caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Social



 

Anina – Steierdorf, în viitor!

de (5-6-2011)
1 ecou

Anina este un orăşel din munţii Banatului, situat la peste 600 de metri altitudine, despre care am aflat pentru prima oară din manualul de Geografie din clasa a IV-a. Scria acolo că de la Anina se extrage cărbune de înaltă calitate, huilă cocsificabilă, care se foloseşte în procesul de producere a fontei, în furnalele de la Reşiţa, Hunedoara şi Călan. Pe vremea aceea combinatul siderurgic de la Galaţi încă nu exista.

Am fost la Anina de mai multe ori şi, după anul 2000, când eram reporter la Radio Reşiţa, m-am împrietenit cu minerii şi am jucat fotbal cu ei. Încropisem o echipă a jurnaliştilor şi jucam cu echipa minerilor, când pe stadionul „Minerul”, de la Anina, când pe terenul de la „Gloria”, din Reşiţa. Minerii erau mult mai buni şi ne băteau în mod regulat. După meciuri beam bere şi povesteam fiecare despre meseria lui, despre femei, bani şi politică. Minerii erau mândri că sunt prieteni cu nişte „intelectuali”, iar noi eram mândri că suntem prieteni cu nişte oameni aspri, duri, puternici.

Din poveşti am aflat că cei mai mulţi dintre ei participaseră la „Mineriade”. Povesteau sec, fără mândrie, fără tristeţe, fără sentiment. Au fost la mineriade pentru că au fost „înrolaţi”. Li s-a spus că trebuie să meargă la Bucureşti să schimbe guvernul, pentru că guvernul vrea să închidă minele, să le desfiinţeze locurile de muncă. „Liderii de sindicat ne-au spus să ne luăm mâncare şi haine de schimb. Am primit bâte şi am fost urcaţi în autobuze. La mineriada din 1999 a fost cel mai crunt. Ne-am luptat cu poliţiştii şi cu jandarmii pe dealuri, prin sate, prin grădini. Oamenii din sate ţineau cu noi, ne aplaudau şi ne dădeau de mâncare. Când ne-au fugărit poliţiştii, sătenii ne-au ascuns prin case, prin şuri şi prin grajduri. Poliţiştii erau bine organizaţi şi înarmaţi. Ne-au înconjurat şi ne-au împins de pe drum. Mai mulţi au căzut în râpă. Chiar de lângă mine au căzut doi mineri într-o prăpastie. Nu cred că au scăpat. Pe urmă i-am înconjurat noi, că eram mai mulţi, şi am dat în ei cu bâtele. Pe unii i-am făcut prizonieri”, îmi povestea un miner, cred că extrema stângă. Minerii au fost opriţi, din drumul lor spre Bucureşti, la trecerea peste râul Olt. Liderul lor, Miron Cosma, a fost arestat şi minerii s-au întors la lucru.

De câte ori am fost la Anina, liderul lor de sindicat, Adrian Burlui, îmi promitea că mă bagă în mină, să văd şi eu cum se lucrează. Mina Anina era cea mai adâncă din Europa de Sud-Est, avea 1200 de metri adâncime. Se cobora în colivii, prin nişte puţuri verticale, fiecare de 100 de metri adâncime. La fiecare 100 de metri se ramificau galerii orizontale. Acestea se numeu „orizonturi”. Orizontul – 5, era la 500 de metri adâncime, Orizontul – 8, la 800 de metri adâncime şi aşa mai departe. Hotelul „Intercontinental”, din Bucureşti, are mai puţin de 100 de metri înălţime. Şi minerii coborau în pământ, cu fiecare treaptă, pe o distanţă mai mare decât „Intercontinentalul”. În afund era o căldură înăbuşitoare şi, adesea, minerii lucrau cu picamerul şi cu lopata, dezbrăcaţi la chiloţi, pentru că hainele îi stânjeneau şi îi sufocau. Vă închipuiţi cum arăta un miner aproape gol, mânjit de huilă, negru ca un diavol şi având pe cap casca de miner cu lanterna în frunte. Tartorul dracilor cred că arată ceva mai prietenos decât cum arătau minerii de la Anina.
Nu am ajuns în subteran, pentru că după meci, eram obosiţi, setoşi, aveam poftă de bere şi de poveşti. Urma să cobor la vizita următoare.

Pe urmă am fost la Anina, în 14 ianuarie, 2006, când s-a produs o explozie în subteran, la Orizontul – 8 Vest. Au murit atunci şapte mineri şi alţi cinci au fost răniţi. Peste Anina se tânguia sirena şi tot oraşul era în picioare. Unul dintre morţi, am aflat, jucase de câteva ori fotbal cu noi. Nu-l reţinusem prea bine. Am vorbit cu minerii. Erau descurajaţi, deprimaţi, furioşi. Atunci au mărturisit că aveau într-adevăr aparate care indicau concentraţia de gaz, însă era o regulă să nu ţină cont de ele. Se lucra aproape în permanenţă într-un mediu cu concentraţia de gaz metan depăşită. Pe hârtii se trecea concentraţia maxim admisă de normele de protecţia muncii. Şefii erau acoperiţi de hârtii. La Anina au venit în vizită preşedintele Băsescu şi primul ministru Tăriceanu ca să-şi arate interesul şi compasiunea. După explozia de la Orizontul – 8 Vest, mina s-a închis. Familiile au primit despăgubiri. Unul dintre minerii morţi în accident, Dănuţ Puşcău, era câştigătorul unei sume consistente de bani. Cu doi ani înainte de accident câştigase la loto 1,7 miliarde de lei vechi (170.000 de lei noi) şi prietenii îl tachinau, întrebându-l de ce nu se lasă de lucru şi nu se apucă de pescuit. El spunea că mai lucrează până face anii de pensie. Ar mai fi avut doi ani de lucru. De altfel, nici nu era o sumă atât de mare. Cu banii ăia, pe atunci, putea să-şi cumpere trei apartamente în Reşiţa sau unul singur în Bucureşti. Alt miner, Daniel Vânău, era în preaviz, fusese disponibilizat şi urma să plece la cules de căpşuni, în Spania. Altul, Gheorghe Marişescu, mai avea cinci zile până la pensionare.

