Privind în urmă cu doar zece ani, mă regăsesc între diplomaţii care au alcătuit poate una dintre cele mai entuziaste echipe ale Ambasadei României la Washington. Erau vremurile în care ne luptam pentru ca România să fie invitată în NATO şi în Uniunea Europeană, în care încercam să convingem partenerii americani că suntem pe calea cea bună, rectificând din mers de la economie, justiţie şi sistemul de protecţie al copiilor abandonaţi, la educaţie, media, şi până la recuperarea diversităţii moştenirilor culturale româneşti între care o sursă majoră a fost cea evreiască. Au fost şi rezultate ale acelei munci, atât cât ne-a stat în putinţă…
Puţini dintre cei care au alcătuit atunci această echipă, ulterior răspândită în cele patru puncte cardinale, nu au urmat cariere strălucitoare, atât în slujba guvernului României (ca Ambasadori, Oameni de Stat cu funcţii majore – Mircea Geoana avea să rateze cu puţin fotoliul prezidenţial) sau ca funcţionari internaţionali. Între aceştia puţini la număr se află şi subsemnatul, a cărui alegere a fost să accepte o poziţie profesională în SUA, renunţând la cariera diplomatică.
Nu scriu aceste rânduri pentru a comenta cum văd lucrurile sub forma unui bilanţ după zece ani, dacă am făcut bine sau rău. Aş fi putut foarte bine să îmi termin misiunea, din care mai aveam un an (deşi mi s-ar fi părut oricum inacceptabil să desfăşor o activitate diplomatică avându-i ca şefi pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase) şi să revin în România unde ne aşteptau pe toţi patru garsoniera proprietate personală pe care o deţineam în cartierul Militari şi, probabil, nişte posturi de răspundere (a se citi: „muncă de dimineaţă până seara”) în MAE şi, respectiv, la România liberă. Scriu pentru că de fapt de mult mă bate gândul să împărtăşesc, de-a lungul câtorva articole (nu ştiu câte încă, dar nu vreau să fie prea lungi) nişte învăţăminte pe care le-am extras din viaţa într-o lume nouă care mi-a oferit de multe ori mai mult decât dacă aş fi avut vreodată vreo legătură cu nomenclatura României şi în loc să decolez spre SUA din cartierul Militari unde zilnic trebuia să fac slalom printre excrementele (la propriu, desigur) canine şi umane înşirate în faţa blocului în care locuiam, aş fi decolat de exemplu din Cotroceni sau din Primăverii.
O primă învăţătură pe care am desprins-o din viaţa în lumea nouă în care am aterizat (de data asta ca simplu inginer şi administrator de proiect şi nu ca diplomat en titre) a fost aceea că timpul nu are importanţă. Pare o afirmaţie paradoxală, dar totuşi despre asta este vorba.
Timpul este o modalitate convenţională menită să ne ajute a funcţiona ca societate, a ne sincroniza şi a comunica. La nivel personal însă şi în raport cu ceilalţi, nu Timpul este cel care contează ci Calitatea a ceea ce facem. În acest context mi-am amintit deseori de schizofrenia planurilor cincinale şi de cultura ţesută diabolic în jurul lor, mergându-se până la monumente de ridicol (îşi mai aminteşte cineva de „şlagărul” lui Gică Petrescu intitulat „Cincinalu-n patru ani şi jumătate” – sau sunt eu deja prea bătrân?). Ridicolul manipulării prin cerinţe imposibile legate de timp atinsese în ultimii ani ai dictaturii culmi suprarealiste în România – şi de asemenea îmi amintesc cum tatăl meu, inginer la Uzina de Maşini electrice, a fost destituit din munca de coordonare a producţiei pentru că n-a vrut să declare drept terminată producţia neterminată.
În SUA am învăţat că nu e nici o problemă să spui NU sau „Nu pot decât în atâta timp… dacă e vorba să fac o treabă de calitatea cerută”. Concurenţa specifică unei societăţi deschise oferă clienţilor noştri şi posibilitatea de a obţine din altă sursă mai repede aceeaşi calitate pe care ar obţine-o de la noi (de multe ori cu costuri suplimentare semnificative) şi aceea de a ne acorda încredere, verificându-ne eventual pe parcurs că suntem pe direcţia cea bună în îndeplinirea a ceea ce am promis.
