caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Douăzeci şi cinci de ani de la asasinarea lui Gheorghe („Babu”) Ursu

de (28-11-2010)
7 ecouri

Ştefan Maier: Dragă Andrei Ursu – se-mplinesc azi (scriam asta pe 17 noiembrie) 25 de ani de la uciderea tatălui tău în arestul Securităţii din Calea Rahovei. Un moment de comemorare a omului, un moment de bilanţ al cazului. Să începem cu omul care a fost Gheorghe Ursu. Care sînt cele mai vii amintiri care te leagă de el ?

Andrei Ursu: Mi-e greu să aleg… Cred că n-am apucat – în atîţia ani de căutare a dreptăţii – să-mi las libere, sau să reconciliez încă prea bine, sentimentele, amintirile. Am fost foarte apropiat de el; întreaga familie am fost foarte uniţi. Uite – sînt imaginile cînd mă ducea, pe umeri, la staţia troleibuzului 84, în drum spre bunici, la serialul de sîmbătă seara (era vremea lui Forsythe Saga şi noi n-aveam încă televizor).

Ştefan Maier: Bunicii aveau televizor – şi voi, nu ?

Andrei Ursu: Ne-am luat foarte tîrziu. Cred c-am fost ultimii din bloc. Pe de-o parte, trăiam destul de modest (un salariu la patru persoane). Şi oricum, tata prefera să dea banii pe cărţi, spectacole, uneori – un tablou, sau să-i păstreze pentru o excursie în străinătate. Era extrem de modest în sfera materială; consecvent cu idealismul lui… Altfel, un om foarte generos. În anii ’60 se gîndea, premonitoriu, înainte să-l avem, şi că televizorul ar putea să ne transforme puţin în sclavii lui. Curînd se convingea: cel puţin în anii ’80 televiziunea română, cu propaganda şi osanale pentru cizmarul suprem, devenise un instrument exclusiv de îndobitocire… Dar să revin. Atunci, în anii ’60, era un ritual: în fiecare săptămînă, “discutam” un alt subiect. Groapa Marianelor din Pacific – cu peştii orbi din adînc; planete, super-nove, viteza finită a sunetului, a luminii. Şi cea infinită a gîndului. Mi-aduc aminte unele dintre “discuţii” în detaliu. Aveam 5-6-7 ani… Era complicat, dar asta era farmecul: reuşea să le explice undeva la limita înţelesului meu. Apoi, bineînţeles, verile la 2 Mai, largurile, focurile de tabăra pe plajă, constelaţiile din drumul către Mangalia sau Vama Veche, cîntecele – pe care uneori le inventa pe loc… În fine, sînt prea multe… nu-s pregătit pentru amintiri. Ar fi ca şi cum aş pune punct cazului juridic. Ceea ce nu cred că e cazul, şi nici timpul, s-o fac.

Ştefan Maier: Am citit în prefaţa lui la “Europa mea” – apărută postum, în 1990 – cum reuşea Gheorghe Ursu să călătorească în Occident. Era de-o perseverenţă incredibilă: cereri peste cereri, începînd la Institutul unde lucra şi sectorul de Partid, de unde era refuzat cu regularitate, şi pînă la… Comitetul Central ! La fel de impresionantă era şi frugalitatea lui: un salam de Sibiu şi cîteva rotocoale de brînză topită pentru întreagă excursie de 30 de zile. Un călător cu adevărat pasionat. Ce îl atrăgea cel mai mult în Vest ?

Andrei Ursu: Libertatea, în primul rînd. Putea să respire. Arta, cultura, decenţa oamenilor, a străzii. Raţionalitatea şi eficienţa sistemului. Dar nu toate aspectele societăţii capitaliste; de pildă, deplora consumerismul, cultul înavuţirii. A fost un intelectual de stîngă toată viaţa; un stîngist “de centru” (că să-l parafrazez puţin pe Cosaşu) care şi-a dat seama foarte devreme – încă din anii 49-50, de monstruozitatea sistemului comunist. Am crescut înconjurat de cărţile unor Hannah Arendt, Koestler, Djilas, Orwell. Aici e un punct care nu ştiu cît de bine a fost înţeles în România, mai ales în anii 90. Erau anii cînd stîngă era cam confundată cu comunismul. Care nu putea fi combătut, se vede treabă, decît dacă erai de dreapta. La Paris, tata avusese dispute aprinse cu naţionalişti mistici români (era un spirit universalist, umanist şi cartezian indomptabil). La fel de mult îl deranjau intelectualii francezi din stînga dogmatică, mioapă – care nu realizaseră încă (sau nu vroiau să realizeze) falimentul, criminalitatea sistemelor din spatele cortinei de fier, asemănătoare, în multe privinţe, cu dictaturile fasciste.

