Recent, pe adresa redacţiei revistei ACUM a sosit un mesaj al unui domn pe nume Ştefan Mousa. El s-a adresat redactorului şef al revistei, colegul Petru Clej. Deoarece mesajul se referea la aspecte de terminologie în domeniul istoriei evreieşti, domnul Petru Clej mi s-a adresat, rugându-mă să scriu un articol pe această temă, pentru a explica anumite lucruri autorului mesajului. Ceea ce fac mai jos. Cu aceeaşi ocazie menţionez că mesajul respectiv conţinea expresii de o vulgaritate ieşită din comun. Nu vreau să le citez, deoarece vreau ca revista ACUM să-şi păstreze un nivel
intelectual şi lingvistic ridicat, ca până acum. Vreau să sper că domnul Ştefan Mousa îşi va revizui şi modera limbajul după ce va primi explicaţiile necesare. Dacă cineva doreşte să polemizeze, este invitat să o facă, dar păstrând limitele limbajului civilizat şi pe cele ale regulilor bunului simţ.
SEFARD
Domnul Ştefan Mousa afirmă că „Sefard este un termen care nu exista pe vremea Iudeei romane şi nu desemnează o etnie„. Răspunsul meu la această afirmaţie este că…depinde la ce se referă. Termenul „Sefarad” apare în Biblia Ebraică (Vechiul Testament), respectiv în cartea profetului Ovadiyah (sau „Obadia”, sau „Avdie” în traduceri româneşti diferite ale Bibliei), versetul 20. Sensul este însă diferit de cel folosit în ebraica modernă: este vorba despre oraşul Sardes, capitala regatului Lidiei din Anatolia, existent în secolul al VI-lea înaintea erei creştine. Regatul lidian a fost cucerit de regele persan Cyrus al II-lea în anii 547-546 înaintea erei creştine, iar ultimul său rege, Cresus, luat în captivitate. Apropo, regele Cresus era cunoscut ca fiind foarte bogat, iar în vestitul roman popular „Alexandria” se vorbeşte despre „comorile lui Cris împărat”, intrate în legendă. Oraşul Sardes a continuat să existe; în prezent, el se numeşte Sart şi este în Turcia. Fraza din cartea profetului Ovadiyah în care este menţionat termenul „Sefarad” este: „Wegaluth hachel hazeh
livney Ysrael asher knaanym ad Tzarfath wegaluth Yerushalayim asher biSfarad yirshu eth arey haNeghev”. Profeţia lui Ovadiyah se referă la fiii lui Israel căzuţi în robie, prinşi în război, care se aflau la Sardes şi care în viitor vor stăpâni cetăţile din sud, din Neghev.
Aici trebuie să menţionez că au mai existat şi alte interpretări ale textului biblic, după care termenul „Sefarad” din cartea profetului Ovadiyah s-ar referi la Iviria, respectiv la Gruzia (Georgia) contemporană, sau eventual la malul strâmtorii Bosfor. Penultima interpretare a fost o încercare de a stabili legătura cu termenul „Sefarad” referitor la Peninsula Iberică. Astăzi această interpretare este discutabilă, majoriatea comentatorilor Bibliei şi a cercetătorilor geografiei biblice şi medievale afirmând ca termenul este referitor la oraşul Sardes, iar legătura lui cu termenul care
desemnează Peninsula Iberică este discutabil. Oricum, Peninsula Iberică este denumită „Sefarad” în literatura ebraică târzie şi în literatura ebraică medievală. Probabil că este o reunire a celor doi termeni şi o atribuire a termenului biblic Peninsulei Iberice.
Oricum, chiar dacă termenul nu desemna Spania în perioada romană, el exista din punct de vedere geografic şi lingvistic. Este adevărat că acest termen nu a desemnat o etnie, dar a desemnat o comunitate evreiască, dezvoltată în mod separat. După unele informaţii, ar fi vorba despre evrei imigraţi în Spania încă din perioada romană, cărora li s-au
adăugat evrei din Egipt şi nord-vestul Africii în mod treptat, în special în timpul cuceririi arabe. După unele afirmaţii, ar fi fost şi un număr de convertiţi la iudaism, de origine berberă nord-africană; dar sursele istorice nu oferă informaţii suficiente în acest sens, baza fiind cea a ipotezelor.