Din această interacţiune, fiecare ajunge, în timp, să se poziţioneze într-un mediu în care face faţă aşteptărilor, ajustându-şi propriile aşteptări de la viaţă în raport cu valoarea adăugată pe care o produce şi aproximativ la nivelul de calitate pe care îl produce. În această logică, faptele nu se mai pot manipula utilizănd parametrul „timp” – dar calitatea vieţii cuiva se poate îmbunătăţi crescând calitatea muncii prestate. Concomitent cu specializarea, de altfel, intervine şi uşurinţa în procesarea diferitelor cereri pe care ni le adresează cei care au nevoie de noi şi de aici, ca o consecinţă, o reducere a timpului necesar realizării aceleiaşi calităţi şi deci mai multă competitivitate, o recompensă mai substanţială. Însă nimeni vreodată nu va aprecia un lucru făcut prost şi care trebuie reluat de la zero sau mai rău, doar pentru că a fost realizat mai repede. De aici şi sursa titlului acestui subiect pe care vi-l propun spre evaluare şi comentarii. Poate că experienţa unora dintre cititori este diferită!
Şi da, nu cred că aş fi făcut treabă bună ca diplomat, în cele din urmă. Aşteptările diplomaţiei româneşti de la ambasadori şi ambasade să funcţioneze în mare parte ca agenţii de turism şi shopping pe banii contribuabilului nu se potrivesc nici acum cu viziunea pe care o am despre diplomaţie ori cu cantitatea de compromisuri pe care aş fi avut, omeneşte, toleranţa s-o accept. Îmi spunea cineva apropiat că va scrie un articol „De ce prefer să fiu ospătar în SUA decât scriitor în România”. În aşteptarea acelui articol mă gândesc şi eu că e mult mai bine nu doar să trăieşti într-un mediu în care aşteptările sunt reciproc onorate, dar şi să-ţi permiţi să afirmi că timpul nu contează, având libertatea şi, de ce nu, luxul de a te concentra asupra lucrului bine făcut, construind nu cărămizi nemuritoare, dar care durează cât le este termenul de garanţie.
Sunt unul dintre cei care votează cu amândouă mâinile moţiunea: „Jos cu tirania timpului!”, fiindcă timpul nu este important decât ca o convenţie şi convenţiile se mai schimbă. Aţi auzit desigur de tribul acela din Amazonia, care trăieşte în afara timpului, fiindcă încă nu a considerat necesar să introducă timpul în convenţiile sociale. Desigur, pentru omul modern, timpul a adus cu sine un calendar şi o disciplină, ceea ce a contribuit la o mai bună organizare şi confort, dar nu trebuie să uităm că şi Cronos e un zeu inventat spre folosul oamenilor, ca toţi zeii, şi nu trebuie să ne lăsăm tiranizaţi de el. Asta este, am inventat nişte zei (cum e şi banul), ca să ne folosească şi ne-am supus lor, uitând că noi i-am inventat. Totuşi am un amendament, dacă timpul are o importanţă relativă, cred că tinereţea are importanţă majoră (absolută?). Dacă pe cineva profesia de ospătar în America îl face să se simtă tânăr, e OK. Personal, m-aş face ospătar în America să adun bani, ca să-mi public cărţile şi să pictez. Poate şi dintr-un orgoliu stupid, dar, în primul rând pentru că asta mă face să mă simt tânăr. De aceea, într-un articol, scris chiar astăzi, lansat pe undeva, pe valurile internetului, îi felicitam pe cei care s-au trezit tineri în această dimineaţă.
DA,da.Pentru a putea exprima judecati de valoare asupra relatiei TIMP/EXISTENTA,tre-buie sa fi parcurs un interval suficient de efervescent in tot ceea ce inseamna pro-blematica de viata,de adaptare,de raspunderi,de pregatire personala,de spirit critic
si obiectivitate,de probitate profesionala si dragoste de adevar.Experienta d-stra personala este cu atat mai exemplificatoare,cu cat ea se reflecta pozitiv in actuala
d-sta statura profesionala si sociala.Dar nu cred ca ea ar fi putut avea aceeasi am-ploare,daca v-ar fi lipsit etapele initiale ale exeistentei personale.Anii traiti in
lupta pentru adevar,anii petrecuti intr-o lume stramba si viciata de impostura si
lasitate socio-profesionala.Cred ca si acei ani au contribuit la a va da taria si
increderea in ceea ce sunteti astazi.Pentru tot ceea ce ati fost si sunteti,va feli-cit si va stimez,va citesc si va apreciez.
Intamplator, am fost coleg de clasa atat cu Stefan (in clasele V-VIII) cat si cu Mircea Geoana (in clasele I-IV si in anii III – IV de liceu). Traiectoria lor arata cum apreciaza Romania valorile si de ce este in situatia in care este.
Poate am spus un lucru foarte simplu in prea multe cuvinte, dar am facut-o doar din nevoia de a atrage atentia asupra unei chestiuni pe care chiar o consider importanta si o aplic in viata de zi cu zi: in loc sa fim preocupati de timp, e mult mai profitabil sa fim preocupati de calitate. Din aceeasi perspectiva, nici „a trai mult” nu are aceeasi valoare cu „a trai o viata de calitate”.
