dublată de primele valuri religioase, generate tocmai de aprofundarea creştinării naţiunilor europene, odată cu generalizarea predicilor în limbile vorbite şi cu emergenţa ordinelor călugăreşti care contestau starea de lucruri din biserică, abuzurile papalităţii şi condiţia morală a clerului şi predicau salvarea prin revenirea la practicile postulate de Sfânta Evanghelie. Marea schismă din Occident, disputa dintre papii de la Roma şi cei de la Avignon, urmată de restaurarea puterii papale contestate de adepţii unui rol mai activ al corpurilor reprezentative ale clerului şi poporului în viaţa bisericii, prelimină succesul Reformei religioase, care diferă de aceste acte de disidenţă prin aceea că ajung să genereze structuri instituţionale diferite şi obiectiv opuse bisericii romane(7). Importanţa noilor forţe sociale şi a establishmentului laic în stabilirea opţiunilor religioase este evidenţiată de faptul că Reforma protestantă s-a impus în acele regiuni în care a venit în întâmpinarea exigenţelor acestora sau acolo unde naţionalismul religios medieval a întâmpinat opoziţia papalităţii, spre deosebire de primele manifestări ale galicanismului şi anglicanismului.

Lumea Renaşterii şi Reformei s-a dovedit mult mai violentă decât predecesoarea sa medievală, iar instabilitatea socială a pus în cauză însăşi supravieţuirea unor structuri statale considerate poveşti de succes ale centralizării medievale. Este suficient să trecem în revistă oscilaţiile în materie de religie ale regelui Henric al VIII-lea al Angliei şi al succesorilor săi imediaţi, efectele războaielor religioase din Franţa şi fervoarea cu care suverani uimiţi de barbaria polonezilor şi prelaţi erudiţi vor organiza masacrele din Noaptea Sfântului Bartolomeu, vânătoarea de vrăjitoare din comunităţile protestante sau jefuirea Romei în 1525, săvârşită de mercenarii catolici ai împăratului Carol Quintul, aflat în conflict cu suveranul pontif(8). Recursul la violenţa extremă este justificat fie de raţiuni de pietate, de grija pentru puritatea credinţei şi mântuirea sufletelor, fie de pledoaria autorilor umanişti pentru omul de stat de succes, discurs în care conceptul de virtu substituie paradigmele etice ale scolasticii.

Reformă, cruciadă şi moştenitorii Bizanţului

În contextul activării competiţiei politice, religioase şi a celei pentru resurse economice, atitudinea faţă de periferia estică a christianitas cunoaşte la rândul ei schimbări însemnate. Convulsiile pe care le-a cunoscut creştinismul occidental s-au manifestat într-o manieră specifică în regiunea cea mai dezvoltată a Europei Centrale, regatul Boemiei, unde a generat revoluţia husită, cu discursul său naţional impregnat de inovaţii sociale şi morale. Atitudinea faţă de problematica Estului continuă să se situeze sub auspiciile misiunii şi cruciadei, teme devenite parte a disputei dintre catolici şi protestanţi încă pe durata Conciliului de la Trento(9).

MiddleAges2Ecleziologia romană şi cea protestantă asociază efortului de mântuire a credincioşilor şi dimensiunea apostolică, universală, pentru care lumea ortodoxă oferea teritoriul ideal, fie pentru concretizarea mai vechilor proiecte de restaurare a unităţii bisericii(10), sau pentru câştigarea de parteneri politici şi adepţi pentru disidenţele lutherane sau calvine. Controversele religioase şi disponibilităţile pentru o mai sporită mobilitate a indivizilor şi comunităţilor au transformat spaţiul est-european într-un posibil seif haven pentru aceia pe care convingerile religioase îi plasau înafara cadrului legal în ţările de origine. Vilnius, Keidaniai şi Vitevsk, aflate sub autoritatea unor magnaţi lituanieni protestanţi găzduiesc comunităţi de protestanţi din Scoţia şi Ţările de Jos, iar adepţii tezelor unitariene se vor bucura de protecţia puterii locale în Transilvania şi Polonia, aducându-şi o remarcabilă contribuţie la progresul educaţiei şi la difuzarea scrierilor umaniste. Confruntarea dintre cele două tabere a fost influenţată de un alt factor extern, ofensiva otomană în Europa Centrală, la capătul căreia Ungaria cădea victimă marşului triumfal al sultanului Suleiman Magnificul, iar raidurile turcilor deveneau o prezenţă familiară la frontierele germane.

