Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, apoi, mai accentuat, în anii optzeci ai secolului trecut, Nicolae Ceauşescu desfăşurase o politică stupidă de obţinere a unei independenţe economice şi tehnice totale a României. Pentru obţinerea independenţei economice, a încercat, şi până la urmă a şi reuşit, să plătească toate datoriile ţării, sperând că astfel va desăvârşi acea idee de libertate, independenţă şi suveranitate, care să-i permită să ia orice decizii, „fără amestecul altor state în treburile interne ale României”. Despre această politică şi despre consecinţele ei s-a vorbit mult şi s-au scris articole, studii, cărţi. Mai puţin s-a vorbit însă despre încercarea lui Ceauşescu de a edifica o industrie capabilă să realizeze orice produs, de la roată până la avion, „la nivelul tehnicii mondiale”. Aceasta a condus la cumpărarea, dar şi la furtul unor licenţe, în marea lor majoritate depăşite moral, pentru ca în România să se fabrice robinete, biciclete, maşini, locomotive, vapoare, calculatoare, avioane, toate de producţie proprie. Consecinţă a acestei politici, românii au fost nevoiţi să reinventeze totul, cum se spune, de la apa caldă, la mersul pe jos. Am avut, în acest fel, în România, tot felul de produse ale industriei autohtone, care imitau produsele din Occident, însă într-o formă rudimentară, învechită.
Această politică şi urmările ei au condus la apariţia unor situaţii de-a dreptul hilare, după revoluţia română televizată, când cetăţenii români au avut ocazia să călătorească în afara graniţelor ţării şi să se confrunte cu tehnica occidentală, în primul şi în primul rând, în toaletele publice (!). La întoarcerea în ţară, românii povesteau contrariaţi sau amuzaţi cum nu au ştiut să tragă apa la veceu, nu au ştiut să se spele pe mâini ori să îşi usuce mâinile la foehnul cu senzori, din toaletele publice.
Personal, m-am confruntat cu astfel de situaţii, la primele mele ieşiri, în Belgia şi în Franţa, în anul 1995, când (simplificând) în România nu se schimbase decât faptul că aveam libertatea cuvântului şi multe, multe ziare.
În Belgia, am fost cu un grup de sindicalişti, într-un schimb de experienţă cu un sindicat creştin din industria siderurgică. Am fost cazaţi într-un hotel de trei stele din proximitatea Bruxeles-ului. Deoarece am ajuns la hotel în după amiaza unei zile de duminică, gazdele noastre s-au scuzat pentru faptul că, în prima noapte, vom fi cazaţi într-o aripă mai populară a hotelului, unde existau toalete colective, la capătul coridorului, urmând ca în zilele următoare să primim camere cu toate dotările, respectiv, baie, frigider, televizor. Desigur, după ce ne-am aruncat bagajele în camere, am năvălit cu toţii în toaleta de la capul coridorului. Dar ce toaletă! Curată, strălucitoare, parfumată. În plus, când intram în veceu, pornea şi o muzică diafană. Aşadar, eram vreo zece persoane din clasa muncitoare, plus ingineri şi tehnicieni, care ne-am regăsit în spaţiul muzical şi parfumat al unui veceu cum nu mai văzusem. A apărut totuşi o problemă. Nu erau decât cinci cabine, ele s-au ocupat, desigur, şi noi, ăştialalţi aşteptam nerăbdători să ne vină rândul. Dar, colegii noştri nu mai ieşeau. Am început să vociferăm, să protestăm, până când unul dintre cei aflaţi într-o cabină, şi-a luat inima în dinţi şi a întredeschis uşa: „Măi fraţilor, nu ştiu cum să trag apa! Care vine să m-ajute?” Aşa că, vrând nevrând, toate cabinele au fost deschise şi au început cercetările, într-o atmosferă care devenise mai puţin parfumată. Uluitor! Cabinele nu aveau tradiţionalul rezervor cu lanţ, situat la înălţime de vreo doi metri, aşa cum aveau