caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Ţara unde se scot castanele din foc

de (14-11-2010)
7 ecouri

 

Prin geam văd fuioarele de fum ce se ridică din grădinile unde gospodarii au dat foc grămezilor de frunze căzute. Amurgul încă arămiu e tot mai pâclos. Începe anotimpul castanelor coapte. Îmi place să le crestez şi să le pun în cuptor, să adulmec aroma care umple casa, să le scot şi să le dezghioc cu degetele înfrigurate de fierbinţeala cojii. Totuşi, castanele coapte în casă nu se compară cu cele prăjite pe tăciuni şi vândute la colţul pieţei. Oameni cu palmele înnegrite şi aspre cântăresc cu iuţeală castanele fierbinţi, le ambalează  şi ţi le întind aburinde. Ce bine e să le îndeşi în buzunar, ca să le mănânci apoi hoinărind şi zgâindu-te la vitrine ! De câte ori simt aroma castanelor coapte gândul, asemenea unui traseu cablat, mă poartă către o întâmplare din copilărie.

Să fi avut vreo cinci – şase ani şi eram în vizită  la unchiul meu, inginer feroviar. Locuiam în clădirea impozantă a gării Dej Triaj, aflată departe de oraş. Din geamul camerei priveam trecând garniturile de mărfare, iar din fereastra bucătăriei se vedeau trenurile de persoane. Nu era nici un alt copil în preajmă şi mă plictiseam îngrozitor. Nici locomotivele pufăind, şuierând şi scoţând trombe de abur şi nici şirurile lungi de vagoane nu-mi puteau capta la nesfârşit atenţia, aşa că îmi lipeam nasul de geam şi priveam în depărtare, aşteptând duminica să mă ia unchiul în cârcă şi să mergem la Someş, la scăldat. Apariţia lui Faighele a fost o adevărată minune. Fetiţa locuia în oraş şi ne-am cunoscut la cursurile de croitorie pentru doamne, pe care le frecventau atât mătuşă-mea cât şi mama ei. Ne-am împrietenit repede şi am fost de mai multe ori în vizită la ea, ba au lăsat-o şi pe ea să vină la noi, în clădirea de la Triaj. Ne jucam cu păpuşile, povesteam, priveam pe geam trenurile care treceau şi ne despărţeam întotdeauna cu promisiunea vizitei următoare. Până într-o zi când mătuşă-mea m-a îmbrăcat şi m-a pieptănat frumos, spunându-mi că mergem să ne luăm rămas bun de la Faighele, pentru că pleacă în „Palestina”. „Şi când vine înapoi ?” „Nu mai vine pentru că pleacă de tot. Acolo va fi ţara ei.” Aş fi avut o mie de întrebări despre „Palestina”, dar acasă la Faighele era forfotă mare. Se împachetau lucrurile în lăzi, lumea era ocupată, iar noi două stăteam îmbrăţişate cu lacrimile şiroind pe obraji, neîndrăznind să spunem nimic, pentru că eram învăţate că nu e voie să te bagi în vorba oamenilor mari…Puteai, eventual, să asculţi în tăcere ce spun. Mama lui Faighele vorbea într-una cu mătuşa mea despre călătoria cu vaporul, despre cât de greu va fi acolo, în „Palestina” unde „vor trebui să scoată castanele din foc” pentru cei care vor merge în urma lor. Această expresie mi s-a întipărit în minte pentru că era vară şi eu, care adoram castanele coapte, trebuia să aştept venirea toamnei ca să mă pot înfrupta din ele, în timp ce peste Faighele şi mama ei dăduse norocul să meargă într-o ţară unde şi vara sunt castane coapte.

N-am mai întâlnit-o pe Faighele, în schimb şi alte cunoştinţe de-ale mele plecau în anii aceia în „Palestina”. N-am mai pus întrebări în legătură cu tărâmul acela, despre care în casa noastră se vorbea cu circumspecţie. Abia peste ani, după Războiul de 6 zile, mi-am dat seama că „Palestina”  era Israelul , ţara renăscută a evreilor. Un loc frământat şi ameninţat în care se poartă războaie, se comit atentate, dar de unde toată lumea revine încântată povestind cât este de frumoasă şi înfloritoare. Când, peste decenii, aveam să ajung prima oară în Israel şi să adulmec aerul încreţit de briza sfârşitului de toamnă, m-a împresurat aroma portocalilor şi a mirodeniilor de tot felul, dar nu a castanelor coapte pe care o aşteptasem.