Ştefan Maier: Din acuzaţiile aduse de securişti, rezultă că “întreţinea legături cu elemente din emigraţia reacţionară română de la Paris, comentatori ai postului de radio autointitulat ‘Europa Liberă’, de la care a primit şi introdus în ţară… tipărituri cu conţinut anticomunist”… Cu cine se vedea, ce aducea ?

Andrei Ursu: Era vorba de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu, Camil Baciu, şi alţii. Aducea reviste – Ethos, Limite, cărţi – Arhipelagul Gulag, etc. O dată a venit cu o distrugătoare caricatură a dictatorului făcută de George Pârjol, un grafician talentat, tot din mediul de disidenţi parizieni. Atunci a început să-şi pună problema cum ar putea să multiplice aceste materiale – şi să le distribuie.

Ştefan Maier: Înţeleg că a ţinut afişe “duşmănoase” la servici…

Andrei Ursu: Da; era, printre altele, un citat anti-totalitar din Simon Bolivar (iată – un om de stînga…); ceva în legătură cu pericolul ca un lider să rămînă la putere mai mult de cinci ani… Ceauşescu era de vreo 15 ani cîrmaciul suprem. Securistul institutului venea din cînd în cînd şi i-l lua… Îngheţau colegii. Tata făcea altul şi-l punea în acelaşi loc. Spunea că e dreptul lui să citeze din eliberatorul Americii Latine…

Ştefan Maier: A vorbit la Europa Liberă ?

Andrei Ursu: Nu, dar a trimis două materiale – unul despre cutremur, celălalt despre o conferinţă a Uniunii Scriitorilor – care s-au citit pe post, în decursul mai multor emisiuni. În dosarul de urmărire informativă al tatei am găsit o copie a celui cu scriitorii – s-a publicat şi în anii ăştia, parcă în “22”. Securiştii erau înnebuniţi să afle filierele prin care le-a scos din ţară. A încercat să trimită şi altele, inclusiv un manifest/denunţ al măsurilor celor mai absurde ale dictatorului. La un moment dat, m-am dus şi eu să vorbesc cu o fată recomandată de Camil Baciu, care venise cu standul francez la TIBCO. Ne gîndisem că fiind mai tînăr, eu bat mai puţin la ochi. N-a ţinut; fata s-a speriat – era o poezie anti-ceauşistă foarte tare. Însă primul material, legat de cutremur, a fost cel care-i interesa cel mai mult pe securişti. De fapt, îl suspectau de mult că el era autorul. Declanşaseră o acţiune de urmărire asupra lui, cu numele de cod “Călătorul”, încă din anii ’70.

Materialul descria în detaliu, cu citate, modul criminal în care a sistat Ceauşescu consolidarea blocurilor avariate de cutremur. Era un adevărat rechizitoriu. Securiştii erau turbaţi. Cel Mai Mare Inginer era acuzat, punctual, documentat, de crimă: pusese în primejdie viaţă a mii de locatari ai acelor blocuri, cînd a dat ordin să se tencuiască doar exterioarele. Nu-i plăcea să vadă schele pe bulevard, cînd se ducea în vizită la şantierul Casei Poporului. Tata – care era şef de proiect la unele din blocurile avariate, printre care Patria – asistase pe viu, într-o şedinţă de pomină, la ordinul criminal. De asta a putut să-l citeze verbatim. Refuzase, evident, să semneze sistarea proiectului. Intrase în conflict cu şefii, cu ministrul; toţi ştiau că tencuirea fără consolidare e o nebunie; şi toţi şi-au ţinut pliscul. Aşa a ajuns tata să scrie materialul pentru Europa Liberă – era un imperativ moral. În ’77 a încercat să trimită scrisoarea prin alţii; n-a reuşit. Pînă la urmă a dus-o singur, în ’78. Securiştii au refuzat iniţial să-i dea paşaport; pînă la urmă a scris la Scînteia. Despre dreptul lui ca cetăţean al unei ţări libere să viziteze alte ţări prietene… etc. I-au dat drumul probabil ca să scape de el, s-or fi gîndit să nu facă scandal mai mare.

