Nea Mitică îşi continuă povestea. Cuvintele lui sunt încărcate de amintiri. Îl privesc în timp ce vorbeste şi îmi dau seama ca trecutul l-a însoţit mereu, că n-a uitat nimic din ceea ce trăise cândva. Numele localităţilor pe care le menţionează au pentru el o încărcătură sentimentală: Covacita, Zrenianin, Trieste, Cinecitta, Torino. Îl ascult cu atenţie. Înţeleg drama pe care a trăit-o în urmă cu nişte ani buni, acest om.
Între legionari şi nazişti
Legionarii au fost cei care l-au trecut graniţa în Iugoslavia pe nea Mitică, deşi el nu era legionar. Fuseseră opt persoane în grupul lui. Au stat trei zile închişi la Panciova, reşedinţa districtului Banatul de Sud din Voivodina (Serbia), oraşul unde Timişul se înfrăţeşte cu Dunărea. La 15 kilometri distanţă de Pancevo se poate trece Dunărea în „Oraşul alb”, Belgrad, situat la confluenţa râului Sava cu Dunărea. Acolo, în Pancevo era cea mai veche puşcărie de pe timpul imperiului austro-ungar, care a durat cincizeci şi unu de ani, din1867 şi până în1918; de abia în anul 1918, Serbia se unea cu Muntenegru, Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, formând Regatul Iugoslav.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Serbia a fost un stat marionetă al Germaniei hitleriste; teritoriul său includea Serbia Centrală de azi şi partea vestică a Banatului. În 1945, Serbia a devenit parte a unei federaţii, cea de a doua Iugoslavie, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, condusă de Iosip Broz Tito, până la moartea acestuia în 1980, îmi relata cu uşurinţă, nea Mitică, toate aceste date istorice.
Apoi, grupul lui a fost mutat la Covacita, o localitate tot în Banatul de Sud din Voivodina, (Serbia), unde au stat două săptămâni. De acolo i-au trimis la Banovici, în nord-estul Bosniei-Herţegovinei, unde au stat un an şi câteva luni, el lucrând la o cantină.
I-au arestat din nou şi i-au pus pe toţi în barăcile făcute de nemţi. Întrucât nemţilor li se terminase contractul, aceştia, prizonieri de război fiind, au plecat înapoi în Germania.
La Trieste
La scurt timp, nea Mitică şi grupul său au plecat în Zrenianin, localitate situată mai la nord de Pancevo, la o distanţă de 80 kilometri şi aproape de frontiera cu România. De aici, sârbii i-au trimis acasă. Venea un sârb şchiop şi se uita cu lampa la ei. Sârbul acela şchiop îi trimitea pe toţi înapoi în ţările lor. Făcuse el, după socotelile lui, un grup pe care l-a trimis spre apus, grupul lui nea Mitică fusese trimis aproape de oraşul Trieste, situat la graniţa Italiei cu Slovenia, la o fabrică de cărămidă, la vreo 30 de km de Trieste. Au stat cu toţii acolo câteva zile, până a venit şeful şi le-a spus: “Daţi nişte bani şi eu vă duc pe frontieră” şi astfel i-au trecut în Trieste. Italienii i-au aşteptat cu un “Bun venit” ; existau acolo, pe lângă italieni şi englezi şi americani.
Un prieten pianist
Italienii le-au făcut acte de identitate. De la Trieste nea Mitică a plecat pe jos până într-un sat numit Santa Croce. Căuta de lucru. La poarta unei case erau cărămizi, pietre şi tot felul de materiale de construcţie. Ce-a gândit ? “Omul acesta precis are nevoie de cineva să le ducă de aici, sus”. A bătut la poartă şi l-a întrebat în italiană dacă are ceva de lucru. Proprietarul l-a întreabat ce limbi mai vorbeşte, iar el i-a spus : «Limba franceză », aşa că s-au înţeles. Cei doi proprietari (soţ şi soţie) erau medici, amândoi de origine franceză. I-au dat de lucru lui nea Mitică pentru 3 luni. În acest timp, el a primit vizita unui prieten, Anton Ştefănescu, care era profesor de pian. Când a intrat în casă, Ştefănescu a observat un pian. L-a întrebat pe proprietar dacă poate să cânte puţin. Proprietarul a fost de acord. Cand a început acesta să cânte, s-a făcut linişte în casă. Elveţianul şi soţia sa au fost impresionaţi. Mai târziu, nea Mitică a primit un plic pentru “prietenul său pianist”.
