ACUM.TV

Citesc în revista 22 (din 12 aprilie 2011) prezentarea pe care Andrei Oişteanu o face ultimei cărţi publicate de Umberto Eco, Cimitirul din Praga. Cuiul lui Pepelea este dacă romanul e sau nu antisemit. Unii comentatori din Italia, Franţa şi Israel n-au ezitat să formuleze acest reproş pe seama noului produs. Ziaristul bucureştean, pe partea sa, tinde mai curînd să respingă ipoteza contondentă. “De fapt, miza cărţii lui Umberto Eco este de a demonta, nu de a promova, mecanismele de generare şi de supravieţuire tenace a clişeelor şi legendelor antisemite”, scrie convins A. Oişteanu. Prin înfăţişarea minuţioasă, “din interior”, a mecanismelor de gîndire ale antisemiţilor şi a strategiilor lor de contrafacere a realităţii, romancierul italian ar contribui, implicit, la disiparea imposturilor.

Protagonistul cărţii, Simone Simonini, are toate defectele umane ale unui falsificator, frustrat şi detestat lumpen-intelectual al secolului al XIX-lea, care nu se dă în lături de la nimic (nici chiar de la asasinat) pentru a-şi atinge ţintele josnice. Problema nu stă, neapărat, în plasarea perspectivei narative la un nivel aşa meschin. În fond, lumea poate fi privită şi prin ochii unei broaşte rîioase. Dar întreaga structură epică a romanului este frapant deficitară, acuzînd urzeala artefactului. Croitorul care a înnădit costumul a folosit prea multă aţă albă. Neverosimilul persistent, care pluteşte peste toate cele 500 de pagini ale cărţii, îl împiedică pe cititor să se scufunde în lumea “de dincolo”.

Fireşte că Umberto Eco este un savant, a cărui informaţie enciclopedică poate să impresioneze pe oricine. Profilul său era evident încă din Numele trandafirului, unde istoria se împletea cu filosofia, cu teologia şi semiotica, pe fundalul unui roman poliţist (de dragoste), care ne vorbea despre importanţa bibliotecii şi destinul cărţilor. Era imposibil să nu fii fascinat de un asemenea roman complex, din care fiecare cititor îşi lua ceea ce-i plăcea. Unii rămîneau la nivelul intrigii pline de suspans, alţii oftau după iubirea pierdută a lui Adso, iar nu puţini, probabil, după cartea pierdută a lui Aristotel. Sensurile erau paralele şi supraetajate.

Lucrurile stau cu totul altfel în Cimitirul din Praga. Ceea ce dincolo constituia firul roşu care lipea poveşti suprapuse (sentimentul apăsător de melancolie şi regret, pentru tinereţea şi iubirea trecute ireversibil), aici este înlocuit cu altceva. Şi anume cu ura viscerală, bubonică, împotriva evreilor. Simonini este un ticălos patent, obsedat pînă la frenezie de înfăţişarea, comportamentul şi obiceiurile evreieşti, pe care ar vrea să le vadă şterse de pe faţa pămîntului. Prin urmare, toate acţiunile sale, care ţin de mari conspiraţii şi contrafaceri, sînt orientate spre această direcţie distructivă. Dar dragostea şi nostalgia se pare că sînt mai fecunde în artă. Sau ele, în orice caz, au reuşit să împingă lucrurile mult mai departe, în cărţile lui Umberto Eco, decît ura şi trădarea.

După unitatea de sentiment, care să dea coerenţă întregului roman, era necesară şi instituirea unităţii de cronotop. În Numele trandafirului era vorba despre universul închis al unei abaţii medievale şi despre cele şapte zile cînd, într-un ritm tot mai accelerat, se produc diverse crime, revelaţii şi aluzii cultural-filosofice. În Cimitirul din Praga unitatea de timp este mult dilatată, iar cea de spaţiu şi acţiune nu mai există. Aventurile se petrec, pe rînd, în diversele fundături sau suburbii ale Parisului, cu un flash-back în copilăria din Torino a protagonistului, pe urmă cu o bîrfă mică la crîşmă, alături de tînărul medic practician Sigmund Froide, cu expediţiile la Palermo şi Napoli în preajma lui Alexandre Dumas, pentru a-l spiona pe Garibaldi în favoarea monarhiştilor, apoi niscaiva uneltiri cu un spion rus, colonelul Dimitri, o incursiune conspiraţionistă în cimitirul din Praga, desfăşurarea războiul franco-prusac şi luptele de stradă pariziene, o colaborare cu spionul turc Osman Bey, un ceremonial de adeziune francmasonă, o aventură mistico-erotică alături de o posedată isterică, o alianţă cu anarhiştii şi socialiştii, o contribuţie la falsificarea documentelor acuzatoare împotriva lui Alfred Dreyfus, o reuniune satanistă, redactarea plastografă a Protocoalelor Înţelepţilor Sionului etc. etc.