Ştefan Maier: Trebuie c-au regretat… Văd aici în raportul DSS din 1985 că “a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate”, şi că “întreţinea legături apropiate cu unii scriitori care se află în atenţia organelor de securitate pentru concepţiile lor duşmănoase”. Despre cine era vorba ?

Andrei Ursu: Unii din ei erau prieteni de-o viaţă. Printre cei din ţară – Iordan Chimet, Radu Albala, Radu Cosaşu, Nina Cassian, Anatol Vieru, Miriam Răducanu, Sorin Vieru. În afară, Camil Baciu, Alexandru Mirodan, Noldi Bălănescu, Sergiu Huzum, Gelu Ionescu. La Paris îi cunoscuse pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se împrietenise, în ţară, cu Geo Bogza. Tata simţea că trebuie făcut “ceva”; scrisese acel manifest/denunţ al dictatorului, pe care n-a putut să-l scoată; i l-a arătat lui Bogza, în speranţa că fie el, fie Jebeleanu (care era delegat în Marea Adunare Naţională), ar fi avut curajul să-l citească în plenul unei şedinţe majore; evident, ştiind că cei doi scriitori, date fiind statura şi vîrstele lor venerabile, n-ar fi avut prea mult de suferit. Un fragment de jurnal despre o discuţie cu Bogza pe tema asta a fost recuperat şi publicat în “22”.

Ştefan Maier: A avut vreunul din prieteni de suferit de pe urma arestării lui Babu ?

Andrei Ursu: Nu. Cîţiva s-au speriat însă, lucru firesc. Nina Cassian a rămas din cauza asta în Statele Unite. Dar nici unul n-a fost întrebat, şi nicidecum anchetat, din cîte ştiu eu, în legătură cu jurnalul tatei. Uite ce s-a-ntîmplat: în viziunea securiştilor, e clar că Babu era un personaj periculos. Printre altele, îi interesa episodul “puşca cu lunetă” din jurnal. Tata discutase şi cu mine posibilitatea procurării pieselor pentru o armă, şi aducerea lor, una cîte una, cu ocazia diverselor excursii în străinătate (avusesem şi eu ocazia să călătoresc, cu lotul de înot). În fine, a fost mai mult o idee abstractă decît un plan; dar cred că tata ar fi făcut-o, dacă ar fi avut posibilitatea; îmi spusese: “chiar dacă sînt prins, ar merita: mor eu, dar poate scapă 20 de milioane de paranoicul asta”…

Aşa că în jurul lui, securiştii încercau să descopere un întreg lanţ clandestin de rezistenţă; prea avea mulţi prieteni; şi unii – destul de cunoscuţi. Dar tot ce era scris în jurnal, după lege, nu putea fi un cap de acuzare împotriva altora. Securiştii aveau nevoie de declaraţii semnate. Asta îi cereau încă din timpul anchetei în stare de libertate, din ianuarie – iunie 1985. Şi fiindcă tată nu a cooperat, l-au arestat, ca să obţină acele declaraţii “cu alte mijloace”. Iulian Vlad scria pe o filă din dosar, în iunie ‘85: “ce rămîne pentru instanţă, dacă paginile de jurnal, prin natură lor, nu pot fi folosite?” Tată ştiuse ce se va putea întîmpla. Îl ameninţaseră cu bătaia, cu moartea; cu repercusiuni asupra noastră, a familiei. Asta din urmă l-a durut cel mai tare.