Se poate vorbi despre evreii sefarzi ca despre o cultură? Răspunsul la această întrebare este pozitiv. În privinţa religiei, ei reprezintă o parte dintre evrei; religia iudaică este comună tuturor. Totuşi, iudaismul sefard are unele aspecte, specifice, diferite de iudaismul așkenaz, ca şi de alte ramuri ale iudaismului medieval. În cadrul iudaismului sefard există multe elemente de filosofie raţionalistă, precum şi o literatură bogată, în limbile ebraică, arabă şi iudeo-spaniolă (sau „ladino”, deşi acest termen se referea iniţial la traducerea iudeo-spaniolă scrisă a Bibliei ebraice şi nu la limba
vorbită; ulterior, el s-a extins).
Domnul Ştefan Mousa afirmă ca „sefardul este un talmudic de limba ladino„. Regret, dar termenul este impropriu. Spre deosebire de iudaismul aşkenaz, în care baza era studiul Talmudului, în iudaismul sefard (respectiv în rândul evreilor din Peninsula Iberică, regiunile Provence şi Occitanie din Franţa şi din unele regiuni din nordul Italiei), baza intelectuală era comentarea Bibliei Ebraice şi explicarea filozofică a credinţei. Acest fenomen apare şi în o parte a
iudaismului oriental, respectiv din Babilon (Irakul de astăzi) după secolul al X-lea, respectiv după învăţatul Saadya Gaon, care a combătut tezele caraismului şi a condus spre o renaştere intelectuală a iudaismului. (Apropo, o ediţie rezumativă a cărţii acestui învăţat, „Emunoth vedeoth”, a apărut şi în limba română, traducător şi comentator fiind rabinul doctor David Şafran din Bucureşti, în anul 1942). S-ar putea afirma că sefardul este un evreu vorbitor de limba
iudeo-spaniolă, dar şi această afirmaţie este problematică: există evrei orientali a caror cultură este asemănătoare cu cea a evreilor din Spania sau originari din Spania, deci care aparţin aceluiaşi cerc cultural, iar ritul lor religios este acelaşi cu cel al evreilor sefarzi, dar care nu sunt (sau, respectiv nu au fost) vorbitori de iudeo-spaniola, ci de arabă. Vă propun să revizuiţi folosirea termenilor, pentru a evita unele confuzii.
JIDAN ŞI JIDDEN
Domnul Ştefan Mousa vorbeşte şi despre „altă etnie iudaică”, „jidden„. Probabil că se referă la evreii aşkenazi. Aici trebuie să menţionez că termenul „altă etnie iudaică” respectiv împărţind evreii în câteva etnii în funcţe de unele elemente culturale, fără a lua în considerare toate elementele culturale şi religioase, în plenitudinea lor, este incorect. Iudaismul include ideea unităţii în cadrul diferentei. În privinţa originii termenului „jidan”, nu neg legătura cu termenul
„jidden”. Dar sensul peiorativ a apărut mai târziu. În limba română, acest sens peiorativ a apărut în secolul al 19-lea. Anterior, evreii erau denumiţi „jidovi” în Moldova (termen de origine poloneză” şi „ovrei” în Ţara Românească (termen de origine grecească; din acest termen a apărut şi termenul „evreu” în limba română contemporană).
Termenul „jidan”, paralel cu termenul „târtan” indica iniţial pe imigranţii evrei din Galiţia austriacă veniţi în Moldova (termenul „târtan” indica pe renumitul „Untertan”, subofiţerul în armata austriacă, iar evreul supus austriac era introdus în acest termen în mod impropriu, adăugându-i-se şi denumirea -devenită peiorativă – „jidan”, sau „un târtan” (termen dezvoltat prin etimologie populară din „Untertan”).