Atitudinea fondatorilor protestantismului german, Luther şi Melanchton faţă de turci a variat de la investirea lor cu semnificaţii punitive faţă de o lume care s-a abătut de la cuvântul Domnului, la perceperea lor ca emisari ai Infernului şi clamarea combaterii lor prin cruciadă. În pofida unei stereotipii defensive la care istoriografia noastră a contribuit fără să vrea, naţiunile ortodoxe s-au implicat activ în acest creuzet politic şi spiritual şi au adoptat atitudini nuanţate, inspirate de pragmatismul politic, de sensibilităţile sociale şi de necesitatea sau dorinţa identificării unor oportunităţi de colaborare cu promotorii misiunii. Istoriografia locală a insistat asupra importanţei moştenirii bizantine, ale cărei elemente cunosc o difuziune mai largă în spaţiul românesc şi în lumea rusă, odată cu căderea Constantinopolului(11). Prezenţa acestor expatriaţi, relaţia cu patriarhia ecumenică aflată sub obedienţa sultanului, dar mai ales propria dinamică a monahismului ortodox revigorat de practicile isihaste, au determinat elaborarea unui discurs de identificare a puterii şi poporului cu ortodoxia, materializat şi prin acte de persecuţie împotriva minorităţilor armene şi ebraice, dar mai ales prin negarea caracterului creştin al bisericilor apusene. Din acest punct de vedere, ortodoxia liberă retrăia experienţa bizantină, unde interesul politic care dicta parteneriatul cu Occidentul era cenzurat de apelul la rigoarea purităţii confesionale. În aceste împrejurări, percepţia reciprocă a naţiunilor ortodoxe şi a celor occidentale, catolice sau protestante, este guvernată de mefienţă reciprocă. Dacă iniţial oponenţii papalităţii invocau superioritatea morală şi autenticitatea credinţei greceşti ca argumente în disputa cu Sfântul Scaun, aprofundarea contactelor cu ortodoxia şi eşecul tentativelor misionare fac loc vechilor acuzaţii de barbarie, superstiţie şi erezie, proprii discursului pontifical din perioada cruciadei a IV-a.

În această lume a contrastelor, a creaţiei artistice inovatoare şi a revanşei manieriste, a erudiţiei şi violenţei, începea domnia Marelui Cneaz al Moscovei Ivan al IV-lea Groznîi, care avea să transforme din temelii marea şi aparent conservatoarea Rusie, într-o manieră marcată de acelaşi mix de entuziasm şi recurs impredictibil la prudenţă.

1. Vezi analiza propusă de Răzvan Theodorescu în legătură cu transformările societăţii româneşti în secolul al XVI-lea, Bizanţ, Balcani, Occident. La începuturile culturii medievale româneşti (sec.X-XIV), Bucureşti, 1974, passim.

2. H.C.Barness, History of Historical Writting, London, 1936, p. 118-123.

3. Pentru viziunea tradiţională asupra Renaşterii, vezi Jakob Burchardt, Civilizaţia Renaşterii, Bucureşti, 1978, vol. I, passim.

4. Pentru evenimentele din lumea germană şi reacţia autorităţii imperiale, vezi Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, de la origini la începutul epocii contemporane, Bucureşti, 2001, p. 49.

5. Pentru tranziţia de la medieval la modern în privinţa confruntărilor militare, vezi Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Bucureşti, 1993, p. 171-184.

6. Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, 1981, p. 23-37.

7. A. Dickens, The Reformation, London, 1990, p. 3-6.

8. Rudolf Hertling, Istoria bisericii catolice, Iaşi, 1998, p. 104.

9. Jean Delumeau, Le catholicisme entre Luther et Voltaire, Paris, 1992, p. 47-63.

10. Vezi Josef Gill, l’Histoire de Concille de Florence, Paris, 1968, passim.

11. Vezi Andrei Pipidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române, secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 1981, passim.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (2-4-2013 la 01:15)

    O bună analiză istorică, prin prizma circulaţiei artelor, a ideilor şi a culturii, din spaţiul european, de la Dunăre până în Urali.

    Totuşi autorul focalizează excesiv pe statul rus şi rolul lui Ivan al IV-lea cel Groaznic, plasând în umbră pe Ivan al III-lea, Cel Mare !

    Este ştiut că statul ţarist rus a apărut odată cu Ivan cel Groaznic, în secolul 16, dar un stat rus moscovit a apărut în secolul 14, desprins din statul kievian, format cu mult timp în urmă, începând din secolul IX, odată cu dinastia Ruricilor. Unul din aceştia, Vladimir Cel Mare, a introdus crestinizmul bizantin în anul 980 si, odata cu aceasta, si arta bizantina (!) şi a pus bazele unui stat rusesc la Kiev cu mult înaintea statului rus Moscovit !!

    Acel stat, cu capitala în Kiev, a dezvoltat şi arta şi cultura la nivele înalte, dar nu era refractar la schimbul de cultură artă şi civilizaţie cu Europa acelui timp.

    Autorul nu spune că vehicolul principal care a facilitat transferul de idei, cultură şi artă a fost în primul rând comerţul, vehicol valabil şi pentru epoca de după căderea Comunismului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10