O mare parte a vieții mi-am pus obsesiv întrebarea: de ce merg lucrurile la noi sistematic mai prost decât în alte țări? De pildă, Suedia a ieșit din criză în doi ani fără alte pierderi și sacrificii decât o creștere a șomajului (șomajul în Suedia însemnând cu totul altceva decât cel din România) și fără urmări, într-o perioadă când România nici nu știa că e în criză (era, pe când nu se vedea… iar acum…)
Cum fac alții!?
Mulți, (prea mulți?) dintre compatrioții mei sunt de părere cu totul opusă: cică nu ar conta cum merg lucrurile în România. Important este Romanii sunt o rasa capabilă, cel puțin peste medie, și doar factori adverși, care nu trebuie luați în considerare și nici sa le fie puși în spate, îi împiedică dintotdeauna să materializeze. Si ce? Nu avem șosele cum trebuie pană la minunile turistice cu care ne mândrim dar avem un Enescu, un Brâncuși, suntem de origine latină și cel mai vechi popor creștin.
Curiozitatea de a afla ,,cum fac alții” a fost și unul din motivele pentru care am plecat din țară cu două decenii în urmă. Am aflat răspunsul? Poate că nu în totalitate – asta este un proiect de o viată – , dar m-am ales cel puțin cu niște ,,bănuieli”.
Cultul nereușitei
Cultura noastră abunda de exemple de nereușită ridicate la rang de legendă sau artă: Meșterul Manole, Leneșul, dar și Omul prost al lui Creangă, Miorița. În istorie, domnitori viteji repurtau mai tot timpul victorii zdrobitoare împotriva turcilor de se minuna tot Apusul. După care ori erau înjunghiați pe la spate – tot de ai lor (!) – ori se aliau de buna voie cu turcii. Altfel nu se putea! Pana și Geniul lui Eminescu, însuși Luceafărul e umilit de o pământeană mai cu dare de mană.
Au fost și excepții, dar de a căror însemnătate și putere pilduitoare nu ne-am preocupat. Am fost atenti sa le trecem deliberat cu vederea. De, voiam si noi si fim patrioti. Pentru prima data, un rege cu o coroana de otel a rupt dependenta tarii de turci odată pentru totdeauna! Dar în toată perioada cat am trecut prin școală în manuale găseai despre el cel mult una-doua ,,mențiuni” seci. Cică nu era pământean de-al nostru, ceeace l-a împiedicat să ne înțeleagă sufletul. Slavă Domnului, aș zice, ca a avut tăria sa nu se contamineze.
Etaloanele nereușitei
Prin anii ’80, probabil cel mai groaznic deceniu al României, numit de unii, ironia soartei, Epoca Luminii, îmi mai vărsam focul asupra situației mizerabile și umilitoare în care ne aflam, cate unei persoane mai de încredere De mult prea multe, din gura vreunei măicuțe bătrâne, ori primeam răspunsul care ma arunca și mai mult în disperare ,,Ei… e bine ca e pace!” cu varianta culta ,,Să zicem mersi că noi ne descurcăm, mai facem rost de un bidon de benzină, un litru de lapte, un kil de carne și doua pâini (una de dat la porc)”.
Tulburarea îmi era atât de mare încât ajunsesem să urăsc ideea ca e pace și implicit, parca să doresc alte timpuri, mai sângeroase dar cu promisiunea unei ieșiri.
Adevărul ca ,,e bine ca e pace” era doar o diversiune parșivă care ne punea în fata unei alegeri false, intre nenorocirile războiului și o viata nenorocita pe timp de pace. Trebuie ca aceasta toxina a mintii să se fi propagat după ce nenorocita guvernare comunista a căzut Am găsit-o cuibărită în mintea romanului din nou, în Liniștea dăruită de Iliescu.
Ca să n-o mai lungesc, cat e de greu să înțelegem ca relele din timp de pace ale unei societăți nu trebuie să-și găsească o scuza în lipsa războiului Ele au o dinamica diferita de a acestuia, dar nu mai puțin periculoasa: sunt generatoare de suferință a unei întregi populații la nivel relativ moderat dar prelungita pe termen practic nelimitat (nu mi-e frica de moarte, ci de veșnicia ei) și, poate cel mai nefericit efect, sunt drogul care produce obișnuință.
Măsura Generațiilor de sacrificiu
Am realizat târziu, dar ma grăbesc să va încredințez și dumneavoastră, latura invizibila a ,,nevinovatei” sintagme Generația de sacrificiu?
Ce ar mai fi rău și în asta? Știm cu toții ca sacrificiile sunt o parte a vieții noastre. Arta cere sacrificii, copii cer sacrificii, căsnicia cere sacrificii, cariera cere sacrificii șamd!? Fără exercițiul continuu al sacrificiului ne-am transforma în ființe neputincioase, asociale. Nu asa s-au construit piramidele și nici tunelurile din Italia și Elveția!
Problema sintagmei este însă conținutul unei toxine cu dublu efect, de buna seama omisa din declarația de conținut.