TALMUDUL
Talmudul sau „Tora Orală” este considerat de tradiţia iudaică un paralel al Torei Scrise (respectiv al Pentateucului din Biblia Ebraică). Conform tradiţiei, „Tora Orală” a fost dată poporului evreu impreună cu „Tora Scrisă”, pe Muntele Sinai, în cadrul Revelaţiei Sinaitice, ca o completare şi o explicaţie a acesteia. Tamudul include două elemente : Mishnah (paralela Torei) şi Ghemara (explicaţia ei şi a Torei Scrise). El include legi, tradiţii şi legende iudaice.
Originea unora dintre ele este veche şi ele au paralelisme în cadrul unor legende din Noul Testament şi din literatura creştină timpurie, atât codificată cât şi apocrifă. Este adevărat însă că include şi elemente noi, precum şi faptul că el a fost încheiat şi înregistrat în scris în secolul al 6-lea, dar baza lui este mult mai veche, lucru care poate fi înţeles din unele explicaţii, comentarii biblice, legende, datorită cadrului lor istoric. Dacă Biblia Ebraică este (sau a devenit ) universală, Talmudul a rămas specific evreiesc. Interpretarea Bibliei Ebraice de către evrei este făcută cu ajutorul
Talmudului, spre deosebire de interpretarea creştină, făcută cu ajutorul Patristicii. Bineînţeles, mă refer la comentariile tradiţionale şi nu la comentariile ştiinţifice contemporane, în care exegeza teologică este reunită cu informaţii istorice, filologice, arheologice, geografice şi altele.
Aici ajung la ultimul aspect la care se referă domnul Ştefan Mousa: caraiţii. Caraiţii reprezintă o sectă iudaică apărută în secolele 8-9 ale erei noastre, care acceptă numai Biblia Ebraică (respectiv Tora Scrisă) şi resping Talmudul (respectiv Tora Orală). Relaţiile între cele două grupuri (caraiţi, sau secta caraiţilor) şi rabaniţi (respectiv restul evreilor, care acceptă Talmudul şi ideea învăţătorilor – „rabini” – din Talmud) nu au fost totdeauna bune.
Totuşi, în timpul Holocaustului au fost victime şi din rândul evreilor caraiţi. După Holocaust, unii evrei caraiţi supravieţuitori au ales calea stabilirii în Israel, alături de „sionişti”, de evreii rabaniţi. Deci, au devenit sionişti şi ei, sau cel puţin au fost influenţaţi de sionism. O comunitate de evrei caraiţi se află în prezent în oraşul israelian Ramleh. Nu cred că termenul „ciufuţi”, respectiv oameni zgârciţi, avari ar fi potrivit evreilor caraiţi, după cum nu cred că
este potrivit evreilor în totalitatea lor. Există oameni avari în rândul tuturor popoarelor, după cum există şi oameni darnici. Apropo, recomand domnului Ştefan Mousa numele bancherului Elias din Bucureştiul de altă dată, care a lăsat moştenire o mare avere, ca donaţie, Academiei Române, unui spital, şi altor instituţii româneşti şi de asemenea evreieşti. Nu văd nici o legătură între termenii „ciufut”, „carait”, „sionist”, primul – un peiorativ – având un
caracter individual, fără nici o bază etnico-religioasă…
Mulțumiri domnului Lucian Zeev Herșcovici pentru documentarea făcută în articolul ”Terminologie și istorie – pentru edificarea unui antisemit”, clară și pe înțelesul fiecăruia.
În altă ordine de idei, pe această cale, doresc să-i adresez felicitări istoricului, Dr. Lucian Zeev Herșcovici deoarece în ziua de 16 decembrie 2010 a primit Premiul Academiei Române pe 2008, Premiul ”Hurmuzaki”, împreună cu ing. Baruch Tercatin, pentru lucrarea ”Prezențe Rabinice în Perimetrul Românesc. Secolele XVI – XXI”. Volumul respectiv are un motto din profetul Isaia: ”Veaiu Eineha root et muoreha/ Și ochii tăi îi vor fi văzut pe învățătorii tăi”. Această carte – enciclopedie, are 700 de pagini și redă viața a peste 2500 de somități rabinice care au trăit pe meleagurile românești alături de poporul român, în toate colțurile României.
