Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Prețul “Educației Gratuite”

de (29-4-2012)
1 ecou

Motto:

“Ah, ce frumos
Viitorul luminos
li se-arată celor idioți
Deci fii supus
față de cel mai sus pus
Nu uita că țara te vrea prost ! ”

Sarmalele reci, “Țara te vrea prost”

 

 

În Epoca de Aur și Salam cu Soia, „Educația Gratuită” ne amintea sub o formă sau alta, dar întotdeauna cu o ipocrizie greu de suportat, că nimic nu este de fapt gratuit în această viață, că totul vine cu un preț agățat sfidător, undeva la vedere. Am învățat această lecție de timpuriu, de când m-am trezit și eu prinsă în caracatița perversă a „Educației Gratuite”, prin experiențele trăite pe propria-mi piele, în școlile prin care m-am perindat eu, o amărâtă de decrețică, la dispoziția „Educației Gratuite”. Am scris în articolul http://www.acum.tv/articol/50581/ despre nedreptățile îndurate în sistemul de învățământ românesc datorită simplului fapt că părinții mei pensionari erau considerați inutili de către societatea românească multilateral dezvoltată.

Având însă încredere deplină în potențialul meu intelectual (fosilele ce propovăduiau pe vremuri „Educația Gratuită” îmi vor spune acum că mă dau mare – chiar așa, tovarăși și tovarășe profesoare, eu disprețuiesc modestia voastră morală), mi-am cultivat de mică ambiția, dorința de reușită, perseverența. Părinții mei, deși oameni simpli și pensionari inutili pentru acea societate mizeră primitivă și provincială, au făcut însă tot posibilul pentru a mă ajuta în lupta cu morile de vânt.

Îmi explicau mereu cât de important este în viață să cunoști cât mai multe limbi străine. Deși nu înțelegeam exact despre ce e vorba, ideea mă furase cu totul. Locuind în Arad, mama a crescut printre prieteni unguri, a învățat astfel limba maghiară pe care o vorbea cu multă ușurință. A încercat să mă învețe și pe mine, dar nu a reușit. La un moment dat, aflase de existența unei doamne în vârstă, nemțoaică, dispusă să predea ore de limba germană. Deși pensiile părinților ne asigurau traiul doar de la o lună la alta fără niciun fel de excese, pensionarii mei dragi dar inutili au decis că fetița lor trebuie să studieze germana. Dar cum era să o răsplătim pe doamna Zoltner, profesoara, care deși inimoasă, trebuia plătită corect pentru serviciile ei?

Și iată că, așa cum avea să ni se întâmple de multe ori în viață când ne-am dorit ceva din tot sufletul, soluția salvatoare a apărut peste noapte. Mama era o femeie harnică, intrată în pensie de boală de timpuriu. Apartamentul ne era decorat cu fețe de masă și mileuri din macrame, făcute de mâinile ei pricepute.

Eram la începutul anilor 70, când mulți dintre germanii și evreii Aradului emigrau (adică erau dați la export, se plăteau bani grei pe cap de alogen). Eu cred că se săturaseră de fapt să fie națiuni conlocuitoare, sau poate că aveau și ei o problemă cu „Educația Gratuită”

Cineva o pusese pe mama în legătură cu o familie care dorea să comande un set din macrame pentru fetele lor (pe atunci se lucra pe sistem PCR – pile, cunoștinte, relații). Văzând frumusețea celor făcute de mama, au întrebat-o dacă nu ar fi interesată să le lucreze două seturi de mileuri din macrame, evident contra cost. Astfel a început mama, pensionara mea dragă și inutilă, să plătească cu multă sudoare, dar și cu un devotament absolut…”Educația gratuită”.  Pe atunci ai mei nu bănuiau că prin aceste mileuri aveam să supraviețuim, să își suplimenteze pensiile derizorii, să mă treacă prin facultate. Abia după ce am absolvit facultatea, mama, la o vârstă înaintată, cu mâinile obosite, ochii slăbiți, dar inima plină de bucurie și satisfacție, a pus jos acul și ața, știind că a făcut tot ce a stat în puterile ei pentru a-mi asigura un viitor mai bun, pentru ca să devin cineva. Mama mea cea inutilă câștigase o bătălie supremă cu societatea multilateral dezumanizantă. Și m-a salvat și pe mine de la aceeași dezumanizare despre care vă vorbesc aici.

