ACUM.TV

Laszlo Alexandru, publicist

Nu eram ceea ce s-ar numi un amic al lui Gheorghe Grigurcu. La debutul meu editorial cu volumul Între Icar şi Anteu, în primăvara lui 1997, mi-am transformat drepturile de autor în exemplare de carte, pe care le-am trimis cu poşta cîtorva zeci de scriitori şi comentatori culturali. Printre ei, şi lui Grigurcu. Marea majoritate a volumelor expediate a pierit aşa cum a apărut: fără urmă. Şi totuşi scriitorul din Tîrgu-Jiu m-a surprins printr-o cronică foarte călduroasă, entuziastă la adresa mea, tipărită în România literară, revista-etalon a acelor momente din cultura română. O situaţie absolut neprevăzută.

M-am simţit obligat să-i mulţumesc prin două-trei rînduri protocolare. Am schimbat apoi cîteva scrisori pe un ton senin. După o vreme, pe neaşteptate, mi-a propus să ne cunoaştem personal. Să merg în gara din Cluj, într-o noapte, pe la ora 3. El urma să vină de la Tîrgu-Jiu, în drum spre Bistriţa. Avea de schimbat trenul şi de aşteptat vreo trei ceasuri, pînă în zorii zilei. De ce să nu povestim de una şi de alta, din viaţa literară? Împrejurarea mi s-a părut de tot bizară. Dar scriitorii nu sînt tocmai persoanele cele mai previzibile, aşa că mi-am zis: de ce nu? În sordida sală de aşteptare, printre babele culcate peste scaune, sarsanalele răsfirate pe podele şi lumpen-călătorii ce sforăiau indolenţi, noi problematizam despre criza culturii. În ciuda somnului care-mi dădea tîrcoale pe la gene şi a situaţiei groteşti care, prin străfunduri, mă amuza copios, am petrecut cîteva ore agreabile, în ce priveşte comunicarea intelectuală.

Au mai trecut cîteva luni, poate chiar un an. Într-o zi m-am pomenit cu un telefon din partea lui, cu o rugăminte presantă. Trebuia să vină la Cluj, împreună cu soţia sa, la un control medical inopinat, l-aş putea găzdui pe vreo două-trei zile? Am încercat să-i explic că nu dispun decît de două camere foarte strîmte, în care de unul singur de-abia încap, nu-i voi putea asigura minimul confort, ba nici măcar spaţiul vital necesar în asemenea împrejurări. Dar pe el nu confortul părea să-l intereseze. A insistat că are nevoie doar de-un adăpost provizoriu, oricît de modest, pentru a nu sta în gară. L-am primit.

Cele cîteva zile au devenit cîteva săptămîni. Săptămînile au devenit cîteva luni. Ceea ce pornise ca o banală vizită medicală s-a transformat instantaneu într-un pericol de viaţă şi de moarte. Cancer în stadiul 4 (din 5) nu e – nici măcar scris pe hîrtie – o figură de stil. Şi a-nceput lupta pentru supravieţuire. Cu paşii de tatonare, cu ezitările, cu manevrele de încercuire a bolii, cu accesele de speranţă, cu izbucnirile de disperare. Pentru prima dată în viaţa mea, am avut sub ochi toate detaliile crîncene ale unei asemenea încleştări. Noi, ceilalţi doi, ne-am pus complet la dispoziţia bolnavului. Soţia sa i-a fost menajeră, farmacistă şi bucătăreasă. Eu i-am fost secretar particular, confident şi şofer. Ne-am lăsat deoparte orice proiecte personale sau profesionale, pentru a-i sta în preajmă. Mai importantă decît fiinţa noastră era implicarea totală, alături de omul suferind, pentru a-l ajuta să izbîndească. Nu acceptam ca maladia să învingă.

Toate conexiunile lor din lumea medicală clujeană au fost mobilizate. Toate resursele financiare ale familiei sale au fost luate în considerare. Toate posibilele tratamente au fost activate (la un moment dat, ţin minte că se acţiona pe trei căi terapeutice diferite, în paralel). Nu înceta să mă surprindă contrastul dintre înfăţişarea lui fizică, pe zi ce trecea tot mai slăbită, filiformă, scheletizată, şi forţa sa interioară impresionantă, de-o rară îndîrjire.