FELICITĂRI, stimate domnule Lucian Zeev Herșcovici! La mulți ani, odată cu sosirea Anului Nou civil, 2011!
La mulți ani echipei redacționale de la ”Acum”, cât și colaboratorilor și cititorilor!
Draga Lucreţia,
Mulţumesc pentru felicitări şi pentru urările de anul nou. Iţi transmit aceleaşi urări de an nou bun şi fericit, cu sănătate şi succes în activitate şi în viaţă, precum şi La mulţi ani. Atât calitatea, cât şi cantitatea! Aceleaşi urări tuturor membrilor redacţiei, colaboratorilor şi cititorilor revistei ACUM, precum şi tuturor oamenilor, din întreaga lume.
Lucian-Zeev Herşcovici
Felicitari si de la mine autorului! Inclusiv La Multi Ani, urare pe care o extind la toti cei care au sansa s-o vada 🙂
Din pacate nu este usor de ghicit dece domnii Creju si Herscovici au considerat important sa raspunda cu o documentaite la un mesaj nepublicat si pare-se plin de limbaj neadecvat ?!
Ce importanta are daca „Sefard este un termen care nu exista pe vremea Iudeei romane şi nu desemnează o etnie” ? Pe de alta parte, o singura mentiune a cuvintului intr-o scurta profetie din perioada pre-romana nu-l face un „termen” FOLOSIT in Judea romana, si mai ales nu unul folosit pentru un punct geografic CUNOSCUT.
Stim ca nu exista doi evrei care sa fie de acord cu o definitie pentru „Cine, ce, cum e EVREU”. De multe ori are pina si un singur evreu mai multe definitii parate 🙂
De aceea este greu de hotarit daca Sefarzii au avut si dezvoltat caracteristici etnice diferite de alte grupe de credinta iudaica separate geografic. Dupa parerea mea, e posibil si chiar indicat sa consideram pe sefarzi ca o ramura multi-etnica a religiei si culturii iudaice. De ce? Pentru ca exista mult mai multe indicatii ca evreii sefarzi proveneau majoritar din evrei nepalestinieni decit invers. Ori si cum surse istorice exista care arata ca pina la 10% din populatia imperiului roman a fost la un moment dat format dintr-o minoritate de evrei palestinieni si de o mare majoritate de prozeliti si convertiti „evrei” din tot bazinul mediteranean. Existau deja – nu pre multi – evrei in Spania in anul 711 cind au invadat muslimii Spania. Cu ei au venit multi convertiti din Nord Africa, care intii luptasera contra Muslimilor, dar pe urma s-au aliat cu ei.
No binje, dar tot nu stiu la ce folosesc amanuntele despre sefarzi …
Daca evreii askenazi sint diferiti etnic de sefarzi este o tema de interpretatie si de densitate a datelor. Indicatiile devin din ce in ce mai dense ca – in timp ce exista (pe partea materna) o dovada clara ca exista un alement comun de provenienta „palestiniana” in cele doua grupe – exista si deosebiri genetice cu importanta practica intre ele. Si nici nu ar putea sa fie altfel, daca ne gindim la migratiile grupelor, amestecul – de obicei nevoit – cu elementele predominante local, s.a.m.d. Un fenomen interesant la ambele grupe: genetica medicala arata ca exista citeva boli care sint caracteristice populatiei evreiesti, insa cu o frecventa foarte mica. Si sefarzii si askenazii au boli cu determinante genetice care ii deosebeste mai mult unul de altul decit de popoarele/teritoriile in mijlocul carora au trait un mileniu sau mai mult…
Ca „jidan” provine din „Jidden” s-ar putea sa nu fie chiar corect. Jidden este un plural, si transformarea pronunctiei din „j” german in „j” tare romanesc este neobisnuit. De loc neobisnuit insa ar fi daca ar fi un imprumut din slava bulgara/greaca жидин (zhidin) din secolul X sau cel tirziu XI. Si geografic si istoric si lingvistic aceasta cale este mult mai probabila. Sa nu uitam ca in urma relațiilor complexe ale Patriarhatelor Bizantine cu primele forme ale Țaratelor româno bulgare, autoritatea ortodoxă a adoptat limba paleo slavică, aceea diortisită din limba greacă, în Sfânta Liturghie, începând din secolul IX d. Hr. In toate limbile slave cuvintul pentru evre incepe cu un „zh”, cee ce se datoreaza in mare parte misionarismului religios si linguistic al lui Constantin si Mihai (cunoscuti ca Chiril si Metodie…). De altfel Chiril cunostea limba greaca, arameica, ebraica si … hazara (khazara) …
Dar la urma urmei nici asta nu este important, caci si „evreu” si „jidan/jidov” provin din originalele
araméice/ebraice.
