– urmare din numarul trecut –
O alta zi foarte importanta; azi trebuia sa conturez impreuna cu Bart si Ida „programul turistic”. 
Inca o Lista; sa-mi punctez foarte clar prioritatile in asa fel incat sa pot vedea in timpul ramas tot ceea ce-ar fi fost omeneste posibil. Am discutat mult si-n liniste in casa celor doi, in fata unei cafele excelente acompaniate de un platou plin cu tarte cu capsuni, si-n cele din urma am reusit sa stabilim traseele si obiectivele turistice preferate. De cand venisem in Olanda, Ida avea grija sa ma indoape cu tot felul de bunatati, asta dupa ce decretase ca de cand ma vazuse ultima data la Bucuresti (cu un an inainte) slabisem si eram palida …
Restul zilei aveam sa-l consumam in oraselul unde locuiam, in Gorinchem, umplandu-ne timpul cu de toate, de la plimbari cu vaporasul pe Waal si pe canalele din jur, pana la tot felul de cumparaturi.
Un orasel intre rauri si brazdat de alte rauri. Mi s-a spus ca S’Gravenhage, sau Den Haag, sau Haga cum o cunoastem toti, nu e oras ci .. sat. Nu are statut de oras; inca de pe vremea romanilor, o asezare putea capata statut de oras doar daca era strabatuta de o apa curgatoare, ceea ce nu a fost si nu este cazul Hagai.
Gorinchem, da, desi este foarte mic; e o frumusete de orasel; vechi, cu zidurile cetatii medievale inca vizibile si marcand centrul vechi al orasului, cu moara de la 1700 .. functionala si astazi. Stradute mici, pietruite impecabil, curate.
Peste tot in oras, tufe mari de rododendroni infloriti, de toate culorile si tunse meticulos, strajuind curtile mai mari si parcurile.
Casele au in fata, la strada, gradini mici, frumos ingrijite si pline de flori. 
Gardurile, daca exista, sunt vii si nu depasesc patruzeci de cm; totul este deschis, nimic nu este dosit, ascuns, acoperit. Fiecare casa e diferita, finisata perfect si decorata cu mult gust; toate au geamuri imense si nu au perdele; te poti uita nestingherit in sufrageria fiecaruia, si-i vezi pe proprietarii lor bandu-si linistit ceaiul de la ora 15,00, citind o revista, uitandu-se la televizor, sau, privind cuminte cu un zambet larg, la trecatorii de pe strada. Cata diferenta cu „fortaretele” de la noi, inconjurate de garduri inalte de peste doi metri, in asa fel incat nicio eventuala privire curioasa sa nu patrunda in nicio directie; casele noastre au geamuri meschine, blindate si ele obligatoriu cu un grilaj din fier forjat pe dinafara, iar pe dinauntru cel putin un rand de perdele dese, dublate cu un rand de draperii intunecoase… sa nu se vada nimic …
Olanda e plina de rate salbatice, ce se apropie fara sfiala de tine ori de cate ori au senzatia ca le-ai adus ceva de mancare; am vazut bunici cu nepoteii de mana, aducandu-le resturile de paine de acasa si vorbind cu ele. Si nu asta-i important ci faptul ca-si educa de mici copiii sa iubeasca si sa respecte natura si vietatile din jur.
Peste tot, locuri de joaca pentru copii; o groapa cu nisip, cateva leagane curate, frumos colorate, de calitate .. nimic sofisticat, nimic periculos. Nu hartii pe jos, mucuri de tigara, bomboane, pungi de plastic … nimic. Cu toate ca e destul de rece afara, prichindeii sunt imbracati subtire, comod si lejer; in marea lor majoritate sunt blonzi, cu obrajorii rumeni, alearga, canta, vorbesc tare si se joaca cu foc. Nimeni nu le atrage atentia ca fiind dupa ora pranzului exista oameni care vor sa se odihneasca ….. incorsetarea sinistra de la noi si inutilul somn de dupamiaza ……
Unul dintre ei, un baietel nu mai mare de trei, patru anisori, se lupta cu un cornet cu inghetata primit de la mama care-si supravegheaza copilul de pe banca de langa; baietelul are inghetata peste tot: pe toata fata, pe degetele, pe bluza, pe pantaloni; peste tot pe unde este inghetata s-a lipit nisip, dar … nu conteaza; o mananca oricum. Nu tipa nimeni la el ca e „cah” sau ca s-a murdarit „ca un tigan”, nu-l trage nimeni de manuta si nu e nicaieri nicio bunicuta obsedata de curent care sa-i indese bietului copil la prima adiere mai racoroasa a vantului o caciula pe cap, sa nu raceasca cumva puiul la urechi …….
