Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, Barak Obama a promis ca, daca va castiga alegerile, va conclude razboiul „neinspirat” din Irak. In 2010, el a ordonat retragerea trupelor combatante americane din Irak. Astfel, la sfarsitul lunii august, din 150.000 de militari americani au mai ramas in Irak numai 50.000. Oficial, misiunea celor ramasi se va limita la instruirea, dotarea si asistenta armatei si serviciilor de securitate irakiene. Operatia Iraqi Freedom (Libertatea Irakului), demarata in 2003, s-a incheiat. Operatia New Dawn (Orizonturi Noi) a fost inaugurata.
Anuntand sistarea aparenta a misiunii unitatilor combatante americane, Obama a omagiat „sacrificiile si tenacitatea poporului irakian care s-a opus tiraniei, terorismului si extremismului si care a decis sa-si faureasca propriul destin ca stat democratic”. Discursul a fost sumbru, rezervat si sobru. Nu a fost un eveniment triumfal. Razboiul nu s-a terminat. Rezultatul final continua sa fie incert. Ramane de vazut daca Irakul va persevera ca stat relativ democratic, secular si aliat cu democratiile occidentale sau va plonja in confruntari sectariene virulente, anarhie politica si dezmembrare.
Invazia si ocupatia militara a Irakului, initiate de presedintele George W. Bush in 2003 in baza unor justificari false, a costat America peste 100 de miliarde USD, s-a soldat cu moartea a 4.400 si ranirea grava a peste 30.000 de militari americani. In decursul razboiului, cel putin 150.000 de irakieni si-au pierdut viata. Doua milioane s-au refugiat in strainatate. Dislocati din cauza violentei, peste u milion si-au parasit locuintele si traiesc in conditii mizerabile printre maldare de gunoaie, fara acces la apa neinfectata si fara a-si putea trimete copii la scoala. Calitatea vietii pentru majoritatea irakienilor este cumplita. Curent electric este furnizat numai cateva ore pe zi. Lipsa de apa potabila este acuta. Jumatate din irakieni sunt someri. Economia tarii este degradata. Fara acces la energie electrica, producatorii si antreprenorii nu pot supravietui.
Devastarea Irakului a permis Iranului sa devina putere regionala dominanta. Razboiul din Irak a contribuit la cresterea substantiala a pretului la petrol. Ceeace a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de titei precum Rusia, Arabia Saudita si Venezuela. Datorita gestionarii necorespunzatoare, coruptiei si lipsei de supraveghere, miliarde de USD, alocate de Congresul american pentru reconstructii, cooptarea de colaboratori si instruirea armatei irakiene, au fost irosite, redirijate pentru beneficii personale si „pierdute” fara justificari.
Desi au trecut sase luni de la alegerile parlamentare din februarie 2010, partidele politice din Irak inca nu au reusit sa formeze un guvern. Cu toate presiunile oficialilior americani, parlamentarii alesi, avand mai multa loialitate sectariana decat nationala, au fost incapabili sa formeze o coalitie reprezentativa care sa guverneze tara. Departe de a fi cu adevarat libere, echitabile si corecte, alegerile din februarie au reflectat mai ales apartenenta electoratului la sectele respective. Reconcilierea intre siiti, suniti si kurzi este inexistenta. Desi aparent libere, massmedia irakiene, nefiind obiective sau impartiale si reflectand interese sectariene, sunt profund polarizante. In sapte ani de ocupatie militara, America inca nu a reusit sa creeze un guvern national democrat sau institutii care sa asigure participarea populatiei irakiene la procesul guvernarii. Angajarile pentru posturile din birocratia guvernaului de la Bagdad se fac pe baza de contacte si pe critarii etnice, nu pe motiv de merit sau calificare. Incapabil sa colecteze eficient impozite, guvernul irakian supravietuieste aproape exclusiv din veniturile de la exportul de petrol.
Retragerea trupelor combatante americane este evident partiala. Cei 50.000 de soldati ramasi in Irak, dotati cu armament puternic si asigurati de dominatia aeriana a aviatiei americane, departe de a fi o forta neglijabila, isi mentin capabilitatea de a participa la actiuni de lupta comune cu armata irakiana impotriva insurgentilor. Trupele de „Operatiuni Speciale” pot initia autonom „misiuni specifice de antiterorism”. Unele brigazi de infanterie au misiunea de a asigura securitatea celor 96 de baze militare americane din Irak. Deoarece armata irakiana nu a fost dotata cu elicoptere sau avioane de lupta, aviatia SUA va continua sa controleze spatiul aerian.
Obama a promis ca Statele Unite vor continua sa contribuie activ la apararea, dezvoltarea si consolidarea statului irakian. Alti oficiali americani au reafirmat ca „angajamentul SUA in Irak este temeinic si ca ramane valabil pe termen lung”. Liderii de la Pentagon insista ca transferul atributiilor de securitate de la americani la autoritatile irakiene trebuie sa fie treptat, controlat si responsabil ca sa mentina un nivel tolerabil de violenta si ca sa serveasca atat interesele Irakului cat si cele ale SUA. In mare parte, functiile dirijate pana acum de Pentagon in Irak vor fi preluate de Departamentul de Stat. Neavand forte militare sub comanda, Departamentul de Stat este pe cale de a angaja „mercenari” capabili sa se lupte cu insurgentii, sa zboare elicoptere militare si sa sofeze vehicule blindate.
Administratia de la Washington a semnalat transant irakienilor ca vor fi obligati sa-si rezolve singuri conflictele interne. Conform unui acord bilateral existent, retragerea trupelor americane ramase in Irak ar urma sa fie completata pana la finele anului 2011. Acordul permite noului guvern irakian sa solicite ca trupele americane sa-si continue prezenta in Irak si dupa 2011 ca sa sigure securitatea tarii si sa previna interventii militare straine.
Anuntul sobru al lui Obama in legatura cu sistarea rolului combativ al armatei americane in Irak nu a starnit entuziasm in SUA. O parte din publicul american care a detestat razboiul din Irak a fost dezamagita de decizia simultana a presedintelui de a creste prezenta militara a SUA in Afganistan prin detasarea aditionala a 30.000 de soldati. In Irak, retragerea aparent ireversibila a trupelor americane combatante a provocat reactii diferite. Premierul Nouri al-Maliki a consacrat ziua de 2 septembrie ca sarbatoare nationala. La televiziune el a declarat ca „Astazi Irakul a devenit o tara suverana si independenta”. O minoritate considera ca Irakul inca nu se poate descurca singur si ca numai continuarea prezentei militare a SUA poate preveni agravarea conflictelor interetnice, reactivarea militiilor sectariene si destabilizarea statului. Irakienii cu convingeri „nationaliste” se declara revoltati ca strainii si vecinii Irakului (Iran, Arabia Saudita, Turcia, Siria, SUA si Israel) au mult prea multa influenta asupra procesului politic din Irak, contribuie fonduri pentru diferite factiuni si fomenteaza discordie etnica. Majoritatea irakienilor prefera sistarea prompta a ocupatiei militare prin dezangajarea totala a trupelor straine din Irak.
O mare parte din irakieni considera ca, parasind Irakul, americanii lasa in urma o tara neguvernabila, o infrastructura devastata, o populatie saracita si un mare de numar de sinistrati, vaduve si orfani. Desi omenirea a scapat de dictatorul-tiran Saddam Hussein, razboiul din Irak, inca neterminat, a avut deja consecinte neprevazute profund detrimentale atat pentru Irak cat si pentru Statele Unite.