Problema cu depopularea ţării şi cu falimentul sistemului de pensii de stat este una nu numai cât se poate de reală dar şi de o maximă gravitate!
Iată, despre depopularea ţării am mai scris aici şi am continuat aici, încercând să concluzionez aici.
Constat că tot mai mulţi autori abordează subiectul, ceea ce nu este deloc rău.
Un articol pertinent pe această temă a fost publicat ieri de Mihai Giurgea pe blogul său Capitalism pe pâine.
Ocupându-se de previzibilul faliment al Casei Naţionale de Pensii autorul sesizează, drept cauză care a dus la această situaţie tragică, depopularea ţării. Concluzia sa este că sistemul de pensii de stat mai trăieşte astăzi doar graţie împrumuturilor externe contractate de guvern. Previziunea sa sumbră nu se opreşte, din păcate, doar la sistemul de pensii, autorul extinzând-o la nivelul întregii societăţi româneşti, la însăşi entitatea statală pe care o numim România.
Ar fi primul caz din istoria modernă când un stat ar falimenta fără să piardă un război. Abstracţie făcând de binecunoscutele fărâmiţări de state federale: URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc. Pronosticul lui Mihai Giurgea merge în altă direcţie: dispariţia structurilor statale ale ţării, practic dispariţia statului român şi reînvierea sa, precum pasărea Phoenix: „Uitați-vă pe fereastra: țara pe care o vedeți și cu care v-ați obișnuit, își trăiește ultimele clipe. În locul ei va apărea o țară nouă. Cu altă Constituție, cu alte taxe (poate chiar și cu altă hartă)”.
Din păcate analiza autorului se opreşte la suprafaţă. El nu sesizează câteva aspecte cât se poate de reale, care ar putea schimba radical datele problemei.
Mai întâi problema decreţeilor. În 1967 Ceauşescu dădea celebrul decret menit să îndrepte situaţia demografică catastrofală în care se găsea, atunci, ţara. Cele mai bine de trei decenii cuprinse între 1968 şi 1990 au însemnat un spor natural al populaţiei ţării deosebit. S-a născut aşa numita generaţie a decreţeilor. Generaţie care a început să intre pe piaţa muncii în anii premergători Răscoalei din 1989. Ultimii decreţei, cei născuţi până în 1990, au împlinit 21 de ani. Teoretic, cu excepţia unora care urmează studii superioare, întreaga generaţie ar trebui să se afle în activitate. Alături de aceştia ar trebui să se afle cei născuţi între 1948 şi 1967, deci în cele două decenii care au precedat generaţia decreţeilor şi, parţial, generaţia post 1990, în măsura în care a atins vârsta legală care-i permite accesul pe piaţa muncii, condiţionat şi de încheierea studiilor.
În realitate, beneficiind de corupţia generalizată din ţară şi de măsurile populiste luate de guvernele care s-au succedat în ultimele două decenii la cârma ţării, o bună parte dintre cei născuţi între 1948 şi 1967 se află astăzi în situaţia de tineri pensionari. Poate jumătate, poate mai mulţi. Altă parte, destul de însemnată, este fără loc de muncă şi fără pensie. Sunt cei mai nenorociţi, şansele lor în găsirea unui loc de muncă fiind minime. Nu am la îndemână nici o statistică în acest sens, dar tendinţa este clară. Iar din generaţia post-decreţei, doar o mică parte şi-a dorit un loc de muncă şi una şi mai mică l-a şi căpătat.
În concluzie, cea mai mare parte a pieţei muncii este ocupată, astăzi, de către o parte din generaţia decreţeilor.
Teoretic este anormal ceea ce se întâmplă în sistemul de pensii: o generaţie numeroasă nu poate susţine o generaţie născută într-o perioadă cu mare deficit demografic, incluzând aici şi anii războiului. Cauza primară este clară: ruinarea economiei naţionale care nu poate absorbi decât o mică parte din oferta de forţă de muncă. Celelalte două aspecte considerate de către majoritatea analiştilor drept cauze ale situaţiei dezastruoase în care se află sistemul de pensii sunt doar efecte colaterale ale aceleiaşi cauze unice. Ele provin din aceasta, sunt o consecinţă de netăgăduit a acesteia: emigraţia masivă în căutarea unui loc de muncă pe alte meleaguri ale Uniunii Europene dar şi aiurea, în lumea largă, precum şi pensionările ilegale ori ca urmare a pomenilor electorale practicate de guvernările postdecembriste.