Un altul sta cu o pisica in brate, pe care din cand in cand o pupa, apoi o trage putin de coada, asta in timp ce tot din cand in cand mai scoate din buzunar un biscuitel pe care-l imparte cu aceeasi pisica; si iarasi nu e nimeni care sa se isterizeze ca animalele au par si microbi…..
Am vazut o mama cu doi copii mici pe bicicleta; in fata un scaunel in care era un pui de om sub un an; cu tricou si jeans, fara ciorapiori si .. fara caciulita! Balaior si cu zulufii-n vant, iar in spatele mamei, un alt scaunel, ceva mai mare, in care statea o fetita bosumflata, de vreo doi anisori, la fel de blonda ca si fratiorul ei, cu codite impletite cu funde colorate, foarte modern imbracata si care-si facea de lucru cu o bomboana pe bat… Totul simplu, logic si totusi … mi s-a parut atat de ciudat….
Ma oferisem sa prepar la ei acasa masa de seara, intr-o varianta simpla dar cat mai romaneasca posibil. Dupa toate insistentele mele si din foarte mult bun simt, Bart si Ida acceptasera sa platesc eu ingredientele cinei, asa ca, mai aveam inca o mica lista: meniul si cele de trebuinta. Deci: salata de vinete, pui picant in sos de vin, cimbru si usturoi, cu garnitura de cartofi taranesti, iar pentru desert, negresa, sau, brownie cum i se spune pe aici, dar care nu are nici pe departe gustul prjiturii mele.
Sub ochii supraveghetori ai Idei mi-am cumparat constiincios ingredientele, usturoi din belsug, pulpe de pui, cacao, lapte si unt pentru prajitura. Apoi cartofii; m-am uitat cu multa atentie la pungile cu cartofi si nu puteam intelege de ce-s atat de multe; etichete si pungi colorate diferit. Nu stiam ce sa aleg. Ida mi-a sarit in ajutor intrebandu-ma de ce fel de cartofi am nevoie…
Cum adica ce fel de cartofi? Acasa erau de doua feluri: albi si rosii. Aici numarasem cel putin 8 tipuri diferite si aveam sa aflu ca pot fi: sfaramiciosi, partial sfaramiciosi sau total nesfaramiciosi, pufosi (?), pentru salata, pentru copt, mai dulci, mai aromati, pentru cartofi prajiti normali sau pentru cartofi prajiti Julien, pentru preparate la cuptor, cu continut normal de amidon, bogati in amidon, etc. Olanda este exportatorul de cartofi numarul unu in lume, desi suprafata tarii este de sase ori mai mica decat a Romaniei. Acasa … avem pamant fertil cat vezi cu ochii ……. degeaba. Napadit de buruieni, lasat in paragina la discretia ciobanilor si a cui isi mai face drum pe acolo… iar de cand se schimbase regimul, se practica un vandalism generalizat…
Bart si Ida mi-au pus bucataria la dispozitie si m-au ajutat toti la cate ceva, foarte mirati de coptul vinetelor. Ori de cate ori deschideam usa cuptorului, timp in care bucataria era inundata de parfumul apetisant al cimbrului, se minunau de mirosul imbietor al puiului si al cartofilor, ambele tavi botezate din belsug cu mujdei.
Tot acum am aflat ca un cuptor electic pastreaza o temperatura constanta si controlabila; practic nu aveam de ce-i deschide tot timpul usa, dar actionam mecanic, obisnuita de acasa cu varianta Cugir; cel electric devenise astfel un alt punct de adaugat pe lista mea cu „minuni” ale lumii civilizate.