In legatura cu Caraitii trebuie sa va contrazic: miscarea a existat deja in ultimele doua secole inainte de era noastra. Dv. o positionati un milenniu mai tarziu. Ipoteza ca Jesus a fost un adept – daca nu chiar membru in anii lui tineri – al gruparii caraite, capata cu an ce trece mai multa greutate si explica in mare parte inamicitia lui fata de Farisei, din care se trag in mare parte rabanitii:
Dv. spuneti ca „Relaţiile între cele două grupuri (caraiţi, sau secta caraiţilor) şi rabaniţi (respectiv restul evreilor, care acceptă Talmudul şi ideea învăţătorilor – “rabini” – din Talmud) nu au fost totdeauna bune. Totuşi, în timpul Holocaustului au fost victime şi din rândul evreilor caraiţi. După Holocaust, unii evrei caraiţi supravieţuitori au ales calea stabilirii în Israel, alături de “sionişti”, de evreii rabaniţi. Deci, au devenit sionişti şi ei …”
Eu as zice mai curind ca rabanitii i-au persecutat unde au putut pe caraiti. O strada cu sens unic este altceva decit una cu doua sensuri …
Afirmatia ca (,) cu toate ca relatiile nu au fost todeauna bune, totusi in timpul Holocaustului au fost victime si din rândul evreilor caraiti suna in urechile mele ca o rabufnire cu iz intr-un
ascensor la care ma astept sa urmeze o grimasa muta si o privire stingherita spre tavan: „Upppsss!”
Si nu ne cade palaria daca recunoastem ca nu toti evreii care s-au dus in Israel au fost sau au devenit sionisti … Multi au ajuns in Israel pentru ca le-a fost teama sa se intoarca „acasa” dupa razboi (de la nazisti la stalinisti …) si n-au primit nicaieri altundeva adapost. Sau pentru ca au fost incitati sa plece de arabi anti-israelieni sau de trimisii Agentiei Evreiesti, care de fapt erau in majoritate ofiteri ale servicului secret (ca niste unchi de-ai mei, morti din pacate de mult …)
Va multumesc pentru interesantul articol si va urez inca odata un An Nou fericit, sanatos, cu succes si pace.
Robert
O adaugire: Ma mira ca sustineti ca Talmudul a caracterizat Askenazii, dar nu si Sefarzii …
Învăţatura Geonim-ilor a fost transportat din Babilonia prin intermediul invatatilor din Kairouan, Tunisia, în special de Chananel Ben Chushiel şi Nissim Gaon, pina în Spania, unde a fost folosit de către Isaac Alfasi in Sefer ha-Halachot (cod de legi evreieşti), care a fost in fond un Talmud editat şi prescurtat. Acest co, la rândul său, a constituit baza pentru Mishneh Tora a lui Maimonide. O caracteristică a acestor şcoli timpurii tunisiene şi spaniole a fost dorinţa de a face uz si de Talmudul Ierusalim, şi de cel Babilonian. Tocmai faptul ca evreii sefarzi si mizrahi au urmat linia definita de Gaon, care a combatut caraitiii arata ca Talmudul a fost element de baza a „riturilor” asefarde. altfel ar fi putut sa fie aproape caraiti, daca ori si cum ar fi folosit numai Biblia Ebraica …
Domnule Eugen Wetheimer, ce înțelegeți prin „ură sionistă”?