A venit într-o seară de la anchetă mai abătut că oricînd; ne-a cerut sfatul, punîndu-ne în garda. I-am spus că sîntem în întregime alături de el. Ne-a spus că orice-ar fi, nu putea să-şi toarne prietenii: “asta nu pot s-o fac; n-aş mai fi eu însumi”. Chiar dacă îi cereau să scrie doar citate din jurnal, a refuzat să dea declaraţii despre prieteni, ştiind că astfel i-ar pune în pericol. N-a făcut-o nici în timpul arestului, sub tortură. Martorii de la procese – foşti colegi de celulă, gardieni, infirmieri – au declarat că “Ursu nu recunoştea la anchetă ce vroiau ei” şi de aceea securiştii au instituit “regimul de teroare” asupra lui. De fapt, cred că momentul arestării a însemnat într-un fel şi condamnarea la moarte. Nu mai aveau cum să-l lase liber; oricum el nu se lasă reeducat. Ştiau că ar fi vorbit cînd ar fi ieşit. În cele două luni cît l-au ţinut închis au intervenit pentru el, pe lîngă Amnesty Internaţional, congresmeni şi senatori din SUA. Le-au comunicat, prin ministrul de externe, Ştefan Andrei, că Ursu e arestat pentru deţinere de valută (cei 17 dolari găsiţi la percheziţie). Am găsit scrisorile lui Andrei, ale ambasadorului Gavrilescu, şi răspunsul ministrului de interne Homoştean, în dosar. Au încercat totul ca să evite scandalul unui caz politic. Cu atît mai mult Gheorghe Ursu nu mai putea ieşi viu – ar fi aflat şi americanii de adevăratul motiv al arestării, de tortură.

Ştefan Maier: Ştiu că doi dintre ofiţerii de miliţie care au participat la omor au fost condamnaţi. Mai sînt în închisoare ?

Andrei Ursu: E vorba de foştii colonei Tudor Stănică şi Creangă Mihail. Au fost condamnaţi prima dată în iulie 2003, la Curtea de Apel Bucureşti, de un judecător de un mare curaj – Viorel Podar. A fost o dovadă rară în toţi aceşti ani că în România se mai poate face dreptate. Pedeapsa, iniţial de 22 de ani, a fost redusă la 20 la Curtea Supremă, apoi s-a înjumătăţit la 10, în virtutea unui decret de amnistiere al lui Ceauşescu, din 1988. M-am consultat cu mulţi jurişti şi consider că e o măsură, de fapt, ilegală. Prin Decretul 547/29 din iulie 1969, România ratificase convenţia Naţiunilor Unite din 26 noiembrie 1968, care definea crimele împotriva umanităţii. Ori uciderea tatălui meu, esenţialmente politică, a fost rezultatul unei politici de stat, prin care regimul de atunci încerca să reducă la tăcere o categorie de oameni – disidenţii; deci o crimă împotriva umanităţii, care nu poate fi amnistiată; cu atît mai puţin de dictatorul în slujba căruia a fost comisă !

Mă întrebai însă dacă cei doi mai sînt în închisoare: nu mai sînt, de mult. Creangă a stat, după cîte ştiu, vreo 4 ani; Stănică – nici măcar un an. A fost eliberat “temporar”, pe motive de boală, an de an. Sînt convins că certificatele medicale respective sînt false; unii din medicii care le-au eliberat au fost implicaţi şi în “scăparea” altor condamnaţi notorii – Hayssam, Stănculescu. Iar medicul legist care-a dat avizul – Iftenie Valentin – mai încercase o dată să-l scoată basma curată pe Stănică; acea încercare fusese calificată ca neprofesionistă şi ilegală de chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stănică a făcut avere după revoluţie, ca mulţi de ţeapă lui; a fost vicepreşedinte la cîteva bănci falimentate (printre care Credit Bank, şi Banca Populară); şi-a făcut vile la Snagov, la Zărneşti – acolo are o întreagă staţiune. Omul a fost văzut perfect sănătos de vecini şi jurnalişti, într-o perioada cînd din actele medicale rezulta că ar fi fost pe moarte… Am făcut plîngere penală împotriva acestor medici; judecătorii însă le-au ţinut, pînă acum, partea.