A accepta o generație de sacrificiu înseamnă a consfinți ideea imposibilității de a repara o țara, o societate într-o perioada de timp nu mai puțin lunga decât perioada de viata a unei generații: 70 (șaptezeci de ani)?? Pai nu e groaznic?! Să trebuiască să plecam capul în jos pentru ca nemulțumirile noastre referitoare la locul în care trăim nu au cum sa fie înlăturate, deși ,,se lucrează continuu la ele” în timpul vieții noastre? Dar Germania după cel de-al Doilea război mondial, dar Germania de Est, dar ciclul recesiunilor din țările occidentale care nu depășește 5 (cinci) ani? De ce tocmai o viata întreagă!?
Sintagma Generației de sacrificiu ne îndeamnă la resemnare prosteasca. Ea definește pe furiș unitatea de măsura a schimbării ca fiind de aproape un secol. Si noi credem… Atitudinea multor dintre concetățenii noștri dovedește ca minciuna nerușinată prinde de minune. Fiecare păcălit devine un apărător vajnic al farsei.
O a doua toxină care am foste ne-a fost inoculată și pe care o transmitem mai departe cu sfințenie neputincioasă este aceea ca cineva trebuie să fie gata să se sacrifice – pasă-mi-te altfel nu se poate ajunge acolo unde ne-am propus. Conceptul a existat în istoria tuturor țărilor europene în proporții mai mari sau mai mici dar este expirat de mult. El reprezintă justificarea statului autoritar care contează pe cetățenii lui ca pe materiale consumabile. Conceptul a fost înlocuit de mult în țările democrate cu unul modern și rezonabil, care pune Cetățeanul în centru. Nenumeroasele exemple care arată ca acesta din urmă funcționează mai mult decât acceptabil, încât sa merite sa adoptam ca ideal, și că nu mai exista cale de întoarcere la vechiul sistem autoritar, fac de prisos orice dezbatere.
În același timp… undeva, în spatele culiselor, cei care mereu ne întind aceasta cursa ieftina în care cădem de fiecare data își freacă mulțumiți palmele. Mașini cu girofar, locuințe ,,de vacanta” de sute de metri pătrați, cate o mașină germana pentru fiecare membru al familiei, picturi originale antebelice (ca de, avem o lege a patrimoniului care ne interzice să scoatem din țara chiar o nenorocita de pictura de gang – dar nu și din circuitul sau patrimoniul public!) cate un set bijuterii de cate 50000 euro pentru Doamna și fetite… lista e lunga. Sunt zeii la care ne uitam de jos cu admirație pioasa, cei cărora le va da mana întotdeauna să aibe principii: ,,Noi nu ne părăsim țara”.
Epilog
Citez o anecdota folosita de excepționalul filosof și psiholog roman Peter DAN în studiul sau ,,Psihologia Răului, comunismul și visul lui Stanley Milgram”. Acesta o preia la rândul lui de la mentorul sau profesional Stanley Milgram (autorul experimentului psihologic care ii poarta numele).
Îi las să vorbească pe Peter Dan și Stanley Milgram:
[…] doi domni care nu se cunosc sunt interpelați pe o stradă din New York de un cetățean care le cere cooperarea vreme de câteva minute și îi conduce într-un birou. Sunt întâmpinați de un funcționar care, după ce consultă un catastif, se adresează primului domn:
„Domnul Cutare? Scrie aici că muriți astăzi. Aveți de ales între o injecție letală și scufundarea înceată în acid sulfuric.“
„Vai de mine! Dar eu sufăr de o boală de piele. Să încercăm cu injecția“.
Zis și făcut. I se face injecția și moare. Funcționarul ridică capul din catastif.
„Acum celălalt domn. Unde este?“
„A plecat.“ Ușa era acolo, nu-l reținea nimeni, și nimeni nu a spus că e obligatoriu să te supui. Domnul Cutare a acceptat definirea situației de către o altă persoană, și nu a văzut soluția.
În opinia lui Stanley Milgram, un număr considerabil de oameni restructurează cognitiv relațiile cu autoritatea de o asemenea manieră încât nu percep – și nu concep – posibilitatea de a se opune, care totuși este prezentă.
Inabilitatea de a identifica și de a opta pentru soluții acceptabile din punct de vedere moral sunt esența participării în acțiuni care pot fi caracterizate ca aparținând categoriei de Rău.
Ramura revoluționară a psihologiei presupune că un proces prezent într-o proporție semnificativă a populației are necesarmente o funcție de adaptare, și după cum am menționat, exemplele de Rău abundă. [..]
…
Închei aceste rânduri pesimiste și cârcotașe cu două vești bune – cunoscute de toată lumea – pentru noi:
Prima: putem oricând să ,,coborâm la prima” din propriile noastre prejudecăți dar mai ales din cele impuse cu forța, numai să vrem. Trebuie sa se petreacă în timpul vieții noastre!
A doua: mica mea poveste nu se termină aici – citiți continuarea în Generația Viitoare.