Cred că timpul e foarte important, el măsurând trecerea noastră prin lume şi viaţă. A-l da cu mărinimie într-o direcţie, înseamnă a-l lua din altă parte. Cred că cel mai important este să ştii să-ţi chiverniseşti timpul, adică să fii în stare să realizezi ierarhia optimă a valorilor din viaţa ta.
… imi aduc aminte de „slagarul” ‘Cincinalul in patru sni si jumatate’, dar nu mai sunt sigura daca era Gica Petrescu guristul…
Doamna Liliana Popescu, cincinalele erau pe vremea lui Dej. Mi se pare ca apoi sub influenta lui Hrusciov care lansase septenalul 1959-1965 la sfarsitul caruia Uniunea Sovietica trebuia sa ajunga in Comunism, s-a lansat si un sesenal in Romania (1960-65)?
In orice caz nu vad ce legatura au aceste „mirajuri politice” cu tema filosofica a articolului lui Stefan N. Maier – dar asta-i problema dumnealui, caci el a invocat deodata in mijlocul articolului problema cincinalelor, ceea ce i-a dat ocazia sa evoce figura tatalui sau z”l (Zichrono Livraha, spunem noi aci in Israel cand invocam mortii)
Dar mai ales va intreb Dna Liliana de ce manjiti amintirea cantaretului de slagare populare care a fost admiratul Gica Petrescu pana la adanci batraneti, numindu-l „guristul”? E drept ca eu sunt plecat de mult din Romania si sigur nu-s la punct cu noile forme „moderne” ale limbii – pe vremea mea „gurist” era un termen pejorativ! Normal era „cantaret”
Gurist = persoana care isi pune vocea la dispozitie, inclusiv pentru ineptii ca si cea mentionata. Asta a fost Gica Petrescu.
In rest, D-l Kaufman, doresc sa va informez ca locuiesc in SUA si cutuma verbala din Israel nu este obligatorie aici (nici acolo de altfel) atunci cand se aminteste despre persoane care nu mai sunt in viata. Asta nu modifica in nici un fel respectul si dragostea pentru amintirea lor.
Pentru domnul Marcel Kaufman timpul, în ceea ce privește România, a înghețat la începutul anilor ’70. Și Gică Petrescu a încercat să înghețe timpul, cu perucă și dinți falși, guristul care cânta una dintre cele mai de întors pe dos stomacul melodii.
Am găsit melodia, din păcate nu interptretată de Gică, dar vă puteți face o idee:
http://www.youtube.com/watch?v=o2fC9s2NIBE
Spuneti:
În SUA am învăţat că nu e nici o problemă să spui NU sau „Nu pot decât în atâta timp… dacă e vorba să fac o treabă de calitatea cerută”.
Imi pare rau sa va contrazic, in SUA este o problema uriasa sa spui NU!!
In acest sens am sa il citez ca mic exemplu pe Samuel Goldwyn care spunea: Nu vreau sa fiu inconjurat de tzutzeri. Vreau ca oamenii sa-mi spuna adevarul, chiar daca asta ii costa slujba!
Scuzati-mi ignoranta, domnule Teddy, cine este Samuel Godwyn? Apoi exemplul pe care-l dati nu face decat sa confirme ideea lui Stefan.
D-lui Kaufman – va rog sa-l scuzati pe dl. Maier, nelocuind in Romania a pierdut, sau nu a cunoscut semnificatia anumitor termeni. Aveti dreptate, ‘gurist’ era si este folosit ca peiorativ cu toate ca definitia sa este de ‘cantaret’ sau ‘informator’
:-))
Sa-l scuzati si pe dl. Clej pentru dispretul gratuit pe care il afiseaza.
Gica Petrescu cu peruca si dintii sai falsi cum remarca dansul, va ramane in istorie, in timp ce de criticii sai (dl. Clej printre ei) nimeni nu-si va mai aminti.
Din repertoriul exceptional al acestuia as mentiona „Du-ma acasa mai tramvai”, „Casuta noastra”, „Bucuresti, Bucuresti”, „Zaraza”, „Vrei sa ne intalnim sambata seara”, „Da-i cu spritul pan-la ziua”, „Sa-mi canti cobzar” si multe, multe altele…
Spre deosebire de „Cincinalul” citat de dl. Clej dar pe care nu reuseste sa-l gaseasca (evident) cele citate de mine sunt accesibile tuturor pe YouTube si nu numai:
http://www.youtube.com/watch?v=mEbUtetY1yg&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=grxOwyZDDOQ&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=IS2qE_yu15k
D-le Clej, v-am scuzat ignoranta!
Samuel Goldwyn (ati gresit ortografia) este un producator de filme american, unul din cei mari.
Poate va zice ceva MGM?