N-ar fi corect şi nici nu doresc să intru în descrieri fiziologice. Mai curînd un profil uman mă interesează să punctez aici, confruntat cu un moment-limită şi lipsit de vreo garanţie privind deznodămîntul pozitiv. O anumită situaţie poate că e definitorie. Într-o dimineaţă, la ora de vîrf, îl duceam cu maşina spre şedinţa de chimioterapie. În stînga mea, pe banda a doua, era un camion imens, cu roata cît noi trei laolaltă. Şoferul nu m-a văzut în oglinda laterală şi a cîrmit brusc, încercînd să se apropie de trotuar. A lovit portiera din dreptul meu, mi-a turtit aripa stînga faţă şi n-a lipsit mult să se urce chiar peste noi. Am tras o spaimă serioasă. Ne-am oprit maşinile în trafic, m-am extras cu greu de la volan şi am început obişnuitele pertractări: “tu eşti de vină, că ai schimbat banda de mers fără să te asiguri”; “ba tu eşti de vină, că n-ai respectat distanţa legală în timpul deplasării”; “ba tu eşti de vină, că nici măcar n-ai semnalizat cînd ai schimbat banda” etc. etc.

În toiul disputei, l-am văzut pe Grigurcu deşurubîndu-se cu eforturi de pe scaun. La capătul puterilor, cu o mînă se sprijinea pentru a se ridica în picioare, cu cealaltă mînă ţinea de nişte tuburi care-i ieşeau din organism şi drenau lichidele de diverse culori care se scurgeau din el. S-a apropiat clătinîndu-se palid şi ne-a spus seniorial: “Nu vă mai certaţi, eu sînt de vină!”. L-am repezit cu nedumerire: “Cum să fiţi dumneavoastră de vină, că doar sînteţi pasagerul, eraţi pe scaunul din dreapta!”. Iar el, pe acelaşi ton placid: “Da, numai eu sînt de vină. Dacă nu eram bolnav, acum n-aţi fi venit cu mine la spital şi nu v-aţi fi distrus maşina”. L-am trimis să se aşeze la loc, să nu se mai amestece într-o discuţie între automobilişti. Am clarificat apoi situaţia cu preopinentul, i-am luat datele de identificare şi actele de asigurare, stabilind şi următorii paşi în vederea declaraţiilor la poliţie şi a reparaţiilor.

Alte amintiri ale mele se derulează cu o viteză ameţitoare. Îmbrăţişarea şi lacrima lui în ochi, cînd a plecat de la mine cu niscaiva speranţe de însănătoşire şi afirmaţia lui fermă: “Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa”. (Nu, nici pomeneală de aşa ceva, Dumnezeu i-a dat zile de trăit.) Numeroasele sale vizite ulterioare, la controale medicale periodice (devenise deja “de-al casei” în locuinţa mea, nu?). Expresia bizară a privirii sale, ceva între curiozitate, cinism şi reproş, cînd a întrerupt una din conversaţiile noastre, pe o temă oarecare, pentru a-mi lansa întrebarea sunînd a acuzaţie: “Foarte sincer, aşa-i că nici dumneavoastră n-aţi crezut că voi scăpa?”. Era genul de întrebare retorică, lipsită de orice răspuns confortabil. Ce să-i fi replicat? Că indiferent de ceea ce credeam sau nu credeam, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca el să izbîndească?

În plan publicistic, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Am înregistrat în trei, la invitaţia lui Ovidiu Pecican, o serie de convorbiri culturale, pe care eu le-am transcris migălos şi care ulterior au apărut în volumul Vorbind. Nu reţin să-mi fi mulţumit pentru efort. Cîteva cronici literare ale lui Gh. Grigurcu la cărţi de-ale mele au mai apărut în presă, dar erau toate amplu descriptive, rezervate ca ton şi calibru al elogiilor (mi-a explicat înţelept că e mai bine să evităm suspiciunile şi l-am aprobat instantaneu, nu-i vorba). Iar unele manevre de-ale sale şi judecăţi din sfera publică au început să mă pună pe gînduri, să mă irite, şi după o vreme mi-au provocat intervenţiile polemice.

După ce-a trăit cîteva decenii cu imaginea de victimă, căci a fost lipsit de-un domiciliu adecvat, de-o carieră glorioasă şi-o publicaţie pe care s-o coordoneze, Gheorghe Grigurcu s-a trezit dintr-odată la şefia revistei Columna. Avea gînduri mari şi şi-a mobilizat prietenii. Mie a insistat să-mi ofere pagina de cronică literară. I-am explicat că nu ţin cu tot dinadinsul la această onoare, prefer mai curînd libertatea. Însă el a stăruit că vrea să mă clasicizeze. În primul număr, am ales să comentez un volum memorialistic semnat de Monica Lovinescu. Mai mult decît o recenzie convenţională, am elaborat un text nuanţat, care lua în discuţie aspectele admirabile, dar şi detaliile contestabile ale cărţii. Structura duală a intervenţiei mele era prevestită încă din titlu: Grîul şi neghina.

