caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Intern



 

Despre inutilitatea disperării generice

de (27-12-2010)

Sa sari de la balconul parlamentului aflat in plina sesiune e, in acelasi timp, un act de temeritate si un  act de prostie. Spun temeritate pentru ca nu e putin lucru sa iti iei inima in dinti, stiind ca gestul tau poate fi fatal desi a fost gandit, poate, ca un strigat disperat de ajutor, o cautare a unei maini ferme care sa intervina macar in ultimul moment.

E si un act de prostie pentru ca ranile care te astepta la capatul unei secunde de cadere nu te ajuta nici pe tine, nici pe cei care probabil depind de tine fie si doar cu sufletul daca nu si cu viata.  E inca o data prostie pentru ca nu iti trebuie prea multa minte sa stii ca nu rezolvi mai nimic, in afara de provocare unor emotii de moment si a unui val cinisme  mai tarziu.  E si mai mult prostie daca, fie si pentru o secunda, ti-a trecut prin cap ca vor fi unii care vor incerca sa te imite si ai ignorat gandul asta.

Asta despre gestul propriu-zis. Despre  momentul, locul ales, asistenta si reactii se pot spune multe insa ceea ce ramane este semnul unei incontestabile tensiuni care domneste in societate.  O tensiune care nu are legatura cu instigarile de la tv sau cu cine stie ce discurs idiotic-populist al vreunuia din politicienii zilei. E vorba de abandonarea sperantei pe care cei cativa ani de crestere economica o inventasera si o crescusera cu o rapiditate pe care nimeni nu a prevazut-o. Asa cum nimeni nu a prevazut  prabusirea brusca si dureroasa din ultimii doi ani.

Veti spune ca e greu de probat asa ceva.  Ca  aparatul de masurat nervii societatii nu este inca reglat corect.  Ca un incident izolat nu dovedeste nimic.  Probabil asa e.  Dar uitati-va la curajul banditilor care jefuiesc banci. Uitati-va  la numarul lor.  Ascultati un pic ce va spun cunoscutii si o sa vedeti cum, ca o fantoma insistenta, discutia despre “plecare” revine. Maxilarele sunt iar inclestate.  Viitorul e gri. Entuziasmul piere, increderea dispare.

Vad in comentariile de pe net amintite obsesiv nume ca Iliescu, Basescu, Boc.  Fiecare cu pacatele lui, impartite aproape democratic. Unul si-a vandut trecutul si ne-a amanetat viitorul, altii ne distrug prezentul si mai ucid o data viitorul si tot  asa, intr-un soi de sarabanda a acuzatiilor generice si vagi al caror unic rost este de a marca, in spatiul public, mica bucatica de disperare a fiecaruia.

Despre disperare vorbim, dar mai vorbim si de inadecvare, de furie neputincioasa si inutila.  Ne aplecam prea rar, mult prea rar,  asupra aspectului tehnic al problemelor Romaniei.  De ce e coruptie? Cine da banii, cui si de ce? Ce nu merge in justitie? De ce judecatorii voteaza fosti securisti in fruntea CSM? De ce unii castiga tot si altii nimic? De ce politistii patriei se fac ca nu vad atatea lucruri: de la micul trafic de tigari pana la bataile de strada sau vanzatorii de heroina?   Cum se cheltuiesc banii publici?  De ce un sistem sanitar din ce in ce mai umflat cu fonduri pare tot mai sarac, tot mai debusolat, tot mai vecin cu crima? Si multe, multe alte intrebari de acelasi fel…

Atunci cand vorbim de astfel de subiecte, cautam vinovatii de principii (pe care le dezbatem la nesfarsit) si nu de fapte concrete, evaluabile, bune de pus in vitrina sau de trimis in sala de judecata.  Cand se intampla sa ne ajunga cutitul la os, comitem gesturi dramatice in fata parlamentarilor, pupam mana candidatilor, ne multumim cu drama si castigul mic.

O sa ne mai emotionam vreo doua zile si de gestul angajatului TVR. Apoi il asteptam pe urmatorul, fara sa tragem vreo concluzie.

Problema este undeva si in modul de raportare la autoritate. In “Delirul” lui Marin Preda, un personaj din vremea razboiului se gandea  cate lucruri s-ar schimba daca seful statului, “conducatorul”, ar sti ceea ce se intampla “in teren”.  Situatia pare sa se fi schimbat acum: nu numai ca presupunem ca “ei” stiu totul dar asteptam ca tot “ei” sa rezolve fiecare situatie particulara. Le reprosam “lor” toate mizeriile si nefericirile “noastre”. Depindem de “ei” intr-un mod bolnav si nefiresc. Incapabili de pragmatism sau de autonomie,  asteptam mana divina pe care o uram si o iubim in acelasi timp. Ne refuzam luxul de a avea curaj, pastrandu-l pentru cate un moment dintr-asta in care sfintii de la televizor sunt aproape. Va trebui sa ne obisnuim o data si cu ideea ca traim independent iar pentru fiecare cauza exista un efect, masurabil, previzibil si independent de  ”ei”.

Ce omagiu mai sinistru puteau sa primeasca parlamentarii Romaniei decat  ranile unui disperat?  As putea sa jur ca macar unii dintre ei au simtit fiorul propriei importante.   Si atunci, la ce bun?

http://www.contributors.ro/editorial/despre-inutilitatea-disperarii-generice/

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.40.159