In momentul in care scriu aceste rinduri, situatia din Egipt este neclara, puterea a trecut in mina armatei, Mubarak s-a refugiat la Sharm el-Sheikh si noua conducere militara a anuntat primele masuri, care nu vestesc nimic bun: Constitutia Egiptului a fost anulata, Parlamentul a fost dizolvat si s-a instaurat un regim militar, deocamdata cu durata de sase luni, in scopul stabilizarii politice si a pregatirii viitoarelor alegeri.
Fara indoiala, Hosni Mubarak a fost un dictator, care a condus Egiptul cu mina forte, fiind sustinut de armata, nu a tinut seama de necesitatile populatiei, a impus un sistem represiv, sfindind normele democratice. Totodata s-a imbogatit, a favorizat oameni de afaceri apropiati si a perpetuat o stare economica precara. Populatia a saracit, somajul a crescut, iar cele mai elementare drepturi civile au fost ignorate.
Si totusi, acelasi Mubarak a asigurat o stabilitate relativa in Orientul Mijlociu, era aliatul Statelor Unite ale Americii, a sprijinit interesele americane, a respectat acordul de pace cu Israelul si a creat o axa moderata Egipt-Iordania-Arabia Saudita, care contrabalansa “axa raului” Iran-Siria-Hizballah-Hammas. Statele Unite au sustinut Egiptul, furnizindu-i armament si ajutor material generos, pe toata durata “domniei” lui Hosni Mubarak, timp de 30 de ani. E adevarat ca, inca din timpul administratiei Bush, s-au exercitat presiuni asupra Egiptului pentru democratizarea tarii. Dar alianta strategica a continuat, nu datorita “traditionalei prietenii dintre poporul american si poporul egiptean”, asa cum ar rezulta din declaratiile de la Washington, ci autoritatii presedintelui egiptean.
Sa nu uitam discursul lui Obama, care a efectuat prima sa vizita la Cairo, in 2009, ca invitat al lui Mubarak, nu al poporului egiptean.
De-a lungul celor 18 zile de demonstratii din piata Al Tahrir, comunicatele Casei Albe au fost bilbiite, cu schimbari de directie, sunind mai degraba a lozinci. Daca, in prima faza, administratia americana a sustinut reforme imediate si detronarea lui Mubarak, in clipa in care Obama si Hillary Clinton au vazut ca presedintele egiptean nu se grabeste sa demisioneze, si-au schimbat atitudinea, solicitind un transfer treptat al puterii, pentru a reveni la sprijinirea opozitiei, fara a realiza lipsa de organizare a adversarilor vechiului regim.
Tarile occidentale s-au raliat declaratiilor americane, somindu-l pe Mubarak sa demisioneze, invocind respectarea drepturilor cetatenesti si solicitind instaurarea unei societati democratice. In doar citeva zile, aliatul care asigura o stabilitate politica in Orientul Mijlociu a fost abandonat.
Ne aflam intr-o situatie asemanatoare ascensiunii extremismului musulman in Iran dupa abdicarea Sahului in 1979, abandonat de Carter.
Iluzii si ingrijorari
Decaderea lui Mubarak ingrijoreaza guvernul israelian, in primul rind datorita preocuparii pentru respectarea acordului de pace dintre Israel si Egipt. Am observat in mass-media israeliana si internationala comentarii contradictorii, previziuni optimiste si pesimiste, afirmatii nesigure, semne de intrebare repetate. Ce va fi? Oare acest val care a pornit din Tunisia, a ajuns in Egipt, continua in Yemen si Algeria, il pericliteaza pe Abdallah, regele Iordaniei, si regimul sau, risca sa cuprinda Emiratele, Arabia Saudita, poate si Siria, va crea conditiile favorabile instaurarii unei democratii? Va schimba, asa cum spera Obama, sistemele legislative din tarile arabe conform modelului occidental, sau va favoriza ascensiunea Fratilor Musulmani, a Hammas-ului, a gruparii extremiste Hizballah in Liban, propagind fanatismul islamic, care isi extinde antenele catre tarile occidentale? Intr-un astfel de scenariu, Iranul lui Ahmadinejad va deveni cel mai puternic stat din zona, fragilul echilibru militar va inclina balanta impotriva Ocidentului, iar principiile democratice vor ramine doar o himera.
