Cel de-al doilea sondaj de opinie realizat de CSOP pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc confirmă rezultatele primei cercetări, din august. Şocul ar consta în faptul că nostalgicii comunismului nu mai constituie o minoritate excentrică, precum în anii ’90, ci tind a forma o opinie dominantă. Dacă, spre exemplu, într-un sondaj realizat în 2002 de IMAS pentru Fundaţia pentru o Societate Deschisă 40% considerau comunismul ca fiind principial greşit („nu este o idee bună”), astăzi această părere nu mai este împărtăşită decât de 29% din respondenţi. Deplasarea s-a produs către percepţia conform căreia „comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată”, împărtăşită de 44% din populaţie (47% în august).
În planul experienţei directe, numai 10% din concetăţenii noştri declară că au suferit, ei personal sau familia lor, de pe urma regimului comunist. Explicaţii ar fi multiple. Ele ar trebui confirmate printr-o analiză mai aprofundată a bazelor de date, de exemplu comparând răspunsurile persoanelor din diferite categorii de vârstă. În lipsa unor asemenea informaţii, trebuie deocamdată să ne menţinem la nivelul presupunerilor. Probabil cam un sfert din eşantion este constituit din persoane de până la 35 de ani, care au trăit experienţa comunistă fiind copii – dar întrebarea se referă şi la familii. O altă explicaţie ar fi caracterul selectiv al memoriei, care estompează experienţele negative. Cel mai probabil, majoritatea celor care au răspuns negativ s-au gândit mai ales la posibile prejudicii majore (condamnări, confiscări de bunuri) care ar fi putut fi suferite de pe urma regimului comunist.
Regimului comunist i se pot reproşa două categorii de fapte: răpirea libertăţii şi privarea de un nivel de trai decent. Din păcate, starea de fapt din zilele noastre estompează tot mai mult, prin comparaţie, cea de-a doua categorie – cea care pare a conta astăzi mai mult. Să ne gândim la situaţia celor care aveau cam 40-50 de ani în 1989 şi făceau parte din „clasa muncitoare”. Ei beneficiau din plin de „binefacerile regimului communist”: locuinţă asigurată, salariu bun (în comparaţie cu intelectualii), acces relativ uşor la bunuri alimentare (căci majoritatea proveneau din familii rurale cu care păstrau legături strânse). Astăzi sunt pensionari, cu pensiile îngheţate şi devorate de inflaţie. În plus, atunci erau în plină putere, astăzi au sănătatea şubrezită (serviciile medicale sunt proaste, medicamentele – scumpe). Îngheţau de frig în case? Posibil, dar astăzi sunt nevoiţi să se debranşeze de la termoficare, căci nu le ajung banii pentru întreţinere. Despre lipsa de libertate nu-şi mai amintesc, căci oricum nu au bani pentru călătorii, ba din cauza asta le-au mai şi plecat copiii.
O altă categorie susceptibilă a îngroşa rândurile celor permisivi faţă de regimul comunist ar reprezenta-o cei foarte tineri, care n-au cunoscut direct viaţa de dinainte de ’89. În general, părinţii se străduiau să-i ferească de lipsurile materiale. Îşi mai amintesc, poate, de câte o coadă la care mergeau împreună cu cei mari ca să capete o porţie în plus, cum se stingea lumina în fiecare seară – dar cam atât. Se confruntă acum cu un sistem de învăţământ decrepit, îşi găsesc tot mai greu un loc pe piaţa muncii (statisticile spun că ei dau grosul şomerilor), află că „înainte” tinerii căsătoriţi primeau case – ceea ce pentru mulţi e acum un vis îndepărtat – şi, în general, perspectivele nu le sunt deloc roze.
În 1990, dacă cineva mi-ar fi spus că există un număr semnificativ de români care să considere legitim regimul din care tocmai ieşiseră, l-aş fi considerat rupt de realitate. Astăzi, proporţiile celor care apreciază că instaurarea regimului comunist în România la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost un lucru bun, respectiv rău sunt egale: 38%. Semnificativă e şi ponderea mare (24%) a celor care nu răspund la întrebare. La fel de mare (26%) este proporţia celor ce nu pot spune care au fost instituţiile implicate în represiunea politică în timpul regimului comunist, lor adăugându-li-se 2% care cred că nu a existat o asemenea represiune.
Aşadar, după condamnarea oficială a regimului comunist, percepţia publică a acestuia tinde să devină una neutră, dacă nu pozitivă. Economia de piaţă, în forma ciuntită (fără o competiţie autentică între actorii economici) în care s-a instaurat în România, s-a dovedit incapabilă să aducă prosperitatea aşteptată. Putem deduce că există pericolul unei reîntoarceri la comunism? Aş înclina să spun că nu, cel puţin nu în forma regimului pe care l-am trăit. Tentaţia totalitară însă devine tot mai puternică (oamenii ar vrea ca statul să asigure locuri de muncă, să planifice economia, să stabilească preţurile, să repartizeze locuinţe). Discursul populist – forma contemporană a totalitarismului – capătă din ce în ce mai multă audienţă (nu doar în România) şi, lucru grav, pare a fi îmbrăţişat de întreg spectrul politic. Partide populist-totalitare clasice (România Mare) revin pe scena politică, altele noi sunt pe cale să apară. Istoria ne spune că perioadele de criză fertilizează astfel de orientări. Colapsul economic pare mai uşor de evitat decât cel al democraţiei.
Fara parere de rau recunosc ca rezultatele – mai ales cu indelungata mea experiente academica si practica cu sondaje ca instrument sociologic si politic auxiliar – nu ma socheaza de loc.
Si altfel decit domnul Kivu sint atit de convins ca democratia se va mentine si intari in Romania, incit sint dispus sa pariez pe – de pilda – 5.000-10.000 Euroni ca Romania va fi un stat democratic si in 2015, 2020 sau 2025.
Pretul pentru orice alta dezvoltare ar fi mult prea scump (expulzare din Uniunea Europeana, ingradirea libertatii de miscare si profesiune pe care Romania este tocmai pe cale s-o cucereasca, subventii, s.a.m.d), si populatia nu este de loc dispusa sa piarda singurul lucru pe care l-a primit complet pe gratis dupa Craciunul 1989. Cu toate ca este critica de si nemultumita cu o democratie caracterizata de libertati fundamentale intr-o societate predator post-capitalista cu un peisaj politic si o „elita” de stat, parlamentara, economica si financiara in cea mai mare parte corupte si proto-criminal egoiste.
Fapt este insa si realitatea ca cetatenii („poporul”) inlesnesc in plus aceste protuberante maligne prin indiferenta, pasivitate, frica sau pur si simplu nevroza social-depresiva. Asta intareste, multiplica si amplifica multitudinea de voci anti-democratice, autoritare, etno-rasiste, care altfel ar fi ingradite in subsolul pe care il merita.
Treptat procentajul de populatie proletar-urbana care a avut experienta la virsta matura a inlesnirilor regimului PMR/PCR dispare in morminte la cimitire si – chiar mai repede – in cartierul Alzheimer. In timp ce procentajul de tineri care sint atrasi de sansele oferite de libertatea de a face din propria viata maximul creste la fel de repede ca temperatura si nivelul maritim global 🙂
In plus, rezultatele sondajului sint victima unui „design” care duce pe drum direct la cifre si interpretari care valideaza ipoteza initiala (asa numitul H0) bazata pe „self-fulfilling prophecy”.
Cu stima si respect