Odata terminata, salata de vinete a scos exclamatii de uimire! In Olanda, vinetele sunt superbe, parc-ar fi de ceara, desenate, dar de dimensiune mica, nu ca la noi, mai putin frumoase, dar .. mari si gustoase! Nici nu sunt foarte consumate. Le-am vazut de mult mai multe ori in aranjamentele florale (spre marea mea surprindere) decat garnitura de legume la restaurant sau facand parte din ingredientele unei retete culinare…
Ma apucasem de prajitura; tava tapetata, lapte, zahar, unt, etc. Am topit untul, l-am amestecat cu cacao, totul se desfasura ritmat, controlat, perfect! Exact in momentul in care mai trebuia sa adaug niste ingrediente si sa bag la cuptor prajitura, am marea inspiratie sa gust compozitia: aromata, parfumata, fina, dar …. sarata! Simteam cum pamantul incepe sa-mi fuga iar de sub picioare si m-am oprit brusc. Barbarul din mine, neobisnuita cu „x” tipuri de unt, fiecare cu „y” procentaj de grasime, sau cu „z” adaos de iaurt, sarat, foarte sarat sau nesarat, luasem la intamplare din supermarket, doua pachete de unt aproape identice. Doar unul din ele era sarat si exact pe ala-l pusesem in prajitura!
Dupa ce am primit iarasi toate explicatiile am reluat prepararea desertului, de data asta fara greseli sau alte surprize…
Am mancat toti, inclusiv baietii lor impreuna cu prietenele si ne-am ghiftuit cu tot ce preparasem. Salata de vinete a facut furori iar puiul cu cartofi taranesti a fost de-a dreptul delicios. S-au mirat de gustul bun dat de cimbrul combinat cu gramada de usturoi si mai ales de faptul ca odata fiert, copt, usturoiul nu mai duhneste ca atunci cand e consumat in stare naturala.
Doar cand am ajuns la cafele si desert si am mancat cu pofta „negresa” mea cea dulce, pufoasa si parfumata, le-am povestit de lista mea speciala, cea cu „minuni”, la care trebuia sa adaug si povestea untului sarat.
Le-am descris cu lux de amanunte toate peripetiile de pana atunci si am ras toti cu lacrimi si sughituri. Promisesem sa intreb orice si cu ei ma simteam in siguranta. Vroiam sa stiu si pentru asta trebuia intai de toate sa-mi recunosc lipsurile si stangacia. Iar ei … erau familia mea de aici.
Am ajuns la hotel tarziu de tot, mult dupa miezul noptii. Obosita de noile impresii si experiente. Nu mai vazusem niciodata pana atunci un supermarket adevarat, imens, unde rafturile erau pline cu tot felul de produse de pe toate meridianele globului; unele din ele nici nu mi-ar fi trecut prin cap c-ar fi putut exista; ordinea, totul … era atat de deosebit de tot ce stiam eu, inclusiv de toate datele si imaginile pe care le retinusem de-a lungul vremii din filmele americane incat … iarasi am avut senzatia ca sunt pe alta planeta, si ca totul nu mi se intampla mie …. Ma simteam parte a unui decor depasit si invechit, un personaj decrepit, ciudat, picat parca in mijlocul scenariului unui film pe care inca nu-l mai vazusem… apartinand unui alt segment de timp si spatiu … de care doar auzisem vag cate ceva….
La fel, intrasem tot pentru prima data, intr-un Mall, pe care mi-l imaginasem pana atunci un fel de Magazinul Universal Unirea in varianta spalata. Total gresit si imposibil de comparat!…. chioscuri, magazine si magazinase… de la brutarii la magazine de lux; toate foarte bine iluminate, placute, imbietoare … Vanzatoare amabile, zambitoare, politicoase. La un moment dat, intr-un magazin cochet si la insistentele unei vanzatoare, Ida m-a incurajat sa probez rochia de pe manechin. Era ca turnata pe mine, unicat, si arata superb …. Cand i-am vazut pretul n-am stiut cum sa ma dezbrac mai repede si-am motivat politicos c-ar fi putin prea aprinsa la culoare, desi eu fiind bruneta … rochia era pur si simplu … perfecta… M-am uitat insa la ea cu jind si cu mare atentie, ca sa-mi pot face acasa, la Bucuresti, una cat de cat asemanatoare.
