Dumitru Sinu, alias Nea Mitică, simpaticul şi fascinantul meu prieten – neobosit în dezvăluirea celor mai straşnice momente din viaţa lui din exil – nu-şi revărsase nici pe departe “sacul plin cu amintiri”; mă avertizase încă de la prima noastră întălnire că viaţa lui este un adevărat roman şi iată că spusele lui îmi dovedeau de fiecare dată câtă dreptate avusese! Îi priveam cu admiraţie fiecare gest, fiecare trăire şi tresărire a muşchilor feţei, fiecare licărire din privirea lui ageră şi inteligentă în momentul relatărilor pline de miez şi tâlc, minunându-mă de felul în care transmitea informaţia şi reuşea fără prea mult efort să captiveze auditoriul şi să încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-ti descreţească fruntea presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă şi potrivită contextului, astfel încât timpul scurs în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Aşa s-a întâmplat şi atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viaţa plină de inedit şi aventură pe care nea Mitică a trăit-o după plecarea din ţară.
“De acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi spun nepoate!”
Închisoarea Panciova din Iugoslavia, locul de unde viaţa lui nea Mitică a început să-şi schimbe cursul şi să şerpuiască sinuos pe cărările necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucureşti care reuşise şi el să scape din ghearele comuniştilor şi pornise în lumea largă pentru a-şi făuri o nouă viaţă…
De cum l-a remarcat pe nea Mitică, Nichita l-a analizat îndelung cu ochi scrutători şi ageri, s-a apropiat de dânsul şi l-a întrebat: “De unde eşti?”. “ Din zona Sibiului” – i-a răspuns calm prietenul meu. “Aha, bănuiam eu că eşti ardelean!” şi a continuat pe un ton întrebător şi foarte circumspect: “ Cine sunt ăştia cu tine? Sunt comunişti?”
„Nu, sunt refugiaţi. Pe noi ne-au trecut legionarii graniţa” – i-a răspuns nea Mitică, cu aceeaşi faţă senină şi cu bine cunoscuta cumpătare ardelenească. Cu ochii mari de mirare şi surprins de răspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a afirmat imediat: “Păi legionarii treceau graniţa?”. “Da”, i-a răspuns zâmbind nea Mitică. Lovindu-se cu palma peste frunte, şi parcă reproşându-şi pentru această carenţă de informare, avocatul a spus cu o undă de regret în glas: “Oooo, cum n-am ştiut asta?!”
După primele minute de conversaţie, intuind caracterul puternic şi cinstit al lui nea Mitică, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a spus zâmbind:”Auzi, tu de acum să-mi spui unchiule, iar eu îţi spun nepoate. Nu se ştie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Şi aşa am făcut!
” Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie!”
Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucureştean care era împreună cu nea Mitică în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: “Măi Mitică, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita – tu din Transilvania iar el din Bucureşti?”. „Păi el m-a facut nepotul lui”, i-a răspuns zămbind prietenul meu. Atunci profesorul a început să-i dezlege câteva din misterele ce-nvăluiau personalitatea celui cu care, parcă îi era hărăzit să se reîntâlnească mereu de-atunci înainte pe traiectoria pe care nea Mitică o va urma în exil…
”Cu ăsta înveţi cea mai formidabilă meserie. Ăsta joacă la cai”, i-a spus Ionescu destăinuindu-i câte ceva din trecutul avocatului. Nichita Tomescu era cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucureşti (îi plătea pe cei care aveau potenţial să câştige şi paria pe calul care ştia că o să iasă învingător, deoarece ceilalţi opreau caii să nu ajungă primii la fileu). Era de-o agilitate rar întălnită şi de-un curaj nebunesc şi ceea ce îşi propunea realiza întotdeauna.
Nea Mitică şi Nichita Tomescu s-au reîntâlnit în Franţa, la Paris. Acolo s-a constituit o asociaţie a studenţilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era preşedintele acesteia. Era cunoscut în toate cercurile disporei pariziene şi activa cu abilitate în cadrul asociaţiei care se voia a fi strigătul exilat al românismului celor ce nu-şi uitaseră obârşia, neamul şi valorile culturale ale acestuia…
Neuitându-şi hobby-urile, şi în Franţa, Nichita a început să joace la cursele de cai (punea pariuri pe cai, aşa cum făcea odinioară la Bucureşti). Întotdeauna cu adrenalina la maxim, avocatul îşi vedea de drumul lui, luptând pentru ţelul vieţii sale şi în acelaşi timp amintindu-şi mereu de rădăcinile din care se trăgea şi ţara în care s-a format ca om şi ca profesionist.
Deşi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, oferindu-le posibilitatea să se realizeze atât profesional cât şi pe tărâm spiritual, o mare parte din românii refugiaţi acolo şi care au luptat cu mijloacele care le-au avut la îndemână împotriva comunismului, au decis să părăsescă Franţa în momentul în care a început războul din Coreea. Principalul motiv ce i-a determinat să ia această decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Aşa că au traversat Atlanticul, plecând în Canada, zona Quebec – mai exact la Montreal, unde se vorbeşte tot franceza. Printre cei care au părăsit atunci Franţa au fost, bineînţeles şi nea Mitică şi “unchiul” său, avocatul Nichita Tomescu…
Tainele prieteniei şi secretele “succesului”!