O altă problemă este cea a cetăţenilor care nu au sau nu vor să aibă un loc de muncă. O problemă generată de aceleaşi cauze: distrugerea economiei naţionale şi pomenile electorale, care au transformat numeroşi oameni activi în cerşetori. Dincolo de cifrele oficiale ale şomajului, dincolo de numărul mare al celor plecaţi la muncă în străinătate, mai sunt în ţară numeroase resurse de forţă de muncă care nu au unde să lucreze.
Privind aceste aspecte generatoare de instabilitate în sistemul de pensii, rezultă că singura corecţie aplicabilă pentru regenerarea acestuia, totodată pentru salvarea acestei naţiuni de la dezastru, este revitalizarea economiei naţionale.
Dar acest deziderat nu poate fi realizat decât pe baza îndeplinirii a două condiţii esenţiale, singurele care ar creea o egalitate de şanse, limitată doar de capacităţile native şi de cele dobândite prin educaţie, ale indivizilor. Acestea sunt lichidarea corupţiei şi eliminarea privilegiilor. Orice altă măsură, în lipsa acestora, este apă de ploaie, frecţie la picior de lemn…
Din nefericire aceste condiţii ar fi realizabile doar în condiţiile dezactivării actualei clase politice, în ansamblul său. O reacţie exemplară a societăţii civile, puţin probabilă astăzi, care să ducă la scuturarea naţiunii de lighioanele ce-i sug seva vitală, ar putea fi o soluţie.
Această ţară a cunoscut doar o singură perioadă, foarte-foarte scurtă, lipsită de corupţie şi de privilegii, începută în seara de 22 decembrie 1989 şi încheiată în ianuarie 1990, odată cu victoria contrarevoluţiei.
Îmi pare foarte rău, dar nu pot să contrazic categoric finalul articolului lui Mihai Giurgea. Sunt şanse mari ca această ţară să fie nevoită să plece de la zero. Când vor fi îndeplinite condiţiile egalităţii de şanse se va încheia şi exodul românilor. Ţara va fi din nou atractivă. Milioane de oameni din Asia îşi vor încerca şansele în România. Ei vor duce, alături de cei rămaşi, numele ţării mai departe. Poate vor învăţa şi limba.
Ei vor fi mândri să fie numiţi români.
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://nelucraciun.wordpress.com/2011/02/23/depopularea-tarii-si-falimentul-sistemului-de-pensii/
GUVERNANŢII NE ŢIN LA POST CONTINUU
Stimate domnule redactor şef, în ultima vreme „Timpul” şi-a mai întors faţa către pensionari, dar alţii şi-au luat orice grijă faţă de această categorie de oameni ai nimănui. Pentru ca totul să fie cât mai negru, s-a hotărât reducerea numărului de bilete de tratament. În acest fel în Caraş- Severin doar vreo 3900 de pensionari vor beneficia de bilete cu preţ redus pentru a-şi îngriji sănătatea. Cum se va proceda pentru a ajunge la un bilet? Neexistând nici o regulă se va sta la rând la oficiul de pensii, atât de mult, încât pensionarul nu va mai ajunge la tratament, ci direct lângă Tatăl Ceresc. Ce mai putem tace? Cu cine să ne mai luptăm? Totul e împotriva noastră, chiar şi timpul, căci iarna asta nu se mai termină. Mielul nostru de Paşti va fi probabil un pui amărât, căci indexările le vom primi abia în luna mai sau iunie. Noi nu trebuie să mai declarăm greva foamei, pentru că au grijă guvernanţii şi partidul care-l patronează să ne ţină la post negru.
Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor distribuie în aceste zile membrilor săi câte un kg. de zahăr gratuit. E puţin, dar totuşi încercăm să îndulcim puţin Marea Amară, ca într-o cunoscută legendă (…).
Mihai LEONTE preşedintele
Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Moldova Nouă