După 30 de ani - utopia devenită realitate

După 30 de ani - utopia devenită realitate

Am realizat încă din clasele primare că nimic nu era de fapt gratuit, nici măcar notele la franceză, note date de o tovarășă profesoară despre care singurul lucru pe care mi-l amintesc este un puternic și acid miros de transpirație și de nespălat. Da, „Educația Gratuită” duhnea și la propriu și la figurat. Mama, mizând din nou pe ochii și pe hărnicia ei, m-a dat la meditații. Astfel am fost salvată de o doamnă franțuzoaică, originară din Paris, căsătorită cu zeci de ani în urmă cu un inginer român și care, de dragul lui, a emigrat în România (ce ciudată situație!). Vorbea româna cu un accent puternic, dar franceza ei era muzică pentru urechile mele. Atunci m-am îndrăgostit definitiv de Parisul doamnei profesoare. Deși părea doar o utopie, visam la ziua în care voi putea vizita toate locurile despre care aflam atunci, pentru prima dată, din povestirile ei, cărțile poștale, revistele și cărțile pe care mi le împrumuta și pe care le savuram nesățioasă. Mi-a trezit pofta de evadare. De evadare din mioritic. Pofta de a schimba primitivismul și provincialismul mioritic pe civilizație și banala normalitate.

În același ritm, „Educația gratuită” avea să îmi rezerve și alte surprize. Înaintea examenelor de trecere a treptei I (clasa a IX-a) și a treptei a II-a (clasa a XI-a), când „Educația Gratuită” decidea dacă te realizezi sau nu. Colegii mei de clasă intraseră în febra meditațiilor, existau adevărate liste de așteptare pentru a ajunge să fi meditat de profesorii cu renume în oraș. Concurența era acerbă, telefoanele sunau încontinuu, atențiile curgeau… Generația decrețeilor se lupta acum cu un sistem de învățământ total nepregătit pentru explozia de elevi (decreței și ei ca și mine, prezervative nu existau decât la negru). Locurile erau insuficiente în licee și cursa pentru realizare era extenuantă.

Marea încercare însă a venit în ultimii doi ani de liceu, când ne pregăteam pentru admiterea în facultăți. Mi-am dorit să studiez medicina, mi-ar fi plăcut să devin medic pediatru. Eram conștiincioasă, învățam din greu, dar ajungând în clasa a XI-a și văzând colegii (aspiranți și ei tot la facultatea de medicină) făcând meditații la biologie, chimie, fizică, cu profesorii localnici, dar și cu profesori renumiți (adică propunători de subiecte la examen) din Timișoara (centrul universitar unde se afla facultatea de medicină), m-am descurajat. Am înțeles că bieții mei părinți pensionari și inutili nu vor putea niciodată să îmi plătească orele de meditație. Mă întrebam de multe ori când mai aveau timp de studiu colegii aceștia care erau mai mult pe drumuri, călătorind și bifând orele de meditații. Habar nu am.

Așa că „Educația gratuită” a decis pentru mine viitorul luminos. Am ales o facultate unde mă simțeam capabilă să trec cu brio examenele de admitere fără meditații. Pentru a nu-mi împovăra părinții cu sacrificii materiale greu de suportat. Am intrat a cincea la Facultatea de Științe Economice, învingând încă o dată sistemul.

Față de masă din macrame

Față de masă din macrame

Și astfel am intrat în ultima mea bătălie cu „Educația gratuită”. Deși am primit bursă de studii, banii erau insuficienți, condițiile de studiu și de viață ale studenților din ultimii ani ai regimului Ceaușescu sunt de acum cunoscute, mama însă continua să lucreze, să îmi sufle vânt în aripile larg deschise.

