Invăţământul superior românesc este în fierbere…Se reiau procesele de acreditare pe plan intern, dar totul se va finaliza prin acreditarea de către o agenţie externă care va permite catalogarea instituţiilor academice româneşti după criterii ce nu reprezintă nici pe departe o obişnuinţă în România. Acestea sunt perfect normale, dar mediul nostru universitar nu a avut posibilitatea de a se dezvolta normal. Din 1990 şi până acum, mai firesc ori mai heirupist, promovările, acreditările şi mobilităţile profesionale au evoluat conform unor norme in permanenta modificare, in general mimetic occidentala. Cadrele didactice au încercat să facă faţă şi să se adapteze…De multe ori însă, aceste eforturi sunt la limita ridicolului. De puţine ori, la limita neputinţei…Subiectul este unul care se dezbate intens atât în mediile mai intime ale colectivităţilor academice, cât şi în cele accesibile publicului larg prin presă.
De ce? Pentru că în toate universităţile se centralizează in aceste zile, în fel şi chip, când în Word, când în Excel, când pe ultimii cinci ani, când pe o perioadă mai mare, când pentru titulari, când pentru cadre asociate, toate datele ce alcătuiesc portretul profesorului şi al universităţii: dotare, bază materială, inserţia pe piaţa muncii, număr de studenţi, număr de masteranzi, număr de manifestări, număr de publicaţii, număr de contribuţii personale ale cadrului didactic etc. Oscilaţiile si nesiguranta sunt provocate de noutatea totală a modului de lucru, de neînţelegeri ale modalitatii în care trebuie organizate datele, de termenele foarte scurte de numai câteva zile pentru a alcătui baza de date la nivel naţional. Totuşi, oricine va spune pe drept cuvant că este de bun augur, necesar şi că se va face puţină curăţenie în sistem – se simţea nevoia…Problema spinoasă este reprezentată, în principal, de faptul că majoritatea criteriilor par usor utopice pentru cateva domenii macar, avand în vedere publicarea de volume la edituri din străinătate, contribuţii ce figurează în bazele de date internaţionale, aşadar cu impact semnificativ mondial. Ţinuţi atâta timp sub interdicţie de a accesa informaţii din exterior, românii s-au dezlănţuit în ultimii douzeci de ani, dar nu s-a putut întâmpla un miracol în acest scurt timp, mai ales că, în ultima vreme, interesul pentru şcoală, facultate, pentru a urma o carieră didactică a scăzut dramatic din cauza lipsei locurilor de muncă şi a salariilor de mizerie. Cu toate acestea, nu puţini sunt cei care perseverează şi sunt real interesaţi să îşi dezvolte cariera. Lipseste, in continuare, instrumentul prin care te poti face cunoscut si nu exista destule „drumuri” de acces spre exterior.
Care sunt impedimentele? De prin 1997-1998, intreaga comunitate academica a alergat după granturi, proiecte europene, burse şi a cunoscut fiorii reci ai aflării în ultima clipă a unei oportunitati, ai nopţilor albe pentru alcătuirea dosarului ori a proiectului, ai rugăminţelor fierbinţi pentru scrisori de recomandare, ai trierii electronice şi, mai ales, ai respingerii, ai eşecului pe considerente birocratice in special. Într-un articol incisiv, cineva îşi alegea ca personaj academic pe Emil Cioran, bursierul nostru veşnic de la Paris, care ar fi, eventual, azi pus în situaţia de a obţine macar o bursă prin caile actuale…Cu ce s-ar confrunta Emil Cioran sub incidenţa acestui must have al unui profesor contemporan? „Mi l-am închipuit pe Cioran bătând silenţios la zeci de uşi (electronice) cu proiecte de genul: „Tratat de descompunere”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Cartea dezamăgirilor”… etc. Anybody? No one? Poate „Istorie şi utopie”? E mai „focalizat”? Dacă, să spunem, Cioran ar fi fost catalogat ca student român, comiţiile şi comitetele de specialişti electronici s-ar fi ofuscat la gândul că un estic nu face proiecte pe „comunism” sau pe minorităţi, cu precădere rromi (dintre aceştia, numai cei oropsiţi, fiind în mod corect politic excluşi cei care trăiesc oropsindu-i pe alţii). Şi cum uşile astea electronice nu-ţi acordă nici minima opţiune kafkiană de a te uita pe gaura cheii, mai că îl văd pe Cioran recurgând la celebrul ştreang pe care altădată îl privea doar ca pe o opţiune îndepărtată şi calmantă.”