Ştefan Maier: Văd aici în dosar că a fost implicat şi Vasile Gheorghe, un satrap cunoscut, şeful Direcţiei Cercetări Penale din DSS. Spuneai ceva şi de Iulian Vlad. Ce s-a-ntîmplat cu ofiţerii de securitate ? Cum de n-au fost şi ei condamnaţi ?

Andrei Ursu: Existau în dosar destule dovezi că şi Vasile Gheorghe, şi anchetatorul tatei, Pârvulescu Marin, au fost direct implicaţi în tortură şi omor; mai mult, că întreaga operaţiune a fost condusă de ei. Însă ancheta împotriva lor a durat excesiv de mult. Vasile a murit acum cîţiva ani. Pînă la urmă dosarul împotriva lui Pârvulescu i-a fost luat procurorului Dan Voinea (cel care i-a trimis în instanţa pe Stănică şi Creangă). Acum există de cîţiva ani un dosar împotriva aceluiaşi Pârvulescu, la Institutul de cercetare a crimelor comunismului. Sper să fie trimis la procuratura şi în instanţă cît mai curînd.

Ştefan Maier: Ce rol a avut pentru tatăl tău jurnalul – pe care înţeleg că l-a ţinut pe parcursul a 40 de ani ? Vorbea despre el ?

Andrei Ursu: Ştiam că jurnalul îi era un “partener” important. Scria, cred, cam la două-trei zile; uneori mai des. Era un refugiu; un material major pentru el, un document al epocii. Aducea rar vorba despre el, sau temele abordate. Pe undeva, ca să ne protejeze. Jurnalul era dinamitant; refugiul unui om scîrbit de cultul Ceauşist, pînă la o stare de revoltă permanentă. Scîrbit de slugărnicia celor din jurul cizmarului-tiran, de teroarea Securităţii, de oportunismul, delaţiunea, deficitul de caracter de la cam toate nivelele. Un conţinut foarte “duşmănos”, după formula favorită a Securităţii.

Ştefan Maier: Vă citea uneori din jurnal ?

Andrei Ursu: Rar. În ocazii speciale – şi doar dacă ieşeau pagini bine închegate literar. De obicei, erau ocazionate de evenimente aparte – legi dărîmătoare promulgate de Ceauşescu; sau momente de turnură în evoluţia cultului sau. Uneori erau versuri; ca Scrisoare a VI-a (apocrifă) de Eminescu. Altfel, jurnalul era materie prima, pe care plănuia s-o cizeleze ulterior, la pensie. Vroia – ca scop declarat – să-l publice – dar ştia că-n timpul vieţii dictatorului nu va avea nici o şansă. “Plănuia” însă să-i supravieţuiască, cu mult; avea de gînd să trăiască, ca şi tatăl sau, Papa Vasile, pînă la 90 de ani. De fapt, ar fi preferat varianta – mai improbabilă – a unui Ceauşescu căzut de la putere, ajuns lucrător la ICAB, pe undeva prin Drumul Taberei.

Ştefan Maier: Da, am văzut în raportul DSS din ianuarie 1985, că “însemnările conţineau grave manifestări de calomniere şi defăimare a conducerii de partid şi de stat”. O sintagma Securistă care-l denota de fapt pe Ceauşescu; numele lui era pentru ei tabu. Acele însemnări trebuie că i-au întărîtat foarte mult. Probabil că într-o formă sau alta, cazul trebuie că ajunsese şi la urechile dictatorului şi nevesti-sii, dacă fuseseră implicaţi Andrei, Homostean şi Vlad. Şi probabil că de la el a venit ordinul să fie ucis. Uite, tot proeminent, la punctul 1, era menţionat şi faptul că jurnalul era ţinut “în vederea publicării”. Trebuie să fi fost un document extrem de interesant. Înţeleg că aţi recuperat ceva pagini. Cum s-a-ntîmplat ? Şi unde e restul?