Guvernul egiptean este format, inca, din oamenii numiti de Mubarak. Desi armata a preluat puterea, in sinul ei se contureaza doua tendinte opuse. Mohamed Hussein Tantawi, seful Consiliului Militar Suprem, doreste ca aceasta stare de tranzitie sa dureze doar sase luni, pentru o prima stabilizare politica, dupa care sa aiba loc alegeri, dar alta parte a armatei urmareste permanentizarea regimului militar. Totodata, parte din demonstranti au revenit in piata Tahrir, in ciuda comunicatelor care ameninta cu utilizarea fortei, pentru pastrarea ordinei publice. Armata a declarat ca va respecta acordurile internationale, dar evenimentele se succed cu o viteza ametitoare, iar situatia din Egipt pare a se degrada pe zi ce trece. Tranzitia risca sa dureze multe luni si teama mi-e ca, in locul dictaturii lui Mubarak, se va instaura o dictatura militara. Simultan se aud tot mai multe voci care solicita rafuiala, judecarea ministrilor si pedepsirea fostului presedinte egiptean, precum si arestarea celor vinovati de coruptie.
Desi flutura principii democratice si grija pentru drepturile omului (oare si vis-a-vis de China administratia americana aplica acelasi standard?), presedintele Obama a dovedit, in cei doi ani de guvernare, o lipsa de intelegere a realitatii din Orientul Mijlociu. Iar si iar, nu a lasat faptele sa-i modifice teoriile. Statele Unite au interese strategice in zona, iar Obama considera ca lipsa unui acord de pace intre Israel si palestinieni este punctul cheie, cu consecinte destabilizante. Valul de rascoale si demonstratii constrazic total conceptia presedintelui american. Presiunile administratiei de la Washington asupra guvernului Netanyahu se dovedesc depasite, in contextul revoltelor din tarile arabe, pe care guvernul american nu le-a prevazut. De curind Hillary Clinton a convocat toti ambasadorii americani pentru noi instructiuni. Politica externa a Statelor Unite este reevaluata, iar interesele strategice si economice americane sint amenintate.
Garantii si haos
Presupun ca situatia din Egipt va deveni tot mai haotica, iar guvernele occidentale nu reusesc sa isi contureze o pozitie clara, harta politica devenind de nerecunoscut.
Singurul aliat stabil din zona pare a fi Israelul, unde democratia (chiar cu unele lacune) garanteaza loialitate. Dar abandonarea lui Mubarak, pina mai ieri punct de referinta sigur pentru politica externa americana, a declansat un semnal de alarma in Israel. In repetate rinduri, administratia Obama a declarat ca sustine legitimitatea Israelului si va garanta securitatea sa. In lumina evenimentelor din Egipt, cred ca promisiunile lui Obama trebuie privite cu multe rezerve. Fara indoiala, procesul de pace dintre israelieni si Autoritatea Palestiniana trebuie sa continue, in primul rind pentru ca e in interesului Israelului, dar pacea nu garanteaza securitate. Autoritatea Palestiniana pare a pierde din putere. Al Jazeera, statia de televiziune din Qatar, sprijina fundamentalismul Islamic si influenteaza opinia publica din tarile arabe, impingind-o spre extremism.
Presimt ca haosul care se va instaura in Egipt va duce la violente si va cuprinde si alte tari din zona. Aceasta evolutie a fost prevazuta atit de Mubarak, cit si de loctiitorul sau, pentru doar citeva zile, Omar Suleiman.
Imaginea care imi revine, in mod obsesiv, in memorie, este figura ingrozita a lui Omar Suleiman, cind, in doar citeva cuvinte, a anuntat demisia lui Mubarak, incheindu-si scurtul discurs catre natiune cu laconica fraza: “Sa ne ajute Dumnezeu pe toti”.
Nu numai ca ingrijorarea lucida a dlui Solomon este intemeiata, dar orice incercare de a edulcora
situatia critica din regiune este de o totala inutilitate.
Cea mai lucida analiza pe care mi-a fost dat s-o citesc in ultimul timp!Ar merita sa fie reluata de New-YorkTimes,poate o citeste si Obama.
Să nu exagerăm domnule Șomoilă. Și eu consider articolul foarte bine documentat și exprimat pe înțelesul tuturor, dar veți găsi articole similare în alte limbi – nu știu dacă în limba română. Nu e revista ACUM buricul pământului.