De curând am fost in Israel, la cea de a 70-a întâlnire a elevilor Liceului Evreiesc din Cluj. Din cei peste 1300 de elevi ai acestei şcoli înfiinţate de comunitatea evreiască  în 1940 – când prin aplicarea legilor rasiale elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din şcolile de stat – au supravieţuit deportării doar cei din ultimele clase de liceu.  Restul, în  jur de 1000 de copii ,  şi-au sfârşit viaţa  în camerele de  gazare de la Auschwitz. Întâlnirea are loc alternativ  la Cluj, oraşul de baştină al foştilor elevi, şi în Israel, unde trăieşte majoritatea lor.  Mulţi dintre octogenarii prezenţi la eveniment „scoseseră castanele din foc” pentru generaţiile următoare. Munciseră în chibuţ, luptaseră în Haganah şi Palmach, eliberaseră pământul şi  construiseră o ţară uluitoare, punându-şi inteligenţa şi abnegaţia în slujba prosperităţii şi securităţii ei. Sunt mândri de ea şi totodată îngrijoraţi de situaţia politică din ce în ce mai complicată, de lipsa de perspectivă a păcii. Am rude şi prieteni în Israel care şi-au făcut formele de redobândire a cetăţeniei române: „Nu pentru noi, ci pentru copii şi pentru nepoţi…nu se ştie niciodată ce se va întâmpla aici…” mi-au spus, parcă scuzându-se.

Programul întâlnirii de la Shefaym era foarte aglomerat şi, în timpul şederii de opt zile, nu îmi propusesem decât un popas la Zidul Plângerii şi vizite la câteva rude.  Având, totuşi, o dimineaţă liberă, un prieten m-a dus la Shuni, un loc special unde aerul vibra de arşiţă, iar istoria mă împresura tăindu-mi respiraţia. Teatrul roman, zidurile din vremea cruciaţilor, bolţile din perioada otomană, parcul dedicat întemeietorilor noului stat evreiesc, monumentul ridicat în memoria luptătorilor pentru independenţă alcătuiau o secţiune transversală prin istoria Ţării Vechi-Noi. Pe drumul de întoarcere a venit vorba despre situaţia politică internaţională şi prietenul meu s-a exprimat, cu îngrijorare şi mâhnire, despre  perspectiva „viitoarei Palestine”. L-am consolat spunându-i într-o doară: „Oricând te poţi întoarce în România”. I-am văzut mâinile încleştate pe volan şi i-am auzit replica amară, camuflată de nelipsitul său sarcasm :  „Aceasta e ţara mea şi voi fi ultimul care, la plecarea de pe aeroport, voi stinge lumina!”. Atunci, pentru o fracţiune de secundă, am simţit în nări… mirosul de castane coapte

E noiembrie şi castanele aromitoare aburesc pe grătare, iar gândul mă duce către un alt noiembrie – cel din 1947 – când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a votat înfiinţarea statului Israel. O oră astrală care a coagulat speranţele, a adunat energiile pentru lupta armată şi reclădirea unei ţări străvechi într-una nouă tulburătoare şi trepidantă… Populată cu oameni cărora se pare că le-a fost sortit să scoată mereu castanele din foc.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Ionel Schlesinger: (15-11-2010 la 17:59)

    Stimata Andrea,

    De multa vreme nu m-a impresionat un articol asa cum a reusit acesta. Este extraordinara relevarea acetui mare adevar (pozitia de „scotatori de castane” a veteranilor Israelului). Tare ma tem ca misiunea aceasta le va reveni si pentru
    castana care se numeste Iran. Sa dea D.zeu sa nu fie asa, deoarece lumea „civilizata” care va profita de aceasta, in semn de recunostinta va condamna Israelul ca fiind agresor.