Începută în Iugoslavia, la închisoarea din Panciova, continuată la Paris, prietenia lui nea Mitică cu avocatul Nichita Tomescu a rămas aceeaşi, ba mai mult, s-a intensificat după ce au ajuns la Montreal.
Nea Mitică mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care ştia să ajungă acolo unde îşi doreşte, pe care îl fascina întotdeauna ineditul şi risca totul, dar ştia să-şi direcţioneze acţiunile spre acolo unde ţintea. Aşa a ajuns ca la Montreal, Nichita Tomescu să practice avocatura. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut pentru că era neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el că este cel mai bun avocat din Montreal. Clienţi din toate sferele sociale, cazuri delicate rezolvate în mod profesionist, susţinut o dată în plus de o minte ascuţită împletită armonios cu un fler deosebit în meseria sa l-au făcut celebru pe avocatul român, care la un moment dat ajunsese să reprezinte doar mafioţi.
Nichita avea doi prieteni apropiaţi: pe nea Mitică şi pe Radu Bumbaru. Când ieşeau cu el la o cafea sau la cină, le povestea ore în şir despre „secretele” succesului său. „Cel mai greu este să plăteşti un judecător” – le spunea el. „Dacă nu ştii cum să o faci, poţi să-ţi pierzi meseria”. Şi Nichita le povestea că pentru a mitui un judecător el căuta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferinţele şi pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecător care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta şi a-şi atinge scopul. Niciodată nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-şi rezolva cazurile, era inteligent şi agil şi astfel faima lui a crescut şi implicit clientela s-a extins în răndurile mafioţilor, care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.
De exemplu, trei italieni furaseră un vagon de rom. Mafioţii au mers la Nichita şi i-au spus: „Nu contează cât ne costă. Noi vrem să-l scoţi afară pentru că trebuie să dăm o altă lovitură mai mare, în altă parte şi numai el ne poate ajuta”. Şi Nichita a fost angajat!
”Bine, măi Nichita, dar cine plăteşte?”
Şirul destăinuirilor lui nea Mitică despre avocatul bucureştean a continuat şi mă captivase atât de mult încât uitasem cu desăvârşire de trecerea timpului. Stăteam şi-i analizam mimica în timpul relatărilor şi observam cum muşchii feţei se contractă sau se destind, funcţie de momentele pe care reuşea să le ilustreze cu o precizie şi minuţiozitate rar întâlnită. Pe măsură ce discuţia noastră se adâncea îmi dădeam seama cât de mult şi-a pus amprenta asupra vieţii lui nea Mitică personalitatea lui Nichita Tomescu…
“Mergeam cu el la restaurant şi ne spunea să comandăm ce dorim”, a continuat nea Mitică şi uitându-se în gol, de parcă se reîntorcea în timp, retrăind momentele petrecute împreună cu Nichita Tomescu. “Noi întrebam: bine, măi Nichita, dar cine plăteşte? “ la care avocatul răspundea cu un zâmbet complice:”Lasă, că este deja aranjat!”.
”Când plecam din restaurant, la o masă de lângă ieşire erau nişte mafioţi, care la vederea noastră s-au ridicat în picioare şi l-au salutat pe Nichita, făcând o reverenţă în faţa acestuia”, a spus nea Mitică şi în ochii lui am zărit pentru o clipă o altfel de strălucire… „Vedeţi măi, cine a plătit?”, le răspundea avocatul ieşind din restaurant. Mafioţii îi plăteau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal – era un subiect tabu.
”Unde-s banii?”
Nea Mitică s-a oprit un moment din povestit; l-am văzut cum se luminează la faţă şi izbucneşte apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului şi simpaticului meu prieten şi nu reuşea să-mi povestească în ritmul în care îşi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat şi eu cu un zâmbet şi am aşteptat nerăbdător să aud continuarea poveştii lui Nichita Tomescu.
Îşi amintise de Radu, un român pe care-l chema aşa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru că era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se număra şi nea Mitică.
„Radu Spital” împrumutase bani cu dobândă de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobândă mare, pe termen scurt şi îi returna la timp. Până i-a câştigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului că are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitată, iar Radu a dispărut cu banii. Autorităţile canadiene l-au prins pe Radu şi l-au băgat în puşcărie. Nichita Tomescu a fost angajat să-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Nichita Tomescu pleda în favoarea acuzatului; ridicându-se în picioare, calm şi cu un zâmbet plin de carismă, Nichita a vorbit destul de scurt şi în finalul pledoariei sale a adresat retoric, o întrebare completului de judecată: „Păi dânsul, ca avocat, nu a ştiut că nu are voie să împrumute bani cu o asemenea dobândă?” Şi astfel l-a scăpat Tomescu pe “Radu Spital” de ani grei de puşcărie.