Ani de zile imi facusem singura hainele de vara. De cum se lasa toamna, cumparam impreuna cu Simona, prietena mea din copilarie, tot felul de metraje, mai ales ca nu stiu cum se facea, dar mai ales iarna gaseam pe Lipscani si la un magazin mic de langa „Trei ursuleti”, „bumbace” absolut superbe, cu imprimeuri deosebite, culori vii si foarte ieftine: cinci lei metrul. In apropierea Pastelui faceam un fel de inventar al materialelor si ne apucam de desenat propriile noastre creatii. Apoi, ne strangeam la mine, ne instalam comod afara in curte, si amandoua, nas in nas, fiecare la masina ei electrica de cusut, „Rodica”, ne croiam garderoba de vara. Munceam nopti intregi, ne rupeam unghiile, ne intepam si ne zdreleam degetele … nu conta. Mai mult decat munca sisifica din zilele si noptile alea, gustam discutiile interminabile, indiferent care-ar fi fost tema… comori nepretuite …
Iar ce iesea din mainile noastre, erau unicate lucrate cu multa atentie si migala, perfect echilibrate cromatic, tineresti, modele curajoase fara a fi insa provocatoare, intrecand de departe toate piesele expuse la Fondul Plastic; eram cel mai bine imbracate de la Facultate, toata lumea dandu-si coate si comentand pe la spate ca avem „haine scumpe de la pachet” sau de la UCECOM, unde eu mai pozam din cand in cand ca fotomodel, ceea ce ne amuza teribil … Iar la petrecerile de la fiecare sfarsit de saptamana, tinutele noastre erau intotdeauna subiect de admiratie si discutie…
Si iarasi m-am lasat coplesita de-un amalgam de sentimente…
Pe de-o parte, bucuria de-a fi in Olanda impletita cu o curiozitate fara margini, iar de cealalta parte, o tristete nesfarsita. Aveam treizeci de ani, stiam o gramada de lucruri … si nu stiam nimic. Aveam treizeci de ani, aveam cam tot ce credeam eu c-as fi avut nevoie … si nu aveam nimic.
Doamne, ce poate lua oamenilor mintea si mandria si demnitatea si respectul de sine, in asa fel incat sa transforme doua generatii in marionete prostite, gloata de aplaudaci? Frica? Saracia? Cum de-au reusit, in Romania, sa ucida spiritul unui popor intreg, bruma aia de valori morale si asa, ciuntite, agonisite-ntr-un interval scurt de istorie si cu mare greutate ….
Cum o fi fost sa traiesti liber, sa mergi la o scoala unde sa inveti ce trebuie si ce-ai nevoie, adevaruri si nu povesti fabricate de activisti de partid cu zece clase ?…
N-am sa uit niciodata cand in Facultate, la stagiile clinice ne-am intalnit cu tot felul de situatii ciudate, unele de-a dreptul curioase: de exemplu, concediul medical dupa hepatita: paisprezece zile! Cum adica paisprezece zile, cand celula hepatica se reface in minim douazeci si unu, iar hepatita are si forme contagioase? …. Si ne-au raspuns: „directiva de Partid!”… Uite, … „lumina directivelor lucrarilor Congresului al „z”-lea al Partidului” … vindeca si hepatita! Asta la fel cum iernile ne dezmorteam la caldura discursului „celui mai iubit fiu al poporului”, sau, cum ne hraneam cu „supraproductia agricola” de pe hartie …. oricum, singurul loc unde exista asa ceva…..
Mi-am impus sa uit din mizeriile comunismului macar in timpul celor cateva zile ce-mi mai ramasesera de stat in Olanda, desi, fiecare lucru din jurul meu, fiecare detaliu, nu facea altceva decat sa-mi contureze si mai clar, anomalia sistemului ce-mi otravise copilaria si tineretea…
Nu reuseam sa adorm si as fi vrut ca restul noptii sa tina cat un murmur de gene si sa ma vad mai repede maine …
Sa zbor si sa stau pe loc; sa fug si sa incremenesc, sa nu ma mai satur de amestecul asta minunat de vechi si nou…. de atat de mult nou …
Maine, … maine era Amsterdam! Orasul, muzeele, visurile copilariei si calatoriile mele imaginare din scoala, cand reuseam sa ma pierd cu orele printre panzele reproduse destul de saracacios in manualul de Istoria Artei…
Maine putea fi furtuna, ploaie, frig, …. orice; nimic nu mai conta. Nimic nu putea sa-mi intunece dorinta si bucuria de-a fi vizavi de Rembrandt, Vermeer, Van Gogh, Ruysdael si Koekoek…. Aveam sa fiu acolo, in mijlocul lor, si ma ineca emotia mai mult decat in prima zi, la intalnirea cu colegii din Companie.
Maine … aveam intalnire cu … istoria, cu arta, in locul pe care mi-l inchipuisem de multe ori inca din copilarie.
Maine … avea sa se implineasca un vis … si visand la el, m-am pierdut in cele din urma, pe potecile intortocheate ale noptii din jur …
(va urma)