ACUM.TV

Formarea sâmbătă a Uniunii Social Liberale (USL) – între Partidul Social Democrat (PSD), condus de Victor Ponta, cu Alianța de Centru Dreapta (ACD), formată din Partidul Național Liberal (PNL), condus de Crin Antonescu, și Partidul Conservator (PC), al cărui președinte este Daniel Constantin, dar al cărui lider de facto este considerat de observatorii politici din România Dan Voiculescu, președintele său fondator – reprezintă o evoluție semnificativă pe scena politică românească.

USL are ca scop declarat înlăturarea de la putere prin mijloace democratice a “regimului Traian Băsescu”, reprezentat de președintele României și partidul care-l sprijină – Partidul Democrat Liberal (PDL), condus de premierul Emil Boc, și Uniunea Democrată Maghiară (UDMR) din România, condusă (încă) de Bela Marko.

Apariția USL este semnificativă, dar nu constituie nici pe departe o premieră în viața politică a României din ultimii 21 de ani, caracterizată perfect de caragialismul “pupat Piața Independenței” sau de mai neaoșul “lingem acolo unde am scuipat”.

Toate cele cinci partide menționate mai sus au fost, la un moment dat, aliate, la scurt timp după ce au fost adversare pe scena politică. Nu este de aceea inutil să reamintesc câteva momente semnificative ale ultimilor ani, pentru acei tentați să vadă în formarea USL o schimbare de fond în politica românească. Așadar:

• Februarie 1990 – este înregistrat ca partid politic Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de președintele interimar, Ion Iliescu, partid-stat, în mare măsură moștenitor al fostului Partid Comunist Român (PCR), dispărut, ca organizație, fără urme, după căderea lui Nicolae Ceaușescu pe 22 decembrie 1989.
• 20 mai 1990 – Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale cu 85% la sută din voturi, iar FSN câștigă 2/3 din votul pentru noul parlament, în urma unei campanii electorale uneori violente, cel puțin verbal la adresa opoziției formate din partidele istorice, PNL, condus de Radu Câmpeanu, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD), condus de Corneliu Coposu și Partidul Social Democrat (PSD), condus de Sergiu Cunescu.
• 13 – 15 iunie 1990 – mineriada condusă de Miron Cozma, tentativă aproape reușită a FSN de lichidare a opoziției politice din România.
• Vara 1991 – își face apariția pe scena politică Partidul România Mare (PRM), condus de Corneliu Vadim Tudor, aflat și azi în fruntea acestui partid – încurajat în mod tacit de FSN, condus de premierul Petre Roman.
• 25 – 27 septembrie 1991, o nouă mineriadă duce la demiterea guvernului Roman și instalarea unui guvern condus de Theodor Stolojan, din care fac parte și miniștri PNL.
• 8 decembrie 1991 – este aprobată prin referendum noua Constituție a României. Opoziția cheamă la vot împotrivă, dar noua lege fundamentală e votată de peste 3/4 dintre cei prezenți la vot.
• Februarie 1992 – primele alegeri locale. FSN și Convenția Democratică (CDR) își împart succesele: CDR în orașele mari, FSN în orașele mici și la țară.
• Aprilie 1992: FSN se scindează – într-o aripă “reformistă” condusă de Petre Roman, care păstrează numele de FSN, și Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), fidel lui Ion Iliescu.
• Septembrie/octombrie 1992 – Ion Iliescu este reales președinte al României, învingându-l în turul II de scrutin pe candidatul CDR, Emil Constantinescu. FDSN (devenit ulterior PDSR – Partidul Democrației Sociale din România) se clasează pe primul loc, dar cu 28% este departe de majoritatea absolută în parlament.
• Noiembrie 1992 – este învestit guvernul monocolor PDSR, condus de Nicolae  Văcăroiu (la acea dată “tehnocrat independent”, cu sprijin din partea Partidului Unității Naționale Române (PUNR), condus de primarul Clujului, Gheorghe Funar, clasat pe locul 3 la prezidențiale, PRM, Partidul Socialist al Muncii (PSM), condus de fostul premier ceaușist, Ilie Verdeț, și Partidul Democrat Agrar (PDAR), condus de Victor Surdu. PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR va fi numită “pentagonala roșie” din cauza politicilor de stânga impuse de regimul Iliescu, cum ar fi legea 112/1995, prin care erau vândute la prețuri derizorii chiriașilor imobilele confiscate de stat în perioada de după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945.
• Mai 1993 – FSN își schimbă numele în Partidul Democrat (PD – FSN), iar Petre Roman, unul dintre instigatorii mineriadelor din 1990 (“s-au demascat” – celebra frază la adresa liderilor PNȚCD, evacuați cu un tab din sediul partidului, la 29 ianuarie 1990, asediat de huligani incitați de FSN) a devenit între timp un oponent al lui Ion Iliescu, și se află în relații cordiale cu fostul său adversar, liderul PNȚCD, Corneliu Coposu.
• Iulie 1994 – opoziția inițiază în parlament procedura de suspendare din funcție a președintelui Ion Iliescu, acuzat de încălcarea gravă a Constituției, prin declarațai de la Satu Mare în luna aprilie a aceluiași ani, când cerea ne-executarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile de restituire a dreptului de proprietate asupra imobilelor naționalizate. “Pentagonala roșie” a respins moțiunea de suspendare, dar în 1999 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat dreptate proprietarilor private de dreptul de proprietate ca urmare a admiterii recursurilor în anulare, introduse în serie de Parchetul General după declarația de la Satu Mare.
• Iunie 1996 – opoziția – CDR, Uniunea Social Democrată (USD, formată din PD și PSD) și UDMR câștigă alegerile locale.
• Noiembrie 1996 – Emil Constantinescu îl învinge pe Ion Iliescu în alegerile prezidențiale și îl numește pe Victor Ciorbea în fruntea unui guvern de coaliție – CDR – USD – UDMR.
• Toamna 1997 – din PDSR se desprinde un grup condus de fostul ministru de externe, Teodor Meleșcanu, care formează Alianța Pentru România (APR)
• Decembrie 1997 – ministrul transporturilor, Traian Băsescu (PD), își dă demisia din guvern, urmat la scurt timp de colegii săi de partid. PD se retrage din coaliție.
• Aprilie 1998 – amenințat de o moțiune de cenzură sprijinită de PD, Victor Ciorbea își dă demisia din funția de premier, fiind înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD), un favorit al PD, care revine în guvern. Reformele economice radicale preconizate de Victor Ciorbea sunt abandonate.
• Decembrie 1999 – Emil Constantinescu îl demite pe Radu Vasile, înlocuindu-l în funcția de premier cu guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Prea puțin, prea târziu, guvernul Isărescu începe în sfârșit reformele cerute în procesul de aderare a României la Uniunea Europeană.
• Iunie 2000 – coaliția de guvernare obține rezultate foarte slabe în alegerile locale, unde PDSR revine pe primul loc.
• Vara 2000 – PSDR –urmaș al partidului istoric – fuzionează cu PDSR, care devine Partidul Social Democrat (PSD).
• Noiembrie – decembrie 2000 – Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale, învingându-l în turul II de scrutin pe Corneliu Vadim Tudor. PSD (aliat cu Partidul Umanist – PUR – devenit PC în 2007) se clasează pe primul loc în alegerile parlamentare, urmat de PRM – care obține 21%. PSD formează un guvern monocolor minoritar, condus de Adrian Năstase, sprijinit de UDMR.