Andrei Ursu: Tot Dan Voinea a încercat să facă lumina şi în problema jurnalului; în martie ’90 a reuşit să obţină de la SRI un dosar cu 811 file de jurnal; păreau pagini rupte de securişti din caietele originale, conţinînd fragmente mai incendiare. Unele din acele pagini au fost copiate şi au ajuns la revista 22, care a publicat cîteva în ’90. Din păcate majoritatea copiilor sînt aproape ilizibile. În iunie ’90 SRI-ul a cerut procuraturii dosarul original înapoi (deşi ancheta nu se terminase); de atunci n-au mai apărut. Dan Voinea a făcut o anchetă ulterior – şi a descoperit că dosarul fusese luat în primire de generalul SRI (fost de securitate) Grigorescu Eugen. Era evident că omul fie l-a sustras, fie l-a distrus; mai mult ca sigur la ordinele celor vizaţi. Pe vremea aia (pînă în 1999) la SRI mai lucra unul din anchetatorii tatei, mîna dreaptă a lui Pârvulescu, unul Hodiş Vasile. Ajunsese colonel la “Formaţiunea J” – care era de fapt fosta direcţie de cercetări penale a DSS, şi care avea ca deviza “Pentru păstrarea legalităţii”. Cred că acea formaţiune avea pur şi simplu menirea muşamalizării crimelor securităţii. În 2000 SRI-ul a predat în sfîrşit şi Dosarul de urmărire informativă (DUI) al tatei. Pînă atunci Costin Georgescu pretindea că era încă secret de stat. A fost nevoie de o decizie a CSAT-ului !

O mare dezamăgire: Georgescu a făcut în întregime, slugarnic, jocul securiştilor, ca şi Măgureanu înaintea lui. DUI-ul a fost un şoc: din şapte volume groase, doar unul mai conţinea pagini originale – de prin anii ‘70. Restul, copii în dezordine a dosarelor de miliţie; dar şi un volum întreg din anii… 90-94. Inclusiv articole din România Liberă ale lui Mihai Băcanu despre cazul Ursu, şi chiar note de urmărire asupra lui Dan Voinea ! Evident era încă în lucru. Poate mai e şi acum… A fost scandal în presă, şi SRI-ul a dat o “precizare” în presă – de-a dreptul hilară: cum că dosarul era cel original, din 1987 – conform microfilmelor ! Adică, au microfilmat în ’87 pagini de ziar şi note de activitate din ’92. În fine, o fărîmă de justiţie măcar s-a făcut pînă la urmă: în 2005 Grigorescu a fost condamnat pentru distrugerea jurnalului. Din trei, a făcut un an de puşcărie. L-au eliberat pentru bună purtare.

Ştefan Maier: Înţeleg că te duci curînd din nou în România. Ce mai speri ?

Andrei Ursu: În primul rînd aş vrea să văd dosarul Pârvulescu finalizat la ICCC, trimis la Parchet, şi apoi, sper, în instanţă. Are, cred, toate probele necesare şi cadrul de drept. Din păcate Dan Voinea nu mai e la Parchetul Militar; asta a fost, cred, o pierdere mare. Ar fi fost poate nimerit să fie cooptat în echipa de la ICCC – omul are o experienţă greu de înlocuit în dosare de genul celor cu care se ocupă institutul. A fost, pînă la urmă, singurul procuror care a trimis în instanţa criminali de sub Ceauşescu (şi mă refer aici nu numai la Stănică, dar şi la Stănculescu, Chiţac, alţii de la Revoluţie). În fine, nu ştiu dacă se mai poate face ceva, sau dacă el s-ar întoarce. Sper că dosarul Pârvulescu să ajungă la un procuror de bună credinţă. Şi evident, vreau să mă consult cu avocata noastră, Eugenia Crângariu, un om de-o mare dăruire şi profesionalism, în legătură cu celelalte plîngeri penale pe care le avem în lucru; inclusiv cele împotriva medicilor şi IML-istului care l-au eliberat, abuziv, pe Stănică.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Andrea Ghita: (26-11-2010 la 10:03)

    Multumesc, Stefan !
    Un interviu complet si bine structurat care ne poarta prin trecutul recent si ne prezinta un om integru si temerar. O lectura necesara pentru cei (din pacate multi) care nu stiu despre Gheorghe Ursu, precum si cei (din pacate tot mai multi) care dau crezare povestilor care incearca sa zugraveasca epoca dictaturii, ca pe un paradis pierdut.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (27-11-2010 la 09:37)