Bănuiesc, din depărtare, consternarea care se va fi produs la Tîrgu-Jiu. Fapt este că – în mod bizar pentru analele presei culturale – cronica mea literară era urmată de un amplu comentariu ditirambic la adresa Monicăi Lovinescu, semnat de o oarecare Elvira Iliescu, cică pentru “reechilibrarea” perspectivei. Dar ce să mai echilibrezi dintr-un articol plasat, el însuşi, la jumătatea balanţei?! Şi întregul grupaj era precedat de o prezentare a lui Gh. Grigurcu, unde şeful revistei făcea plecăciuni adînci către venerabila pariziană, o asigura de sentimentele sale cele mai bune şi încerca, oarecum, să dilueze condescendent nesăbuinţa unui comentator pripit. (Ăsta eram eu.)

Dezgustul meu a fost instantaneu, la vederea “produsului”. Mă întrebam doar cum să reacţionez mai adecvat. Amicul Ion Solacolu, de obicei ponderat şi înţelept în sfaturile sale, ţin minte că de data aceea a fost absolut furios. Mi-a spus că el are o experienţă îndelungată în presa liberă occidentală şi nu şi-ar fi permis niciodată o asemenea manevră murdară. În emigraţia română din Anglia, îmi povestea el, parcă s-a întîmplat ceva asemănător, cu decenii în urmă, însă cel manipulat şi-a prezentat instantaneu demisia. Prin urmare n-ar mai trebui să stau pe gînduri. Dar eu încă ezitam, confruntat cu stupefacţia că un Gheorghe Grigurcu, după zeci de ani de lamentaţii la adresa cenzurii şi a victimizării, îndată ce prinde o felie de Columnă, se comportă ca un Teodor Vârgolici sau Valeriu Râpeanu.

Am ajuns la concluzia că e vorba de-o nemulţumire personală, nu are sens să-i dau amploare. Fusesem abuzat, în calitate de colaborator al unui periodic cultural, asta este, ne învăţăm minte şi mergem mai departe. Dar apoi a apărut incidentul legat de Mihail Sebastian.

Cu ocazia centenarului naşterii scriitorului brăilean, Gh. Grigurcu a ţinut să se afirme printr-un serial în trei volete, publicat la loc de cinste, în România literară. Acolo îşi dădea el întreaga măsură a astuţiei, răsturnînd pe dos ceea ce lăudase într-un comentariu precedent. Situaţia mă amuzase, mai întîi, mă iritase mai apoi. Dar mai cu seamă finalul “analizei” sale mă indignase de-a binelea. Şi nu atît pentru procesul de intenţii ce-i era intentat, cu toată seninătatea, scriitorului sărbătorit: de-ar mai fi avut zile de trăit, “e foarte cu putinţă să fi apucat, alături de cohorta de confraţi din felurite generaţii, pe drumul ideologizării, al colaboraţionismului ce a înlocuit «dezmeticirea României» la care se aştepta şi pe care o identificase cu momentul «cînd se va pune serios problema răspunderilor»”. Pe ce anume se baza Grigurcu, speculînd că, dacă ar fi trăit, Sebastian s-ar fi dat cu comuniştii?! Pe argumentul că, în două-trei zile de activitate la România liberă, după 23 august ‘44, M. Sebastian s-a scîrbit de ce-a văzut acolo şi-a renunţat?! Şi ce fel de reproş era ăsta: de-ar fi trăit, e foarte cu putinţă să fi făcut cutare?

Bun, dar Mihail Sebastian n-a trăit. A pierit într-un accident rutier nefericit, la nici 38 de ani, după ce supravieţuise miraculos războiului şi pe cînd toate căile destinului păreau să i se lumineze. Cum e văzută întîmplarea tragică, prin ochii comentatorului său de la centenar? “Diaristului i s-a dat libertatea de a pleca în eternitate. Astfel, Mihail Sebastian, unul dintre cei mai de seamă oameni de litere din interbelicul românesc, are şansa de a rămîne de-a pururi tînăr, strict egal cu propria-i conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la încercare. Referindu-se la scriitorii români care au părăsit această lume în preajma instaurării comunismului, G. Călinescu aprecia că au murit «prudent»…”. Retezarea ipotezelor de relansare biografică şi profesională a unui scriitor în plină forţă creatoare e considerată o… eliberare?! Evreul care a scăpat miraculos de pogromurile înşirate unul după celălalt şi-a fost dat afară (în virtutea legilor antisemite) din toate ocupaţiile pe care le exercita spre a supravieţui s-a lăfăit cumva într-o seninătate nebuloasă, cu o “conştiinţă pe care istoria n-a pus-o la încercare”?! Victima care piere îngrozitor şi absurd în tinereţe a avut, dimpotrivă, norocul să… moară prudent?!

Aceste rînduri persiflatoare le scria tocmai Gheorghe Grigurcu, acela care, doar cîţiva ani mai devreme, plîngea înspăimîntat de ipoteza propriului său deces iminent. Omul care cunoscuse deja anticamera morţii, la vîrsta senectuţii, şi gustase toate supliciile angoasei de-a pieri, de unde-şi luase oare cinismul revoltător de-a batjocori moartea unui coleg mai tînăr de condei, căruia soarta îi retezase aşa devreme viaţa?!

