Institutul de Cercetare a Calitǎţii Vieţii a publicat raportul „Calitatea vieţii în România – 2010”, coordonat de cǎtre Ioan Mărginean, şi Iuliana Precupeţu. Principalul beneficiu al acestui tip de abordǎri, bazate pe repetarea periodicǎ a unor cercetǎri sociologice, îl constituie posibilitatea comparǎrii evoluţiei unor fenomene de-a lungul unor perioade întinse – în speţǎ, cercetǎri similare au fost efectuate de acelaşi institut în 1991 (sau 1990, nu e clar, referinţele din text sunt contradictorii), 1999, 2006 şi 2010 (iunie-iulie). Existǎ şi un risc – acela ca unele dintre momentele în care au fost efectuate respectivele valuri ale cercetǎrii sǎ reprezinte situaţii speciale, ca dintre „fotografiile” efectuate la distanţe mari de timp sǎ lipseascǎ punctele de inflexiune şi, astfel, trendurile desenate sǎ fie înşelǎtoare.
Dintre multele elemente interesante ale raportului, mǎ voi opri aici asupra relaţiei dintre percepţia situaţiei actuale şi cea a aşteptǎrilor oamenilor referitoare la viitor. În 2010, pentru douǎ treimi din eşantion banii acoperǎ cel mult strictul necesar traiului zilnic, iar 72% apreciazǎ condiţiile de viaţă ca fiind mai proaste sau mult mai proaste faţă de anul precedent. Este o proporţie imensǎ (deşi cercetarea de teren a fost efectuată în luna iunie, când încă nu era resimţit şocul scăderilor salariale şi al creşterii TVA), însǎ similarǎ cu cea înregistratǎ în 1999, la sfârşitul unei lungi serii de ani caracterizaţi prin descreştere economicǎ şi degradare a nivelului de trai. În general, dupǎ cum remarcǎ autorii, „rezultatele cercetării în anul 2010 demonstrează o nouă deteriorare a calităţii vieţii la mulţi dintre indicatorii analizaţi, uneori cu revenire la nivelul anului 1999 şi chiar sub valorile acestuia”. Pe aceeaşi linie, constatǎm cǎ valorile cele mai bune ale majoritǎţii indicatorilor s-au înregistrat în cercetarea din 2006.
Aşadar, în privinţa nivelului de trai actual am revenit, din pǎcate, la nivelul cel mai de jos al istoriei post-comuniste. Sǎ vedem însǎ care sunt aşteptǎrile pentru viitor – cu ajutorul întrebǎrii: „Gândindu‑vă la viitor, cum credeţi că vor fi condiţiile de viaţă în România peste 10 ani, comparativ cu prezentul?”. Dacǎ la începutul anilor ’90 starea de spirit generalǎ era optimistǎ (66% rǎspundeau „mai bune”), în 1996 pǎrerile erau împǎrţite (39% – „mai bune”, 44% – „mai proaste”), iar în 2006 optimismul revenise (48% – „mai bune”, 30% – „mai proaste”), în prezent pesimismul este covârşitor: 52% dintre respondenţi cred cǎ va fi mai rǎu şi numai 20% se aşteaptǎ la îmbunǎtǎţirea condiţiilor de viaţǎ (aproape cǎ sunt tentat sǎ cred cǎ cei din urmǎ, de fapt, nu cred cǎ se poate şi mai rǎu de atât). Acest pesimism nu e doar unul conjunctural (criza, nu se ştie cât ţine, poate vine un guvern mai isteţ…), cǎci întrebarea are drept referenţial România de peste 10 ani. Aş spune mai degrabǎ cǎ sunt cuprinşi de depresie cronicǎ.
Că românii o duc acum prost, ştiam şi înaintea citirii acestui raport de cercetare. Vestea cea mai proastǎ este cǎ nici nu se aşteaptǎ la ceva mai bun, nici mǎcar pe termen mediu. Economiştii ne spun cǎ existǎ o componentǎ psihologicǎ a crizei, care o alimenteazǎ – într-un anume sens, chiar o provoacǎ. Este teza susţinutǎ – dupǎ Keynes – de cǎtre laureatul Nobel, George A. Akerlof, împreunǎ cu Robert J. Shiller, în cartea „Spirite animale. Despre felul în care psihologia umană influenţează economia şi ce înseamnă asta pentru capitalismul global” (2009). Le dau dreptate, pentru cǎ în economie e vorba în primul rând despre oameni.
Nu ştiu dacǎ responsabilǎ pentru aceastǎ stare de spirit este presa mogulilor, sau guvernanţii care au devenit necredibili dupǎ ce au tot anunţat depǎşirea crizei, sau opoziţia care se osteneşte în lupte sterile în loc sǎ ofere alternative viabile. Probabil, toţi la un loc, dar în grade diferite. Ceea ce îmi e clar însǎ este cǎ, oricâte asigurǎri ne‑ar da reprezentanţii FMI, oricât de bine ar arǎta nu ştiu ce indicatori macro-economici, oricât de riguroase ar fi modelǎrile domnului Videanu, nu avem motive sǎ credem cǎ pot veni curând vremuri mai bune. Pentru depǎşirea crizei economice este necesarǎ, mai întâi, instaurarea unui sentiment de încredere în rândul populaţiei. Pentru asta, e nevoie – vorba unui fost guvernant – ca oamenilor sǎ li se arate luminiţa de la capǎtul tunelului.