• Iarna 2001 – devenit lider al PNL, Valeriu Stoica, îl aduce pe Theodor Stolojan în fruntea partidului și inițiază un proces de apropiere de PD, condus acum de Traian Băsescu, devenit din vara lui 2000 primar al Capitalei.
• 2003 – Se formează Alianța “Dreptate și Adevăr” – PNL-PD.
• Iunie 2004 – Alianța DA învinge PSD în alegerile locale
• Octombrie 2004 – cu ceva mai mult de o lună înaintea alegerilor prezidențiale, candidatul Alianței DA, Theodor Stolojan, se retrage în mod neașteptat și este înlocuit de Traian Băsescu.
• Noiembrie – decembrie 2004 – Traian Băsescu îl învinge pe Adrian Năstase în cel de-al doilea tur de scrutin al prezidențialelor. Noul președinte impune un guvern condus de noul lider al PNL, Călin Popescu Tăriceanu, din care fac parte pe lângă PNL și PD, PUR (intrat în parlament pe listele PSD) și UDMR (care sprijinise candidatura la președinție a lui Adrian Năstase).
• Februarie 2005 – Fostul ministru de externe Mircea Geoană îl înlocuiește pe Adrian Năstase din fruntea PSD.
• Primăvara 2006 – Traian Băsescu, care imediat după instalarea în funcție a început să preseze pentru organizarea unor alegeri parlamentare anticipate, atacă participarea la guvernare a PUR (pentru care tot el insistase în decembrie 2004) drept “soluția imorală”.
• Ianuarie 2007 – imediat după intarea României în Uniunea Europeană, președintele Băsescu intră în conflict public cu premierul Tăriceanu.
• Februarie 2007 – PSD inițiază procedura de suspendare din funcție a președintelui Băsescu. Acestei initiative i se alătură ulterior PNL, PUR și UDMR.
• 16 aprilie 2007 – Traian Băsescu este suspendat din funcție cu 322 de voturi la 108 de către parlament. Președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, devine președinte interimar.
• 16 mai 2007 – electoratul respinge în proporție de 3 – 1 propunerea de demitere din funcție a lui Traian Băsescu, în condițiile unei participări la vot de 44%.
• Toamna 2007 – din PNL se desprinde un grup disident pro-Băsescu, condus de Theodor Stolojan și Valeriu Stoica. Se formează Partidul Liberal-Democrat, care va fuziona ulterior cu PD (care între timp și-a abandonat identitatea social democrată, îmbrățișând doctrina populară și alăturându-se Partidului Popular European – PPE), din fuziune rezultând Partidul Democrat Liberal (PDL).
• Iunie 2008 – în alegerile locale PDL se situează pe primul loc, urmat la mică distanță de PSD, PNL situându-se pe locul 3.
• Noiembrie 2008 – PDL și PSD se situează practic la egalitate – fiecare cu câte 33% – în alegerile parlamentare, PNL fiind din nou pe locul al treilea cu 18%, UDMR fiind al patrulea partid care intră în parlament.
• Decembrie 2008 – Traian Băsescu îl însărcinează pe Theodor Stolojan cu formarea guvernului. După cinci zile, acesta renunță, fiind înlocuit de Emil Boc, președintele PDL. Acesta formează un guvern de coaliție PDL – PSD, practic refacerea fostului FSN. Într-un discurs memorabil la învestitura guvernului Boc, liderul senatorilor PNL, Puiu Hașotti, citează doar câteva dintre injuriile reciproce dintre politicienii PDL și PSD, care acum se pupă în Piața Independenței. Memorabil este cazul unui juranalist, sprijinitor fervent al președintelui Băsescu și devenit europarlamentar în iunie 2009, care spunea că se aruncă de pe bloc dacă PDL face coaliție cu PSD. După formarea coaliției, același jurnalist (care, a propos, îl înjura de mama focului pe Traian Băsescu în 1997 când doborâse cabinetul Ciorbea) a recurs la cele mai năstrușnice acrobații verbale ca să justifice această (mez)alianță.
• Primăvara 2009 – Crin Antonescu îl înlocuiește pe Călin Popescu Tăriceanu în fruntea PNL și se lansează primul în campania prezidențială.
• Toamna 2009 – în plină campanie electorală, după demiterea unui ministru PSD, partidul se retrage din coaliția de guvernare și introduce moțiune de cenzură, prima de acest fel adoptată după 1990.
• Noiembrie 2009 – Traian Băsescu îl devansează cu puțin pe candidatul PSD la președinție, Mircea Geoană, în timp ce Crin Antonescu se clasează pe locul 3 cu 20% din voturi.
• Decembrie 2009 – Deși sprijinit și de PNL și de UDMR, Mircea Geoană este învins în turul II de Traian Băsescu la o diferență de jumătate de procent.
• Ianuarie 2010 – așa cum și-a creat obiceiul după fiecare scrutin, UDMR sare din nou în barca lui Băsescu, intrând în noul guvern Boc, sprijinit în parlament și de un grup de demisionari din PSD și PNL.
• Toamna 2010 – Crin Antonescu se lansează într-o campanie furibundă împotriva lui Traian Băsescu, inițiind coagularea opoziției, deși continuă atacurile împotriva PSD, cobndus acum de Victor Ponta, după debarcarea din funcție a lui Mircea Geoană și ulterior excluderea din partid a aceluia care fusese prezentat drept “salvatorul națiunii” în confruntarea cu Traian Băsescu din decembrie 2009.
• Ianuarie 2011 – PNL formează împreună cu PC “Alianța de Centru Dreapta”. Doar patru membri ai conducerii PNL votează împotrivă.
• 5 februarie 2011 – Se formează USL, care înglobează PSD, PNL, PC, cartel electoral cu intenția declarată de debarcare a regimului Băsescu. Din conducerea PNL, doar un singur membru, Ludovic Orban, a votat împotriva formării USL.

Sper că nu v-am plictisit cu această înșiruire de evenimente politice petrecute în ultimii 21 de ani, cu întoarceri de 180 de grade și combinații aberante, dar după opinia mea ea dovedește sub-mediocritatea vieții politice din România, unde criteriul ideologic este pur secundar, obținerea puterii CU ORICE PREȚ fiind singurul criteriu valabil în formarea unor alianțe. Nu este de mirare atunci că toate realizările de pe scena politică românească sunt puține și efemere, situația generând repulsie și lipsă de interes în rândurile unui electorat al cărui nivel mediu de alfabetizare politică nu e, la rândul său, strălucit, ca să folosesc un eufemism.

Acest articol a fost publicat duminică, 6 februarie 2011 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.