toate veceurile din România. În spatele vasului de toaletă era o cutie albă, strălucitoare, dar, care nu avea nicio manetă, niciun robinet! Ne-am învârtit, le-am pipăit, până ce unul mai isteţ, sau mai norocos, a descoperit un dreptunghi, aflat la nivelul suprafeţei, de aceeaşi culoare albă ca şi rezervorul, care avea şi două adâncituri line, una mai mare, cât amprenta degetului mare, să zicem, alta mai mică, aproximativ cât urma degetului mic de la mână. A apăsat fără speranţă pe una dintre adâncituri şi, surprinzător, apa a ţâşnit în vasul de toaletă. Bucurie mare, victorie! Dar asta nu a fost totul. După euforia succesului, comentat îndelung, unul dintre colegi a apăsat, din întâmplare, mai energic pe plăcuţa rezervorului şi a descoperit că erau două trepte de acţionare. La treapta a doua de apăsare, de sub rezervor ieşea un braţ, care scotea un bâzâit metalic, bzzzziiit, ca de robot, la capăt având un burete îmbibat cu o substanţă antiseptică, se fixa pe marginea colacului vasului de toaletă, iar colacul efectua o mişcare de rotaţie şi astfel era spălat, dezinfectat. Să vă spun că am petrecut cu toţii peste o oră în acel veceu, jucându-ne cu uluitoarele braţe, care ştergeau conştiincioase colacele rotitoare. Desigur, asta nu a fost totul. Uimtoare erau şi robinetele cu pârghie, robinetele care se acţionau prin apăsare, apoi robinetele cu fotocelulă, care declanşau jetul de apă prin simpla apropiere a mâinii. Şi totuşi, toate experienţele nu i-au folosit la nimic unui coleg, care a zăbovit o jumătate de oră într-un pisoar, încercând să descopere fotocelula, fără să ştie că robinetul de apă se declanşa în momentul în care se îndepărta de perete. Fenomenul era explicat pe o plăcuţă, cu litere roşii, în franceză şi în neerlandeză, dar cine se apucă să citească instrucţiuni în franceză, într-un veceu? Noi, nu!
Desigur, la întoarcerea în ţară, de la schimbul de experienţă, toţi am povestit confruntările noastre cu tehnica din toaletele publice. Ştiu că mai toţi românii au avut această problemă, în primii ani de după revoluţie.
Eu am mai avut o experienţă jenant-amuzantă pe care nu am povestit-o niciodată, până acum. Era în 1998, şi eram invitat în Franţa cu o expoziţie de pictură, la Caen. Am fost cazat la unul din prietenii francezi, Bernard Louvel, profesor de fizică, pictor şi el. În fiecare dimineaţă, când mergeam la baie, găseam chiuveta înfundată cu un dop metalic, care nu avea nicio proeminenţă, niciun lănţişor, de care să trag, ca să las apa să se scurgă. Am căutat, am cercetat, degeaba, n-am găsit nicio soluţie ca să trag de dop. Aşa că, toată săptămâna, cât m-am spălat pe mâini la prietenul Bernard, am avut grijă să port asupra mea briceagul meu multifuncţional. Cu vârful briceagului, cu mare greutate, dizlocam dopul de la locul său şi ajutat de unghii, îl extrăgeam din gaura de scurgere. După ce foloseam chiuveta, puneam dopul, cu grijă, la loc. De unde să ştiu eu că în spatele robinetului cu pârghie se afla o tijă, pe care, dacă o acţionai, dopul se ridica uşor şi lăsa apa să se scurgă pe lângă el?!
Acestea sunt doar câteva exemple ale întâlnirii românului cu toaletele occidentale, prin anii nouăzeci ai secolului trecut. Probabil că există multe întâmplări hilare ale întâlnirilor cu lucrurile (din Occident), ale acţiunii şi reacţiunii pârghiilor, manetelor şi fotocelulelor disimulate prin pereţi, care s-ar putea constitui într-o generoasă colecţie de povestiri amuzante.
Într-adevăr lucrurile s-au mai schimbat. Am mai învăţat să folosim tehnologia, dar acum, într-un fel, fenomenul se dezvoltă în sens invers. Nu mai inventăm nimic. Luăm totul de-a gata.