Tot cam pe vremea cînd criticul de la Tîrgu-Jiu se îndeletnicea să persifleze, în presa literară, dispariţia prematură a unui scriitor evreu, fostul disident Paul Goma se agita să împrăştie, în viaţa publică, argumentele antisemite de odinioară ale mareşalului Ion Antonescu. În războiul mondial, aparatul de propagandă – pentru a justifica ampla campanie de discriminare, izgonire şi asasinare a evreilor de către instituţiile statului român – plasase acţiunile exterminatoare în relaţie de cauză-efect. Deoarece evreii i-ar fi atacat, cu un an mai devreme, pe soldaţii români în retragere din Basarabia, era timpul să-şi primească pedeapsa meritată. Aceasta este şi ideea fundamentală a cărţii lui Paul Goma, Săptămîna Roşie, plasată pe internet în zeci de ediţii şi răspîndită prin librării în versiuni cărora nimeni nu le mai ştie şirul. Pe lîngă performanţa de-a azvîrli vina pe umerii victimelor (căci evreii, nu-i aşa, au fost pedepsiţi pentru ce-au făcut anterior – inclusiv copiii de doi ani, linşaţi alături de părinţii lor…), prozatorul parizian mai reuşea şi performanţa de-a nega explicit producerea Holocaustului – faptă sancţionată de legislaţia în vigoare: “Doar ştim, avem şi hîrtii[,] şi ţinere-de-minte: «Holocaustul românesc» este o minciună, un fals, o escrocherie, o ticăloasă ameninţare («Punga sau viaţa!»)” (vezi Paul Goma, Săptămîna Roşie 28 iunie – 3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, Buc., Ed. Vremea XXI, 2004, p. 273).

O sumă de intelectuali, publicaţii culturale şi instituţii din România s-au delimitat de ipotezele antisemite exprimate de Paul Goma. Reacţia sa? I-a dat în judecată pe toţi cei care i-au trecut prin minte, pentru a-şi face niţică publicitate. Dar se apropiau termenele de judecată şi era binevenită orice zvîcnire în favoarea năstruşnicei iniţiative a beletristului de a-şi impune ideile cu ajutorul tribunalului. Aşa a reapărut în decor infatigabilul Gheorghe Grigurcu. În Jurnalul naţional din 5 sept. 2007 a lansat un vibrant omagiu la adresa romancierului aflat în centrul scandalului şi ne-a asigurat, pe noi toţi, că “oricîte obiecţii în bună ori rea credinţă i-am aduce, Goma se cade a fi socotit atît drept unul din scriitorii noştri de seamă, cît şi drept un reper moral de prim ordin”.

Paul Goma a fost un reper moral de prim ordin, pe vremea mişcării sale anticomuniste de protest, din 1977. Unde era pe vremea aceea Gheorghe Grigurcu, de nu i s-au auzit elogiile la adresa lui Goma? Ei, un’ să fie, scria neşte versuri. Au trecut treizeci de ani, Goma a schimbat macazul, din promotor al valorilor democratice a devenit propulsor al neghiobiilor extremiste. Hop şi Grigurcu despre “reperul moral”. Şi unde? În ziarul finanţat de Dan Voiculescu, personaj la gîtul căruia atîrnă patalamaua de “colaborator al Securităţii ca poliţie politică”, fiindcă şi-a turnat o verişoară. Mascarada vieţii publice româneşti înghite multe. Printre ele inclusiv bizareria de a-l vedea pe cinicul Grigurcu dîndu-i “ceferticat” de moralitate antisemitului Goma, în gazeta securistului Voiculescu. Să plîngem ar fi prea mult, să rîdem n-avem putere. Ne mai rămîne dezgustul.

P.S. Aflu din însemnările directorului revistei Acolada lu’ Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) că aş fi un lefegiu dubios, fiindcă mi-am vîndut marfa proastă – scrisul – pe bani buni: “Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabilă, pe şleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescenţe cu filosemitismul radical, cel care vînează «antisemiţii» oriunde i se pare că ar putea hălădui, sau care, fără jenă, îi improvizează. (…) O atitudine care, neîndoios, nu aduce nici un serviciu seminţiei lui David, ci dimpotrivă, o izolează, o face antipatică. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru trădează un partizanat, după cum se zvoneşte[,] materialmente profitabil…”.

Pot să-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul că, inclusiv în prezent, trăiesc în acelaşi apartament strîmt pe care-l cunoaşte prea bine. Pentru publicaţiile mele care vizează corecta cunoaştere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreieşti Mondiale aceleaşi sume fabuloase pe care le-am căpătat şi din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cînd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic.

Acest articol a fost publicat duminică, 24 iulie 2011 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.