Pe drept cuvant, Adam Michnik a numit regimul Lukasenko “bonapartism cu chip colhoznic”. Sa recapitulam: Vestul si-a facut iluzii ca, promitandu-i ultimului dictator din Europa un pachet financiar ispititor, acesta isi va inmuia optiunile represive si va tolera tranzitia spre o democratie reala. Nici vorba de asa ceva: Lukasenko s-a distrat ingaduind participarea opozitiei la alegeri, a falsificat aceste alegeri, a folosit canalele de informare (in acest caz, de dezinformare) pentru a mentine atmosfera encomiastica, de pseudo-entuziasm, si pentru a-si demoniza adversarii. A castigat alegerile, sustine el, cu peste 80 la suta din voturi. Organizatiile internationale considera ca a obtinut maximum 40 la suta. Cum scrie Anne Applebaum in “Washington Post” de astazi, daca avea o majoritate coplesitoare, de ce ar fi avut nevoie sa recurga la detasamentele de politisti pentru represaliile de duminica si luni impotriva unor manifestanti pasnici care nu puneau sub nicio forma in pericol ordinea publica? De ce i-a arestat si molestat pe liderii opozitiei? De ce se indreapta vizibil spre Rusia si sfideaza exigentele Vestului? Evident, Lukasenko nu l-a citit pe Alexis de Tocqueville. Dar el stie instinctiv ca un despotism este extrem de vulnerabil atunci cand incepe sa se auto-reformeze. Pentru acest gen de tirani, timpul este paralizat. Pot domni decenii, ori cred ei ca pot domni, precum generalii din Birmania, precum fratii Castro in Cuba. Indignarea lumii democratice? Aparent, ultimul lucru care i-ar impresiona. Si totusi, chiar si dictatorii au nevoie de un spatiu de miscare intr-o lume in care democratia este tot mai mult traita ca un ideal global. De aici si proliferarea regimurilor numite democratii de fatada.
Ca si Ion Iliescu in mai 1990, cand reusise sa castige alegerile (fraudate semantic si mediatic, trebuie spus), Aleksandr Lukasenko este un exponent al autoritarismului post-comunist. A renuntat la ideologia bolsevica, dar nu la practicile si metodele de tip leninist. Imparte lumea in prieteni si dusmani, gandeste in termeni de “care pe care”. Lukasenko foloseste instrumentele statale pentru a-si intimida si neutraliza criticii. Ii repugna insasi ideea de societate civila. Conceptul de cetatean ii este strain. Vede in jur doar conspiratii si prefera un sistem inchis oricarei forme de liberalizare politica. Pentru Lukasenko si mafia din jurul sau, Belarus este un teritoriu de prada. S-au imbogatit, controleaza rapace resursele, putin le pasa de oprobriul opiniei publice internationale. Atacul brutal impotriva demonstrantilor, arestarea figurilor marcante ale opozitiei probeaza insa slabiciune, nu forta. Daca s-ar simti sigur pe el, autocratul de la Minsk n-ar recurge la asemenea metode care apartin altor timpuri, pe care le speram definitiv apuse.
Relatives of people detained in Sunday’s Belarus opposition protest read the information outside the prison walls in Minsk, Tuesday, Dec. 21, 2010. (AP Photo/Sergei Grits)
Ce poate face Occidentul (adica, in primul rand, UE si Statele Unite)? Sa condamne fara urma de echivoc represiunea. Sa aplice sanctiuni economice drastice, sa izoleze regimul Lukasenko, sa-l trateze ca pe un paria al comunitatii europene. Sa spuna clar Rusiei ca sustinerea lui Lukasenko este o imensa eroare. Sa-i convinga pe Medvedev si pe Putin ca sprijinirea financiara si diplomatica a unui regim corupt pana in maduva oaselor si anti-popular reprezinta un cost ce nu se justifica rational. Dar mai ales, sa sustina organizatiile si initiativele democratice din Belarus, sa intensifice transmisiunile radiofonice gen “Europa Libera”, sa nu abandoneze speranta ca “monolitul” invocat de propaganda regimului Lukasenko este de fapt o constructie subreda, un castel din carti de joc menit sa se naruie sub povara propriilor minciuni si faradelegi.
Nu cred ca Rusia va alege sa nu-l sprijine pe Lukasenko in continuare, de fapt, daca stam si ne gandim, Belarusul este unicul stat dintre fostele tari sovietice europene + fostii sateliti europeni ai fostei URSS care are clar o atitudine neoccidentala (asta ca sa ma exprim eufemistic) si intr-un fel, este o enclava a puterii ruse in Occident; cred ca actuala politica a Belarusului e convenabila Rusiei, in definitiv, ce are de pierdut Rusia pe termen scurt sau lung prin sprijinirea tacita sau mai la vedere a acestui regim? Poate o sa ziceti ca relatiile Occidentului (UE sau SUA)cu Rusia ar putea fi, la un moment dat, deteriorate din cauza sprijinului Rusiei pt Lukasenko; dar oare isi permite asa ceva Occidentul? Nu e -economic vorbind- mai pragmatic sa existe o condamnare verbala a acestui tip de -nici nu stiu cum sa-i zic?- dictatura postcomunista, decat sa fie luate si alte masuri? Practic, UE e dependenta mult energetic de Rusia , ori asta nu da multa posibilitate de miscare. In al doilea rand, UE nu are inca si nu cred ca va avea intr-un timp scurt, 20 de ani, o politica comuna europeana, o politica externa a UE. Lucrul acesta face dificila o luare de pozitie unitara, care sa fie acceptata de toate cele 27 de tari membre, indiferent de costurile ulterioare in relatiile cu Rusia. Putem , oare, de exemplu, vorbi de o politica externa a Luxemburgului, Olandei, Romaniei si altor tari mai mici (din punct de vedere politic) fata de Rusia care sa influenteze intreaga politica externa a UE?
Hai sa recunoastem ca, deocamdata, oricat am incerca sa nu vedem asta sau sa ne amagim, puterile politice mari ale UE sunt Germania, Marea Britanie si Franta, ori chiar ele au, uneori, reactii care nu sunt convergente fata de Rusia. Imi cer scuze ca am divagat atat, dar cred ca va mai rezista -din nefericire- acest regim ciudat si anacronic al lui Lukasenko. Poate o reala democratizare a Rusiei mai mult decat de fatada, pt ca eu cred ca Rusia insasi mimeaza democratia de multe ori, va face ca sprijinul ei fata de Lukasenko sa fie anulat. Dar asta va presupune ca Rusia va trebui sa castige prin abandonarea lui Lukasenko si prin eventuala orientare postlukasenko a Bealrusului spre vest- mai mult decat ar pierde prin sustinerea acestuia, lucru care nu se intampla deocamdata.