Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Provocarea iraniană: între dialog şi „ciocnirea civilizaţiilor” (I): pasivul conflictelor uitate

de (16-9-2012)

textÎn august 1941, în contextul declanşării atacului puterilor Axei împotriva Uniunii Sovietice şi a succesului iniţial al Planului Barbarossa, alianţa sovieto-britanică a acţionat decisiv în vederea stabilirii unei comunicaţii terestre directe, esenţiale pentru tranzitul armamentului şi furniturilor destinate susţinerii efortului militar al Armatei Roşii. Această necesitate strategică s-a concretizat prin ocuparea provizorie a Iranului(1) şi divizarea sa în două zone de administrare directă, implicând şi plasarea resurselor economice ale acestui stat neutru în serviciul Naţiunilor Unite.

Din perspectiva relaţiilor internaţionale, acest parteneriat marca o cezură în competiţia seculară care opusese Marea Britanie şi Rusia, vizând dominaţia politică a Asiei Centrale(2), iar în planul practicilor diplomatice, episodul prelimina sinuozităţile colaborării aliaţilor occidentali cu puterea sovietică, ce se legitima prin contestarea ireductibilă a valorilor capitalismului liberal occidental. Incompatibilitatea pe care forţa inamicului comun a putut-o plasa în plan secund în anii războiului s-a manifestat la câteva luni de la încetarea ostilităţilor tocmai la confiniile zonelor de influenţă iraniene, înaintea crizei berlineze care a transformat Cortina de Fier dintr-o componentă a discursului public într-o realitate efectivă a Europei secolului trecut.

Adepţii teoriilor ce privilegiază caracterul repetitiv al evenimentelor istorice pot fi fericiţi să găsească în actualele dezvoltări ale situaţiei politice şi militare din jurul Iranului, date ale unor confruntări mai vechi sau mai noi, aşa cum partizanii tezei ciocnirii civilizaţiilor se pot identifica cu abordările maniheice ale cruciaţilor medievali, perfect compatibile în exclusivismul lor cu acelea ale adversarilor sarazini(3). Un observator mai puţin dogmatic poate remarca faptul că sfârşitul istoriei despre care s-a vorbit la finele Războiului Rece este încă departe, iar una din problemele cărora nu li s-a găsit o soluţie este tocmai relaţia dintre globalizare, modernizare şi coexistenţa relativ paşnică, sau măcar încadrată în norme universal respectate, a indivizilor şi comunităţilor separaţi de apartenenţe confesionale şi origini etnice. Fidelitatea faţă de convingerea că o mai bună cunoaştere a valorilor care conturează profilul mental al alterităţii este de natură să diminueze apetitul combativ impus de sentenţiozitatea discursului politic, justifică o succintă analiză a realităţilor Iranului contemporan, din perspectiva trecutului mai recent al acestei civilizaţii milenare.

Islam, revoluţii şi interludii reformiste

Percepţia asupra Orientului Mijlociu şi a lumii islamice în general este similară, mutatis mutandis, cu aceea pe care scrisul secolului al XVIII-lea o elaborase pentru Europa de Est, o lume străină şi potenţial ostilă valorilor civilizaţiei moderne, o societate a contrastelor şi extravaganţei, în care opulenţa insulelor de prosperitate coexistă cu precaritatea vieţii maselor de locuitori aflaţi sub standardele mondiale ale sărăciei. Poziţia femeii în lumea islamică şi lipsa de interes pentru libertăţile civile sunt tot atâtea argumente pentru a justifica amestecul de mefienţă, curiozitate şi pragmatism cu care ne raportăm la această proximitate civilizaţională, cu care Occidentul relaţionează de un mileniu şi jumătate, fără a fi reuşit să o cunoască în profunzime. Tentaţia spre generalizare face aproape uitat faptul că Iranul este patria mitică a triburilor indo-europene, iar iranienii nu aparţin ansamblului naţiunilor arabe, ca de altfel nici popoarele Asiei Centrale. Similitudinile cu Europa Centrală se regăsesc şi într-un plan pe care naţiunile din această din urmă zonă nu l-ar aprecia prea onorant, cel al eşafodajului politic.