    O poveste dureroasa. Pentru romani, ea ar trebui sa aibe conotatii speciale. Odata, pentru ca inginerul Ursu a fost unul dintre putinele cazuri de curaj si verticalitate din perioada dictaturii. Apoi, prentru ca nu i s-a acordat niciodata respectul si recunostinta ce i se cuveneau. Nici inainte de ’89, nici dupa si, absolut socant si revoltator, nici chiar acum, la trei ani de la aderarea in UE. Pentru inginerul Ursu nu a mai fost valabil circul atestatelor de revolutionar. Memoria lui continua sa fie batjocorita de cinismul nostru. Bucurandu-ne de roadele libertatii si normalitii la care a visat, i-am intors tot timpul spatele. Nimic, niciun comentariu, nu va putea inlocui sau scuza injustitia pe care o sufera si acum.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian Herscovici: (27-11-2010 la 21:52)

    Tragedia lui Gheorghe Ursu nu este numai a unui om de o verticalitate adevarata, ci a tuturor care au suferit din cauza dictaturii. Gheorghe Babu Ursu a fost un erou adevarat, a carui memorie trebuie cinstita, a ramas un simbol al maretiei curajului si binelui. Felicitari, Stefan, pentru acest interviu, succes fiului lui Gheorghe Ursu in eforturile pe care le face pentru elucidarea cazului si pedepsirea vinovatilor directi. Pentru ca cei care au ordonat asasinarea lui nu mai pot fi pedepsiti decat de tribunalul istoriei. Cred ca ar merita denumirea unei strazi sau a unei piatete cu numele lui Gheorghe Ursu. Astfel, amintirea lui, ca si a putinelor cazuri de rezistenta anticomunista din Romania vor fi eternizate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Vladimir Tismaneanu: (27-11-2010 la 22:00)

    Buna seara:

    Il asigur pe Andrei Ursu de intreg sprijinul IICCMER in eforturile sale de a face dreptate in acest caz. Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania vorbeste despre cazul inginerului Gh. Ursu, asasinat de catre tortionarii regimului comunist pentru curajul de a tine un jurnal onest si pentru legaturile sale cu figuri importante ale exilului democratic. Este o datorie de onoare sa nu lasam tacerea sa se astearna asupra acesui caz. Memoria victimelor dictaturii trebuie mentinuta vie, culpabilii pentru crimele acelor timpuri trebuie adusi in fata justitiei. Domnul general Dan Voinea colaboreaza permanent cu echipa de cercetatori din cadrul IICCMER.

    Cu bune ganduri,

    Vladimir Tismaneanu

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Gabriela Ursu: (2-12-2010 la 00:32)

    Un om multivalent, un simbol al neamului nostru, scriitor si inginer, curajos si ferm in convingerile sale anti-comuniste, caruia i s-a inscenat un proces kafkian fara a i se arata macar crima pentru care a fost acuzat. Torturat si omorat de regimul comunist el ramane in istoria Romaniei un sustinut luptator pentru libertatea impotriva regiumului totalitaritst dar si un simbol de deminitate si integritate morala. Spirit liber si artistic luptator al drepturilor omului in a-si exprima gandurile liber, Gheorghe Ursu ramane in inima noastra un exemplu de decenta morala si artistica o personalitate cu care noi toti romanii ne putem mandri.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dora Vulcan: (5-12-2010 la 05:50)

    va recomand:
    http://www.bookiseala.ro/herta-muller-%E2%80%9Cin-romania-dictatura-traieste-a-doua-viata%E2%80%9D/19677.html

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Petre: (5-12-2010 la 18:37)

    Domnule Tismaneanu, ca finalitate actiunile IICMER cred ca ii sperie prea putin pe fostii tortionari. De exemplu Plesita a murit bine mersi vara asta (mai grav, a fost ingropat pe banii SRI, deci ai nostri). Mai e doar Enoiu dintre ”numele grele”.

    Mi-as fi dorit ca dosarele dlui Voinea nu doar sa-i trimita in judecata pe criminalii lui Ceausescu, ci sa-i si infunde asa cum o meritau.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.97.221