Este limpede că nu o concentrare simbolică asupra unui microcosm are în vedere Umberto Eco, de data aceasta, ci o amplă galerie imagistică. Al doilea personaj important al romanului este însuşi secolul al XIX-lea, pictat în desfăşurarea succesivă a evenimentelor sale violente. Pentru a combina cei doi piloni ai naraţiunii, Eco îl plasează pe Simone Simonini, rînd pe rînd, în toate punctele geografice şi momentele istorico-politice semnificative ale secolului, ca martor din umbră şi, uneori, ca jucător din culise. Teoriile conspiraţioniste fac casă bună cu antisemitismul, anarhismul, satanismul şi spionajul redus la detalii diletante. În toată această aglomeraţie de ţinte urmărite de către autor, se pierde din vedere un singur aspect, fundamental pentru un roman de valoare: verosimilul artistic.

Pentru ca lucrurile să fie încă mai complicate, numeroase intersecţii obositoare se produc şi la nivel narativ. Romanul e povestit la persoana întîi, de către protagonist, într-o viziune retrospectivă. Dar atunci cînd el adoarme extenuat, sau pleacă în diverse aventuri “pe teren”, este înlocuit de dublurile sale, de unele personaje etc., care folosesc alte stiluri de scriitură, cu alte caractere tipografice, îl ceartă sau îi reproşează inadvertenţele, neadevărurile. (Noi ştim deja cum poate funcţiona aşa ceva, de pe vremea Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu – iar italienii o ştiau mai bine de la Pirandello.) Pentru a-şi dilua experimentalismele, autorul presară ici şi colo vreo cîteva crime (neargumentate logic prin evoluţia subiectului), ca simple efecte de scenă. Sîngele dă mereu bine la spectatori, nu-i aşa? Odată protagonistul îşi ucide chiar un alter-ego, care ameninţa să-i uzurpe identitatea.

În paralel evoluează, sub privirile noastre, o galerie de personaje bizare, diforme, o amplă înghesuială de portrete stranii şi caricaturi şarjate, lipsite de finalitate epică. Salturile ameţitoare, în timp şi spaţiu, între momente istorice disparate, intersectările haotice de planuri diegetice şi de voci naratoare, inserţia diverselor jurnale (pentru pseudo-garanţia autenticităţii) creează impresia copleşitoare de artefact, de mecanism prefabricat.

Modelele livreşti, în căutarea cărora a pornit Umberto Eco, de data aceasta, nu mai sînt Poetica lui Aristotel sau filosofia Sfîntului Toma din Aquino (ca în Numele trandafirului), ci cărţile de mistere ale vremii, bogate în lovituri de teatru şi situaţii romanţioase, foiletoanele semnate de Victor Hugo, Alexandre Dumas şi Eugène Sue. Nivelul realizărilor ajunge doar cu intermitenţe, pe foarte puţine pagini, la măsura pretenţiilor. Căci pariul pe doctrina antisemită, care ar trebui să constituie motorul acţiunii, ucide în fapt pînă şi scenele de capă şi spadă.

Atunci cînd romancierul se plictiseşte să confecţioneze intrigi disparate, cu miză mică, în loc să trudească la închegarea epică a ansamblului se pierde în labirintul propriilor fişe de lectură. Imaginea de compoziţie “aluvionară” a cărţii, care dospeşte pe măsură ce autorului îi mai vine o idee, este frapantă. Ne izbim de-o adevărată obsesie a enumeraţiilor exotice, interminabile în pagina eteroclită. Cînd şi cînd ne taie pofta de lectură cele mai bizare liste de bucate, fără nici o legătură cu acţiunea romanului, pescuite pesemne din documentele vremii: “potage à la Crécy, rombo alla salsa di capperi, filetto di bue e langue de veau au jus, per terminare con un sorbetto al maraschino e pasticceria varia, il tutto inaffiato da due bottiglie di vecchio Borgogna” (şi am ales aici, spre ilustrare, un menu dintre cele mai austere).

Degeaba ne asigură autorul, în postfaţa sa erudită, că singurul personaj inventat al romanului este protagonistul, Simone Simonini. Toţi ceilalţi ar fi trăit cu adevărat. Îi putem replica, zîmbind, cu celebra butadă: era pe cînd nu s-a zărit, azi îl vedem şi nu e. Căci existenţa biografică a unui om nu garantează neapărat şi existenţa sa artistică. Aceasta din urmă cade în sarcina exclusivă a scriitorului.

Aşa încît o discuţie despre Cimitirul din Praga nu va consta în dilema dacă avem sau nu o carte antisemită. În orice moment autorul se poate prevala – pe bună dreptate – de viaţa independentă a personajelor, care sînt libere să îmbrăţişeze o doctrină sau alta, fără ca asta să presupună că ele împărtăşesc neapărat vederile romancierului. Singura problemă legată de cea mai recentă carte a lui Umberto Eco este dacă ea atinge nivelul unei opere artistice care să merite o dezbatere insistentă. Răspunsul la această chestiune este, în opinia mea, negativ.

Acest articol a fost publicat duminică, 8 mai 2011 la rubrica Libris.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.