    Cu prietenie,
    Ionel Schlesinger

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Shlomo Karpeles: (16-11-2010 la 03:38)

    Mi-a placut si m-a afectat . Si eu am ajuns in Israel in 61 si de atunci inca n-am vizitat in Rominia. Articolul mi-a trezit amintiri si ginduri sa vizitez in curind.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira F: (16-11-2010 la 05:44)

    Frumos, cald, sensibil si plin de miez. Un articol superb. Felicitari, Andrea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mike Klein: (16-11-2010 la 14:42)

    Andrea,
    Foarte frumos articol. Mi-a facut mare placere sa-l citesc. Am fost recent in Israel si am vizitat multe rude si prieteni care au plecat din Romania de-a lungul anilor. Am auzit de la cativa ca si-au redobandit cetatenia romana, dar era mai mult pentru Uniunea Europeana dacat pentru reintoarcere in Romania. Cei care au „scos castanele din foc” le pazesc foarte bine si vor sa le tina pentru multe generatii. Viitorul Israelului este luminos.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Rodica Eizikovits: (16-11-2010 la 17:05)

    Draga d-na Andreea,

    M-ati facut sa retraiesc momente din copilarie, cand rude si cunostinte susoteau despre plecarea in Israel, iar casele se umpleau de lazi, pentru ca apoi sa se goleasca de locatari. Urmau scrisori si fotografii colorate, pe care le priveam cu invidie. A urmat momentul cand, cu mai bine de 25 de ani in urma, apartamentul meu s-a umplut de lazi…

    Cat despre Israelul de azi- bobocul inflorit in ciuda secetei concrete cat si a celei abstracte, cauzata de ura si minciunile care sfideaza evidentele istorice- este aici ca sa dainuie iar generatia prezenta, ca si multele, fff multele viitoare, nu va da satisfactie tiranilor prezenti sau viitori. Din cele mai prafuite pagini ale istoriei si pana in ziua de azi, intotdeauna au existat anti-evrei (nu, nu anti-semiti ci anti-evrei), probabil invidiosi pe cultura, arta, stiinta, mai recent pe numarul de Premii Nobel, ca si putinta de-a crea din piatra seaca (la propriu!) o tara democrata, avansata, infloritoare. Atat de multe fapte vorbesc in sprijinul acestor afirmatii! Cine le crede simple lozinci, sa le verifice.
    Deci, nu numai ca nimeni nu va stinge lumina, ci multi sunt cei care vor imbogati candelabrul celui mai civilizat stat din Orientul Mijlociu. Daca nu din alt motiv, macar din respect si recunostinta pentru generatia care „a scos castanele din foc”.

    Va multumesc pentru ocazia de-a asterne aceste ganduri si astept cu mult interes alte roade ale talentului dumneavoastra.
    Cu drag,
    Rodica

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Hida: (20-11-2010 la 10:14)

    Draga mea,

    Ma ingrijoreaza pesimismul si neputinta afisate in povestea ta. Intr-un fel ai dreptate, vechea generatie, din care fac parte si eu, ne-a dezamagit dar nu pentru ca crezi ca santem prea obositi ca sa o luam de la capat. Ceea ce nu ai vazut sau ai vazut dar nu te-a emotionat sant noile generatii de evrei nascuti pe pamantul Israelului care traiesc intr-o tara lipsita de ororile rasiste din lumea veche – sa nu crezi ca omit sau ma faca ca nu vad ‘scheletele’ din trezoreria acestei tari. Israelul infloreste, se dezvolta si se apara din ce in ce mai eficient, dar trece din cand in cand, vremelnic, prin crize de prea mare suficienta, desi depinde inca in mare masura de vest. Din fericire aceste crize sant tot mai rare si mai scurte. Eu am trait numai vremelnic in Israel, dar cred ca am reusit sa inteleg, sa ingurgitez si chiar sa ma desfat cu esenta atat de inmiresmata a noului popor israelian, complet diferita de evreii veniti din Holocaust sau din tarile foste comuniste.
    As vrea sa te intorci, daca ai ocazia, in Israel si sa petreci o saptamana in Tel Aviv, sau Natania, sau Naharia, sau Asdod, sau in Galil, sau la Kineret, dar sa te amesteci printre sabri si sa-i asculti, sa petreci cu ei. Sant sigur ca la intorcere vei fi o noua Andrea, mandra de poporul din care ai venit, care isi creaza un viitor numai al sau si care va dainui mult dupa ce imperiul american sau cel al comunitatii europene vor inceta sa mai conteze pe acest pamant.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ita: (8-12-2010 la 08:50)

    Sigur ca mi-a placut si acesta . Inca un „BRAVO” !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.115.140