In mass media romaneasca s-au conturat doua pozitii. Pe de o parte cea de la televiziunea si radioul publice, destul de rezervate, fiind invitati experti militari si de politica externa care au aratat ca democratia din tarile arabe difera de cea europeana, iar Fratii Musulmani ar fi in spatele unor asasinate politice; pe de alta parte unele posturi comerciale au invitat analisti poltici din lumea araba care sustineau, printre altele, ca „Israelul are de ce sa se teama pentru ca nu a incheiat pacea nici la solicitarea presedintelui Mubarak, facuta in Knesset”. In cat timp ar putea denunta Egiptul pacea cu Israelul si ce s-ar putea intampla atunci?
articolul nu aduce ceva nou,aceleasi incertitudini,evolutia fiind practic inprevizibila;nu vad un dublu standard,Obama a sustinut si opozantii lui Ahminejad;si de fapt el are un singur standard-care a adus un negru la presedentia S.U-democratia,chiar cu riscul venirii la putere a fratilor musulmani(in care caz ar inceta ajutoarele ptr.Egipt)si a aplicat acelas standard si Chinei sprijinind laureatul Nobel chinez ptr. pace;si a-propos, obamafobii care la timpul respectiv au intrebat revoltati ce a facut el ptr. pace n-au intrebat si ce a facut dizidentul cinez ptr.pace care doar a cerut democratie in China;aici este intr-adevar un dublu standard.Pacea dintre Israel si palestinieni(Siria a fost omisa)nu garanteaza securitatea?Este preferabil un statu quo ante?Daca Israelul ar fi acceptat planul Arabiei Saudite granitele din „67 in schimbul recunoasterii depline de catre toate tarile arabe ar fi luat macar in parte apa de la moara Iranului dr.r.neumann
Draga Vlad,
De ce te incapatanezi sa vorbesti in vantul jurnalisticii romanesti? Oare nu vezi tu ce se petrece de fapt aici, in Israel? Uneori am impresia ca privesti strict televiziunea romana….
Despre ce ingrijorare vorbesti? Ca nu poate sa fie la Kiriat Ono altfel decat la Ierusalim, adica pace si optimism.
Nu ai remarcat comunicatele oficiale – pacea e garantata si pentru Egipt prin tratatul ala de pace, pe care unii se grabesc sa-l strice. Adica, daca ceva nu merge bine – si asa va fi – luam Sinaiul garantie. Asta inseamna ca Gaza dispare ca problema de pe agenda israeliana.
In rest…tu chiar crezi ca poate cineva sa ne faca ceva? Eu nu. Increderea mea in Bunul D. si Armata de Aparare a Israelului este de nezdruncinat.
Acum am avut ocazia sa il vad pe Obama ca pe un bun prieten devotat al Israelului. Faptul ca a mers pe mana Israelului in acest plan briliant de pacificare a Orientului Apropiat prin slabirea pana la haos a tarilor arabe arata curaj si incredere in alianta cu Israelul.
Iranul a devenit astfel o bagatela.
Aroganța lui Asher Yerushalmi (fost Popescu? Ionescu?, viitor Baruch Goldstein?) este absolut halucinantă. Dacă zice la gazeta oficială că totul e în regulă, apoi cum îndrăznește Vlad să pună acest lucru la îndoială. Iar fraza „Adica, daca ceva nu merge bine – si asa va fi – luam Sinaiul garantie.” indică iresponsabilitatea și fanatismul acestui individ. Și Bunul D. cine e? D. e prescurtare de la Dumitru?
Am citit cu interes articolul. Intr-adevar tranzitiile pot dura mai mult decat e nevoie… Ingrijorarea si incertitudinea sunt sentimente impartasite si de alti jurnalisti, in diverse publicatii sau cometarii pe diverse canale de televiziune. Daca democratia, libertatea de exprimare si de actiune au fost, initial, scopul revedicarilor si scanteia care a aprins aceste revolte cu urmari atat de dramatice; daca tinerii s-au mobilizat pentru a rasturna dictaturile, e firesc sa ne punem intrebari privitoare la cui poate profita schimbarea ?… Cine va putea sa formeze un guvern care sa echilibreze si sa administreze intr-o atmosfera haotica in care societatea este divizata, inca nemultumita, influentabila, fara un program si o viziune de ansamblu care sa dea nastere unui adevarat partid politic. Revolutiile pot fi lesne uzurpate, furate, deturnate, piratate, recuperate sau, instrumentalizate.
Comparatia cu instaurarea republicii islamice in Iran dupa abdicarea Shahului, ca si tot capitolul intitulat <> mi se par remarci absolut justificate de o realitate, deocamdata, imprevizibila si greu de controlat.
M-am referit, mai sus, la capitolul intitulat : Iluzii si ingrijorari