Este Metro – Goldwyn – Mayer
:-))
Exemplul pe care il dau eu nu face decat sa confirme ca cine indrazneste sa spuna lucruri neplacute isi poate pierde slujba.
Asta o fi vrut sa spuna dl.Maier? (Nu Mayer cel care cu Goldwyn…)
Daca da, aveti dreptate!
Domnule Teddy, nu stiu unde locuiti dumneavoastra, daca ati parasit cumva Romania si cand ati parasit-o, dar stiu ca Stefan a trait in Romania pana in 1998, cand avea 40 de ani.
Nu inteleg la ce va referiti cand puneti in paranteza „evident” – faptul ca Gica Petrescu n-ar fi intepretat acest cantec de propaganda, ceea ce in mod evident e de domeniul amneziei, in cel mai bun caz, sau al minciunii in cel mai rau caz sau ca, fiind prea ambarasant pentru marele gurist a fost facut „pierdut”.
Domnule Teddy, viziunea dulceaga pe care dumneavoastra si domnul Kaufman o aveti despre Gica Petrescu si ce a reprezentat el este in contradictie cu viziunea lui Stefan si a mea si asta nu e o catastrofa, dar nu vade ce aceasta iritare.
Cat despre ceea ce zicea Samuel Goldwyn am retinut ca nu dorea sa se inconjoare de yes-men (ceea ce spunea si Stefan), iar partea a doua, fiind in contradictie cu prima, am luat-o ca pe o gluma.
Nu intelegeti, nicio problema – va explic.
Cand pun in paranteza ‘evident’ ma refer la faptul ca NU prin acea melodie pe care nu ati reusit sa o gasiti in interpretarea sa este cunoscut Gica Petrescu, NU acea melodie il reprezinta ci toate acelea pe care le-am citat eu si inca multe altele ce pot fi gasite cu usurinta.
Nu este vorba de nicio iritare, nu eu am mentionat diverse defecte fizice ale omului in varsta cum faceti d-voastra cu intentia (in lipsa altor argumente) de al descalifica pe cat se poate.
Faptul ca Stefan a locuit in Romania pana in 1998 si nu stie ca ‘gurist’ se foloseste ca peiorativ nu este o nenorocire, este doar o lipsa. Ca si la intrebarea d-voastra privitoare la Samuel Goldwyn.
Aveti insa in vedere ca, spre deosebire de d-voastra, Stefan aminteste de respectul si dragostea ce se cuvin pastrate acestor oameni.
Domnule Teddy, nu vreti sa intelegeti ca exista si alte atitudini posibile decat cea pe care obstinatie vreti s-o prezentati ca singura legitima. Daca melodia la care ma refer nu exista pe internet, repet, e posibil ca ea sa fi fost „pierduta” dat fiind caracterul ei jenant pentru Gica Petrescu. Nu stiam ca a purta peruca si avea dinti falsi sunt „defecte fizice”. Stiu insa ca unii le folosesc, ca in cazul lui Gica Petrescu, in public, in cazul in care sunt well past their sell by date. Nu trebuie sa reactionati cu atata iritare doar pentru faptul ca Stefan si cu mine nu facem chip cioplit din „sfantul” Gica Petrescu. Exista si alte sisteme de valori, perfect legitime, decat acela la care aderati dumneavoastra.
D-l Teddy,
Ati sesizat corect, chiar daca doriti sa contraziceti ideea articolului prin exemplul dv.
Mai bine sa-ti pierzi slujba si sa-ti gasesti o alta in care sa fii in stare sa faci ceva de calitate si care te recompenseaza moral prin aceasta, decat sa fii un tzutzer intr-una in care esti tolerat pentru modul de a fi supus. Va multumesc pentru ocazia pe care mi-ati oferit-o de a face aceasta precizare inca o data si in acest mod (de altfel continuta si initial in fraza „Din această interacţiune, fiecare ajunge, în timp, să se poziţioneze într-un mediu în care face faţă aşteptărilor, ajustându-şi propriile aşteptări de la viaţă în raport cu valoarea adăugată pe care o produce şi aproximativ la nivelul de calitate pe care îl produce.”
Stimate dl.Maier, culmea este ca NU vreau sa contrazic ideea articolului, sunt de acord cu ea! 🙂
Ecourile mele erau la aspecte secundare, de ex. in ce scop a folosit dl. Clej imaginea cu peruca si proteza lui Gica Petrescu?
Asa doar, dreptul ‘publicului’ de a stii, mi se raspunde! 🙂
Discutie la care renunt, pacat de pierderea de timp si, repet, apreciez articolul d-voastra!
D-l Teddy, daca nu doriti sa ma contraziceti, nu mai folositi „Imi pare rau sa va contrazic,…” 🙂
Altfel… va contraziceti!