Am trecut vineri, 3 iunie, a.c., prin Anina-Steierdorf. Am găsit în munţii Aninei un orăşel cu străzi pustii şi geamuri triste. În momentul de faţă în Anina nu mai există nicio unitate de producţie, oraşul trăind aproape exclusiv din banii bugetarilor şi pensionarilor. Din luna aprilei 2011 şi spitalul a fost desfiinţat şi a fost transformat în azil. De ani şi ani de zile se vorbeşte despre valorificarea turistică a frumnuseţilor naturii, dar, până acum nu s-a făcut nimic în acest sens.
De fapt, oraşul Anina este alcătuit din contopirea a două localităţi: Steierdorf şi Anina. În Steierdorf, în anul 1773, în vremea Imperiului Habsburgic, au fost colonizate 34 de familii de lemnari şi cărbunari (în sensul strict: producători de cărbune din arderea parţială, controlată a lemnului). Majoritatea proveneau din Stiria, actualmente land al Austriei sub numele oficial de Steiermark, de unde şi denumirea de Steierdorf – adică satul stirienilor, al „steier-ilor”. Câţiva dintre colonişti veneau din Salzkammergut, o regiune mică de lângă Salzburg.
Soarta localităţii s-a schimbat brusc în 1790, când un localnic, consemnat în documente cu numele de Mathias Hammer, a descoperit o bucată de huilă pe care a dus-o la Oraviţa unde se găsea Administraţia Montanistică – Minieră (Bergdirektion). Descoperirea a făcut vâlvă şi informaţia a fost transmisă la Viena. Cărbunele s-a dovedit a fi huilă cocsificabilă, ceea ce era ideal pentru acele vremuri în care metalurgia luase avânt în centrele industriale de la Reşiţa, Bocşa, Ciclova. De atunci oraşul s-a dezvoltat încontinuu, până în 1990, când a urmat decăderea şi apoi colapsul. În 1990 oraşul avea aproximativ 12.000 de locuitori, acum mai are 9.000 de locuitori.

Dar, nu vizita recentă prin Anina-Steierdorf m-a determinat să scriu aceste rânduri, ci o descoperire întâmplătoare (zic eu, uluitoare) a unei cărţi poştale a cărei datare nu o cunosc cu exactitate, însă trebuie să fie de prin anii 1900 sau puţin după. Cartea poştală mi-a stârnit un surâs melancolic, deoarece, dincolo de valoarea ei documentară, reprezintă o surprinzătoare mărturie a spiritului vremii. Reprezintă imaginea a ceea ce îşi închipuiau oamenii de atunci că va fi viitorul Steierdorfului. Localitatea este reprezentată în vale, exact aşa cum este şi astăzi. Pot fi recunoscute aproape toate clădirile din oraş, însă, imaginaţia litografului din Steierdorf a plasat desupra localităţii poduri suspendate. Pe şosea circulă tramvaie şi maşini de epocă, iar pe cerul oraşului zboară avioane şi zeppelinuri! Pe cartea poştală scrie în maghiară şi în germană: Steierdorf, în viitor. Parafarzând, am putea spune: Viitor de aur, Steierdorful are! Câtă încredere, cât entuziasm, câtă naivitate! Imaginea îmi stârneşte un surâs plin de simpatie şi de tristeţe. Îmi aduc aminte de desenele mele şi ale colegilor mai, din şcoala generală, când tovarăşa învăţătoare ne cerea să desenăm oraşul nostru în anul 2.000. Ce de maşini zburătoare, ce de trotuare rulante, ce de şosele suspendate desenam, convinşi fiind că viitorul oricum ne va depăşi imaginaţia. Şi mă mai gândesc la urmaşii urmaşilor noştri, cum vor zâmbi ei condescendenţi, când vor vedea pe documente, pe planurile noastre, pe vechile noastre calculatoare, cum ne-am imaginat noi viitorul.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tabita Kardos: (6-6-2011 la 11:49)

    Şi eu am fost convinsă că în anul 2000 va fi descoperit tratamentul pentru vindecarea cancerului şi al AIDS. Trotuarele rulante erau în mintea noastră cea mai normală cale de a merge la servici. Războaiele urmau să dispară şi oamenii urmau să îşi petreacă concediile pe Lună sau pe Marte. Maşinile trebuiau să meargă cu apă, în care se băga o pastilă miraculoasă. Ce naivi eram, ca să nu zic proşti sau manipulaţi de conducători cum sîntem şi acuma. E adevărat că lucrurile se mişcă repede într-un fel. Dar satul meu din câmpia Banatului este exact la fel ca acum o sută de ani, numai că au plecat nemţii şi sînt mai mulţi moldoveni şi mai multe oi. Singura schimbare este că avem telefoane mobile şi televizor prin cablu şi internet. Dar ceea ce pare de necrezut este că unii oameni ară acum cu caii. Mai mulţi au şi tractoare, dar benzina e scumpă. Pentru unu sau două hectare e mai rentabil cu calu. Ăsta e viitorul?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.248.112