Înainte de proces însă, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puşcărie, dar unde-s banii?” Radu i-a răspuns spăşit: „Măi Nichita, tu mă întrebi aşa ceva? Doar de la tine am învăţat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adică pe cai). “I-am cheltuit la cursele de cai”.
“De atunci a rămas o vorbă printre noi, românii din Montreal: „Unde-s banii?”” – mi-a spus zâmbind nea Mitică, încheind episodul “Radu Spital” din povestea lui despre Nichita Tomescu. Am aflat de la prietenul meu apoi că atât Radu cât şi Nichita erau mari jucători la cursele de cai. Nichita miza uneori şi pe sume exorbitante, cea mai mare sumă ridicându-se la 100.000 de dolari; aceia erau bani foare mulţi la vremea aceea.
“Tu nu ştii nici cine a fost Cicero!”
Cel mai interesant episod din relatarea lui nea Mitică a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palmă logodnicei sale pentru că aceasta i-a spus: „Măi Nichita, tu nu ştii nici cine a fost Cicero”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a răspuns roşu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenţă din Cicero şi tu ai neobrăzarea să mă insulţi şi să-mi spui că nu ştiu cine a fost Cicero?” şi i-a tras o palmă zdravănă, încât să-l ţină minte.
Fata l-a dat in judecată şi la proces, judecătorul i-a spus: „Domnule Tomescu, am înţeles că v-aţi revoltat că v-a spus domnişoara că nu ştiti cine este Cicero. Vă rog să ne spuneţi ce stiţi dumneavoastră despre Cicero”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o oră despre marele filozof iar judecătorul, foarte impresionat a afirmat: „Aşa ceva nu am auzit până acum”. La care Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsă, slavă Domnului – i-a răspuns zâmbind: „Păi unde ai fi vrut să auzi, la Montreal? Aşa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte îndăzneţ. Apoi, judecătorul s-a întors către fată şi i-a spus contrariat: „Să ştii că ai scăpat ieftin cu o palmă. Cum ţi-ai permis să spui că acest om nu ştie cine a fost Cicero?”.
“Toată lumea pe genunchi!”
Nea Mitică s-a oprit la un moment dat din povestit; tăcea şi se uita într-un punct în care numai el ştia ce vede… Aşteptam cu sufletul la gură să văd ce urmează pentru că deja îi simţeam emoţia şi i-o observam în tremurul abia perceptibil al bărbiei, dar şi în cele două boabe de rouă care se chinuiau să nu se rostogolească din ochii prietenului meu, care de data aceea aveau o strălucire aparte.
Calm, cu o atitudine solemnă şi admirativă, nea Mitică mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecută în locul de închinare al românilor ortodocşi din Montreal, biserica ortodoxă pe care o frecventa cu regularitate şi el şi avocatul bucureştean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul şi-şi povesteau bucuriile şi necazurile inerente ale vieţii trăite departe de ţară.
Într-o zi în care se afla în acea biserică alături de alţi confraţi români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: “Toată lumea pe genunchi! În dimineaţa aceasta aveţi în mijlocul vostru un sfânt!” Lumea a amuţit pentru câteva secunde şi toti cei care erau în biserică s-au plecat pe genunchi. În mijlocul lor, intimidat de atitudinea surprinzătoare a lui Nichita Tomescu, deja la o vârstă venerabilă, se afla poetul Aron Cotruş! Tomescu avusese plăcerea să-l cunoască pe onorabilul domn Cotruş pe vremea când făcea şcoala la Braşov. Toţi românii din Montreal îl cunoşteau pe Nichita Tomescu, aşa că nu au fost prea surprinşi de gestul acestuia. Ştiau că în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România rămăsese un adevărat patriot şi un mare iubitor de cultură.
“Când plecăm din lume, nu luăm cu noi nici greutatea scamei”
Trecuseră deja câteva ore bune de când stăteam şi povesteam cu nea Mitică. Nici n-am simţit cum a trecut timpul şi cum poveştile adevărate ale preţiosului meu prieten mi-au captivat atenţia şi m-au făcut să trăiesc alături de el emoţia amintirilor. Şi ştiu că şirul amintirilor lui încă nu a ajuns la capăt. L-am privit atent şi am simţit că mai vrea să-mi spună ceva.
“Nichita Tomescu era un tip foarte cult şi vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitică la sfârşitul întâlnirii noastre. “În momentele lui de linişte scria…Avea nişte poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rău că nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte că una din ele spunea: „Când plecăm din lume nu luăm cu noi nici greutatea scamei”…
Era un mare jucător la cursele de cai, era o patimă a lui, care dura de foarte mulţi ani. Într-o zi însă a spus: „Gata, de acum n-am să mai joc” şi n-a mai jucat. Era un om tare!” – a conchis nea Mitică şi în ochii lui se vedea limpede nostalgia anilor care au trecut şi se citeau sentimentele care-l legau de-atâta amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu – omul care i-a marcat puternic existenţa şi de la care a avut ce învăţa de-a lungul timpului…