Cand i l-a înmânat, Nea Mitică, mai în glumă, mai în serios, i-a spus : « Eu am lucrat două săptămâni la cărat piatră şi cărămizi, muncă grea, nu glumă şi uite cât mi-a dat…iar ţie ţi-a dat atâţia bani pentru o oră de cântat. » Ştefăneascu i-a spus povestea cu un pictor : « Cât timp ai lucrat la tablou? » « Trei ore ». « Şi pentru trei ore îmi ceri atât de mult? » Şi răspunsul a fost: “Da, am lucrat trei ore şi toată viaţa.”
Când o poartă deschide o altă poartă
Românii începuseră să-l vobească de rău pe nea Mitică. “De unde are ăsta bani?” El le dădea bani de timbre şi pentru alte mici cumpărături. Presupuneau că are contact cu comuniştii. « Altfel nu ar avea bani ! », spuneau ei. Probabil că erau informaţi că în Trieste se ţineau meeting-uri şi acolo vorbea şeful partidului comunist din Italia, pe nume Toleatti. Italienii erau peste 30% comunişti. Ei aveau o vorbă : “O poartă deschide o altă poartă”, şi de aici să fi pornit bănuiala. Atunci, nea Mitică l-a chemat pe Ştefănescu şi l-a dus vreo treisprezece kilometri, să vadă unde lucrează.
Ursu: “Deschid orice casă de bani”
Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: “M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani ”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea ca are degete fine. « Cum adică? » “Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, se exprima : “Mi-a ieşit pasenţa !” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, americane, etc. “Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani” – spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.
De la Paris la Montreal
Din Trieste, grupul lui nea Mitică a fost transferat la Cinecitta, unde au stat două luni, timp în care nea Mitică a lucrat la un grădinar. Au trimis apoi un lot şi în vest, ca să închidă gurile rele. Pierre Rosetti a fost trimis în Bulgaria ; s-a dat drept francez şi l-au trimis la Paris. El era român sadea. De la Cinecitta i-au trimis la Torino. La Torino trebuia să scrie unde vor să plece. Fiecare îşi declara opţinea pentru câte o ţară. Nea Mitică s-a înscris pentru Australia. Când a plecat însă trenul din Torino, s-a răzgândit, a rupt biletul de vapor Neapolis şi Nail şi a luat trenul spre Franţa. Ajuns în Franţa, l-au dus în închisoare unde a stat o zi. De pe timpul lui Napoleon era o lege: cine trece frontiera clandestin în Franţa, trebuie să stea cel puţin o noapte în puşcărie. Începuse războiul în Coreea. Erau mulţi comunişti în Franţa. De fapt s-a dus la Paris pentru că acolo erau toţi prietenii lui.
Mai târziu, canadienii i-au acordat viză şi aşa a ajuns la Montreal.
« Dacă vii la studii, îţi dăm viză »
Te puteai înscrie în orice ţară, în afară de America, pentru că în America nu mai erau locuri, acolo plecaseră 48.000 de evrei. Aşa că refugiaţii de acolo au plecat în ţări ca: Brazilia, Argentina, Chile, Uruguay, Paraguay, Australia, Noua Zeelandă, Franţa, etc. Francezii condiţionau viza de înscrierea pentru studii : « Dacă vii la studii, îţi dăm viză ».
Încă din Iugoslavia făcuseră ştampila din cartofi şi cerneală şi cântau “O Tanenbaum, O Tanenbaum”, se spălau cu zăpadă, şi când îi vedeau sârbii, spuneau: “Neamţul e tot neamţ”. Era o stratagemă pentru a-i convinge pe sârbi că sunt nemţi.
A fost un inginer, Cernea, îşi aminteşte nea Mitică, venit de la Stalingrad, tot aşa, cu ştampila falsă. Că aşa le era vorba : “Când diavolul este în spate, trebuie să faci orice ca să reuşeşti”.
Nea Mitică se opreşte din povestit. Lumea din amintirile lui dispare. Rămân doar nostalgia, gândul la vremurile care s-au stins. I-a fost greu, i-a fost uşor? Îmi dau seama că dincolo de această întrebare există certitudinea că în faţa mea se află un om curajos, brav, stăpân pe el, care a răzbit şi a depăşit obstacolele din viaţă. Îl privesc cu admiraţie şi mă gândesc deja la următoarea întâlnire, când îmi va împărtăşi alte amintiri de demult.