Nu este deloc exagerat şi nici melodramatic. Criza, situaţia econimică grea a ţării combinate cu standarde inalte creează situaţii absurde, totusi, cat se poate de adevărate. E proverbiala istorisirea cuiva care se considera « norocos » de când a văzut pe uşa cofetării din apropiere următorul anunţ : „angajăm cofetar cu sau fără experienţă de preferinţă doctor în literatură comparată. Au prioritate persoanele sub 35 de ani cu minim 5 articole ISI publicate sau în curs de publicare (se acceptă şi articole sau studii apărute în publicaţii recunoscute la nivel naţional)”. Persoanele cu neuronii vrăjiţi de miracolul gândirii pozitive vor privi în continuare o astfel de situaţie ca absurdă ori exagerată. Situatia a fost dezbatuta si prin prisma altor puncte de vedere, dar avand aceeasi finalitate. Totuşi, de exemplu, profesorului William Pannapacker, care a semnat articolul „The Big Lie About the «Life of the Mind»”, unii foşti studenţi şi doctoranzi i-au răspuns făcând referire la teribila „soluţie”. Majoritatea dintre ei s-au trezit în urma mariajului academic de vreo 20 de ani cam în aceeaşi poziţie în care se treziseră Don Quijote şi Emma Bovary – ameţiţi de mincinoasele cărţi şi „cunoaşteri” pe care îşi închipuiau că işi clădesc viitorul. Numai că, în momentul crudului adevăr, nu un blând Sancho sau un blajin retardat sentimental, asemeni lui Charles Bovary, stătea să le şteargă fruntea chinuită, ci mai nemiloasa piaţă a muncii ii strângea cu uşa. Politicienii nu mai sunt cuceritori. Dacă te crezi Aristotel, nu iţi vei găsi niciun Alexandru cel Mare (deşi cu un noroc chior, te-ai putea alege cu un Gigi Becali). Moda de a „parveni” ca poet de curte a cam dispărut şi ea, căci curtea însăşi şi-a schimbat task-ul şi grupul ţintă. Pe un ton demn de un profet, William Pannapacker denunţă unele dintre mirajele învăţământului superior, ajungând la concluzia: „Ar trebui să existe un loc special în iad pentru profesorii care – la sfârşitul unui program academic de 10 ani, fără perspectiva unei angajări – spun asta e! şcoala nu-i pentru oricine”.
Şcoala nu este pentru oricine, dar avem nevoie de ea şi ea de noi. Ori aşa se pare încă…Revenind însă la studenţi, în special la cei care vor să continue parcursul academic cu un doctorat, profesori străini expun modul diabolic în care departamentele ascund nu numai faptul că majoritatea dintre ei vor deveni şomeri (rata de angajare a doctorilor Yale era de 50% înainte de criză), ci şi felul în care universităţile, reducând numărul fericiţilor titulari, produc o serie de job-uri prost plătite pentru asistenţi sau alte cadre aferente care pot funcţiona ca ataşaţi doar pe perioada proiectelor în curs. Plata cu ora sau alte modalităţi ieftine se practică la greu.
Dar pe lângă acest dezastru financiar în care universităţile se aruncă de dragul eficienţei, cel social va fi poate unul fără precedent… Culme a eşecului iluminist ! Cred că ceea ce se întâmplă cu învăţământul în zilele noastre e ceea ce se întâmplase cu arta înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Inefabilul artei a fost împrumutat unui învăţământ ce nu mai urmează traiectoria corectă într-o veşnică goană după proiecte, publicaţii, burse, uitându-şi principalul rol : acela de a forma. Ca într-un lagăr de concentrare intelectuală, doctorandul şi doctorul fug de colo-colo după “ce pică”, dupa ce e in voga, dupa ce se cere conform celei mai recente reforme. Lectorii, conferenţiarii sau profesorii fac acelaşi lucru. Să ne amintim că după 90 era “eficient” să te faci “feminist”. După aceea, au venit “studiile culturale”, “minorităţile”, “comunismul” etc. Mai nou, temele cu “activ social” şi “social studies” dau pe spate tot ce mişcă in birocratia POSTDRU ori de alt tip. Învăţământul nu numai că urmează penibila înrolare a artei în câmpul unei pieţe de speculă, dar pare să nu îşi pună (din nou, asemeni artei) nici minima problemă morală a raportului pe care îl mai are cu societatea. Ciudată este străduinţa de a recrea fostele pături sociale, împărţind indivizii într-o clasă “superioară” cu acces la fonduri şi alta “proletară” luptând şi ea pentru acelaşi lucru ; de la specialistul în fizică atomică la crescătorul de vite, toţi sunt supuşi aceluiaşi imperativ, anume al accesării fondurilor, dar fara a avea si toate mijloacele necesare.
Studenţilor, doctoranzilor şi doctorilor de la “uman” nu le rămâne decât să îşi îngraşe pe cât posibil CV-ul, să adune puncte, să migreze din bursă în bursă şi din institut în institut până uită cu totul şi ideile de la care au pornit şi unde voiau să ajungă, mai ales dacă locul în care sperau să ajungă se numeşte “loc de muncă”. Situatia acestora este cea mai vitregita, pentru ca, in acest domeniu, lipsesc publicatiile cotate ISI si trebuie sa te ajustezi la teme familiare religiei sau chimiei moleculare, sau biologiei, pentru „a trece puntea” competentei masurabile.
Situatia e grea si ciudata, optiunile lipsesc si, in viitorul care ar trebui sa fie promitator, doar revenirea generatiei interbelice, plecata fara atatea trieri si care s-a impus ISI in timp, ar inclina balanta in favoarea unei scoli romanesti de calitate. Ca de fiecare data, se procedeaza in ordine inversa: intai se cere si apoi se ofera baza necesara din cauza constatarii tarzii ca s-a cerut ceva fara corespondent posibil de accesat in societatea academica romaneasca. Trebuie timp si, mai ales, oportunitati, deschideri largi pentru a da posibilitatea celor care se straduiesc real si indreptatit sa isi dea masura valorii in afara, ridicand simultan nivelul invatamantului intern.