Infrastructura etatică a ambelor regiuni este în linii generale rezultatul tratativelor de pace care au pus capăt Primului Război Mondial. Autoritatea mai curând nominală a Imperiului Otoman a fost înlocuită în Orient cu o serie de state guvernate de dinaşti locali, foşti parteneri ai învingătorilor, iar limitele teritoriale ale autorităţii acestora au fost trasate în funcţie de ponderea intereselor acestora din urmă. A rezultat astfel o pleiadă de emirate şi regate cu structuri sociale şi economice calchiate în paradigma otomană, ignorând faliile etnice şi religioase pe care cosmopolitismul promovat de regimul sultanilor le subsumase în cadrele aproximative ale statului medieval. Raţiunile geostrategice şi exigenţele economice au făcut ca principiul naţionalităţilor, devenit cheia de boltă a discursului de legitimare a statelor europene, să fie aplicat selectiv în lumea arabă şi în zonele cu statut colonial. Ecuaţia dintre echilibrul de putere şi reacţiile naţiunilor al căror destin făcea obiectul acestor aranjamente a dat notele specifice ale evoluţiilor din regiune, preluarea selectivă a paradigmelor modernităţii fiind succedate de reacţii de revenire prudentă la tradiţiile identitare şi confesionale. Din această perspectivă, actualele revoluţii din Orientul Apropiat reprezintă un déjà vu, regimurile de autoritate care fac obiectul contestaţiei populare au fost la origine expresii ale iniţiativelor reformatoare sau de eliberare naţională, fie că avem în vedere nasserismul egiptean sau ascensiunea celor două versiuni ale partidului Baas în Siria şi Irak.

Destinul Iranului a diferit oarecum din punctul de vedere al poziţiei faţă de Occident. Spre deosebire de vecinii săi arabi, acesta şi-a regăsit unitatea politică în primele decenii ale secolului al XVI-lea şi nu şi-a pierdut niciodată independenţa de jure. În anii în care Europa creştină experimenta efectele multiple ale marilor descoperiri geografice, şahul Ismail I, descendent al unui han turcoman şi al unei prinţese bizantine, realiza dubla edificare, politică şi spirituală, care avea să marcheze decisiv istoria Iranului. Unitatea politică în jurul şahului era expresia unităţii de credinţă, tradusă în datele vieţii cotidiene în spiritul unei stricte observaţii a preceptelor islamului şiit. Dacă opţiunea pentru varianta şiită plasa imperiul şahilor într-o relaţie complicată cu restul statelor islamice, guvernate de autorităţi politice şi spirituale sunite, ea a potenţat în plan intern stabilitatea puterii, chiar în condiţiile lipsei instituţiilor statului premodern şi ale unor crize de putere precum implozia politică şi confruntările dinastice din secolul al XVIII-lea, marcate de atrocităţi şi deportări în masă care reactualizau experienţele epocii lui Timur Lenk. Încă de la apariţie, Iranul a devenit un ţintă pentru proiectele ce vizau blocarea ofensivei otomane în Europa, alianţa Casei de Austria cu şahii de la Ispahan fiind considerată de unii o contrapondere la parteneriatul franco-otoman.

Momentul în care lumea creştină a conştientizat incompatibilitatea dintre raţiunea de stat şi rigorismul islamic al acestei cuasiteocraţii a coincis cu proiectul de cruciadă al împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg(4), dar diminuarea ameninţării otomane şi dinamica circuitelor economice au făcut ca tangenţele între cele două realităţi să se plaseze în zona intereselor comerciale sau a notaţiilor de călătorie. În pofida impresiei unui imobilism ideologic şi al brutalităţii regimului politic, societatea şi spiritualitatea iraniană dezvoltă un relativ pluralism, similar prin interferenţa dintre teologie, societate şi politică, relaţiei dintre putere şi societate din lumea bizantină a secolului al XV-lea. Islamul şiit s-a originat în contestaţia faţă de puterea califului, profesată de comunităţi minoritare şi luând forme proprii de expresie, mergând de la refuzul oricărui compromis cu califatul la rezistenţa pasivă(5), contestând în egală măsură inechităţile sociale şi abaterile de la tezele islamului. Manifestările de disidenţă generau, ca şi în lumea creştină premodernă, tentaţia martirajului, cultul pentru sacrificiu şi cenzura actului de guvernare.