Nu voi uita niciodată ziua în care, venind acasă la sfârșit de săptămână, l-am văzut pe tata, la cei 80 de ani împliniți, adunat deasupra mesei din bucătărie. Ținea între degetele sale groase și îmbătrânite, o față de masă, pe care însăila cu atenție și migală șnurul din ață. O ajuta pe mama, care dorea să termine comanda de macrame cât mai repede, având nevoie de bani. Cei doi pensionari inutili erau utili doar unul celuilalt și fiicei lor. M-au podidit lacrimile. Mă simțeam atât de vinovată pentru efortul pe care acești oameni trebuiau să îl facă la vârsta lor, ca să suplimenteze pensiile mici, pentru ca eu să am cele necesare în timpul studiilor mele universitare. Am sărit la gâtul tatălui, l-am sărutat plângând și mi-am dat atunci seama că nu voi putea poate niciodată să le răsplătesc dragostea, sacrificiile pe care le-au făcut pentru mine.

După cinci ani mi-am luat rămas bun de la „Educația gratuită”. Abia atunci, la vârsta de 67 de ani, cu mâinile chinuite de durerile reumatismului, mama s-a despărțit de acul și ața cu ajutorul cărora m-a ajutat să supraviețuiesc în sistemul educațional gratuit. Ea a fost o învingătoare. A fost și este eroina mea. Fiindcă a fost printre puținii care au supraviețuit moral acelei perioade, printre puținii care mi-au dat o șansă. O șansă către normalitate.

M-am refugiat în normalitate în Canada, unde diploma obținută în România, în perioada „Educației gratuite” mi-a adus mai mult ponoase. Aplicând pentru echivalarea studiilor, mi-au fost recunoscute doar trei cursuri din cei cinci ani de facultate (prea multă teorie legată de sistemul socialist). Așa că am luat-o aproape de la zero, studiind într-un sistem de învățământ normal, unde fiecare curs costă sute sau mii de dolari, dar nu mă deranjează, pentru că în sfârșit știu exact cât am de plătit pentru educația mea, dar și ce garanții mi se oferă în schimb.

„Educația Gratuită” nu a fost deloc gratuită. În cazul meu, prețul a fost plătit de doi pensionari amărâți și inutili. Un preț plătit cu multă dragoste și cu multe sacrificii.

Ce am obținut pentru prețul plătit de bătrânii mei dragi? Păi…exact ce spun cei de la Sarmalele Reci în cântecul de mai jos:

Personal, m-am săturat de Gratuități. Doresc să plătesc prețul corect.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Teodor Burghelea: (2-5-2012 la 23:56)

    Daca mai exista vreun dubiu relativ la perversitatea societatii „salamului cu soia” in care oamenii erau transformati de „Educatia Gratuita” intr-o masa amorfa si impersonala de sfertodocti ce interactionau intre ei doar prin pile, cunostinte relatii si „recomandari”, ei bine, articolul de mai sus l-a risipit. Fiindca autoarea a spus lucrurilor pe nume cu precizia unui chirurg pe cord deschis si cu detasarea tipica a unei supravietuitoare. Asta probabil explica si lipsa ecourilor. Adevarul spus verde in fata va fi deranjat pe multi beneficiari ai „Educatiei Gratuite”, dar claritatea si forta ideilor exprimate in articol face orice „polemica” pe marginea subiectului imposibila. Pana si cei deranjati de cele de mai sus (persoane mandre de „Educatia Gratuita” datorita careia s-au „raelizat”) inteleg probabil ca a nega evidenta si adevarul gol golut inseamna, nici mai mult nici mai putin, a cadea in ridicol.
    O felicit in consecinta pe autoare pentru aceasta emotionanta marturie si ii invit pe cei ce mai cred inca „Educatia Gratuita” sa isi reconsidere acest punct de vedere.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.126.39