Restabilirea contactelor cu lumea creştină s-a produs în contextul expansiunii coloniale din secolul al XIX-lea şi al rivalităţii anglo-ruse pentru Asia Centrală şi Extremul Orient. Vulnerabilitatea Iranului în raport cu vecinii europeni a plasat Iranul într-o poziţie similară cu aceea a Chinei, fapt ce a implicat pierderi teritoriale în favoarea Rusiei în Transcaucazia şi concesii economice făcute Marii Britanii. Din perspectiva relaţiilor de putere, Iranul a devenit un no man’s land, în care facţiunile agreate de cele două puteri se confruntau pentru a impune Curţii propria viziune politică, centrată totuşi pe necesitatea supravieţuirii politice şi a modernizării economice a ţării. Valul revoluţionar din anii ’20 ai secolului trecut au avut reverberaţii şi la nivelul societăţii iraniene, unde aşa-numita revoluţie constituţională a fost urmată de ascensiunea noii dinastii Pahlavi şi de angajamentul ferm pe calea implementării unor politici publice reformiste în planul industrializării şi al educaţiei. Acest nou curs, similar până la un punct cu cel al Turciei lui Mustafa Kemal, a avut un caracter impus, cu o bază socială limitată la elita marilor oraşe şi la nucleele cu iniţiativă economică şi mediile universitare.

Ingerinţele actorilor implicaţi în Războiul Rece, controversele cu privire la calea de dezvoltare mai potrivită pentru Iran, divergenţele între naţionalismul persan secularist susţinut de dinastie şi islamismul militant care punea în cauză occidentalizarea ţării, au impietat asupra coerenţei şi profunzimii iniţiativelor de modernizare. Nici sprijinul partenerilor occidentali, nici resursele investite în organizarea instituţiilor de forţă, nu au putut împiedica izbucnirea şi succesul revoluţiei islamice din 1979, a cărei rezultantă este statul socotit azi cea mai impredictibilă ameninţare pentru securitatea internaţională. Noua putere, personificată de figura unui lider spiritual carismatic, cunoscător al culturii occidentale, s-a dorit a fi o alternativă la occidentalizare, inspirată de revenirea la fundamentele islamice ale civilizaţiei iraniene, compatibilă cu exigenţele unei relative justiţii sociale şi cu contestarea dictatului marilor puteri în relaţiile internaţionale.

Riscurile unei victorii pirice

Radicalismul propriu oricărei revoluţii a produs şi continuă să mai producă, la mai bine de trei decenii de la acele evenimente, stări de spirit antinomice în cele două entităţi implicate în această relaţie. Fundamentalismul profesat de puterea instalată la Teheran generează tentative de emulaţie în mediile islamice şiite şi chiar în cele sunite. Pe de altă parte, fenomene precum aplicarea ad litteram a legislaţiei medievale islamice, cu mutilări şi acte de lapidare şi cu restricţiile la care sunt supuse femeile, alimentează ostilitatea opiniei publice din Occident. Această stare de spirit este întreţinută interesat şi de factorii de decizie politică şi economică prin hipertrofierea unor exemple, echivalente cu practici din Arabia Saudită sau din celelalte monarhii din Golful Persic. Confruntarea nu s-a limitat la contestarea reciprocă a paradigmelor şi la represalii în plan economic, ambele părţi încercând să submineze poziţiile adversarului, activând mai vechile serii de afinităţi şi conflicte latente din Orientul Apropiat.

Suportul informal acordat fostului regim irakian pe durata războiului purtat de acesta împotriva Iranului s-a dovedit un eşec pe termen mediu, câtă vreme a oferit clericilor revoluţionari prilejul de a solidariza naţiunea pe o bază patriotică şi religioasă, limitând şansele unei dezbateri sau contestaţii interne. Din perspectiva moralei publice, parteneriatul cu Irakul lui Saddam Hussein a diminuat prestigiul statelor occidentale în rândurile adepţilor transformărilor democratice în ţările arabe şi a alimentat curentele panislamiste. În aceeaşi ordine de idei, postura de campion al islamului a asigurat Iranului un primat în cercurile militanţilor şiiţi din Liban şi Siria, dar şi posibilitatea de a juca un rol normativ în cadrul frontului îndreptat împotriva Israelului. Relaţia tripartită pe care a cunoscut-o cruciada în Evul Mediu se reface astfel în actualitatea imediată, într-un moment în care seria crizelor economice determină o permanentă redefinire a paradigmelor, dar şi revirimentul unor manifestări pe care experienţele trecutului ne puteau face să le considerăm revolute, precum antisemitismul drapat în luări de poziţie negaţioniste.

Moderaţia de ultim moment a unora din părţi a făcut ca o serie de episoade conflictuale precum criza ostaticilor americani de la ambasada din Teheran sau mai recentele confruntări din sudul Libanului, care au opus forţele israeliene grupării pro-iraniene Hezbollah să nu degenereze într-un conflict de proporţii. Anumite mutaţii survenite în discursul public mai recent fac loc interpretărilor, interesante la nivelul speculaţiei livreşti sau a dezbaterilor din amfiteatru, conform cărora războiul este soluţia-panaceu la problemele economice datorită creşterii producţiei din anumite sectoare şi a redistribuirii resurselor. Astfel de abordări, care se legitimează uneori prin apelul anacronic la precedentele medievale sau la teoriile malthusiene referitoare la echilibrul demografic, se bucură de o anume popularitate în cercurile tentate de ideologii individualiste radicale sau diplomaţiei inspirate de Realpolitik. Promotorii unei politici ofensive a Statelor Unite în problema iraniană îşi fundamentează opţiunea pe caracterul ireconciliabil al revoluţiei islamice cu valorile pluraliste ale Occidentului tolerant şi multicultural, materializat în tentativele autorităţilor iraniene de a obţine accesul la tehnologia de producţie a armamentului nuclear. Disponibilităţile puterii conservatoare de la Teheran sunt de natură să ofere argumente acestor opinii în cadrul mecanismului de luare a deciziilor administraţiei de la Washington, în pofida ultimelor experienţe ale comunităţii internaţionale în gestionarea unor situaţii precum războiul împotriva terorismului.

Poziţia Israelului, singura putere regională cu un comportament politic predictibil din Orientul Apropiat, este şi mai complicată. Confruntat cu ostilitatea potenţială a întregii lumi musulmane şi cu perspectivele unui trend demografic care a generat abordări pacifiste chiar şi la nivelul politicilor guvernului fostului premier Ariel Sharon, Israelul are de făcut o dificilă opţiune între a se confrunta cu creşterea influenţei iraniene asupra mişcărilor palestiniene radicale, cu efecte asupra vieţii şi securităţii cetăţenilor săi, şi a se angaja într-un război cu un sfârşit incert, riscând o reeditare a conflictelor din 1967 şi 1973. Factorii politici care iau în calcul aceste riscuri insistă asupra unei politici mai nuanţate, contând pe capacitatea opoziţiei interne de a provoca o modificare din interior a cursului politic din Iran, în condiţiile în care lipsa unor politici economice viabile şi creşterea nemulţumirilor populaţiei vor genera o reacţie similară cu aceea care a dus la implozia sistemului socialist.

Datele acestei complicate ecuaţii se modifică în permanenţă, cu viteza specifică evenimentelor lumii postmoderne, iar pledoaria pentru război sau pentru pace reclamă o analiză eliberată de idei preconcepute, excluziune şi perspective unilaterale, cel puţin atâta vreme cât conflictul poate fi limitat la dimensiunile unei dezbateri publice.

Referinţe

1. Jacques de Launay, Marile decizii ale celui de-al II-lea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 184 et sqq;
2. Jean-Baptiste Duroselle, Histoire des relations internationales, Paris, 1996, vol. VII, passim;
3. Pentru detalii, vezi Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Bucureşti, 1996, p.112;
4. Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. II, p. 23-26;
5. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, Bucureşti, 1980, passim

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10