ACUM.TV

– continuare din numarul trecut –

N-am apucat sa vad mult din Rotterdam. Un tur sumar, din masina, cat sa-mi potolesc curiozitatea si cat sa vad doar cateva obiective pe care mi le insemnasem din Romania: vestitele case cubice, Euromastul, Swanbrug, cladirea liniei maritime Holland-America line, locul de unde plecau inainte, mai toti emigrantii Europei catre America, etc.

Apoi, usor, usor, spre stadion, impreuna cu alti cativa prieteni de-ai lui Johan. Foarte multa lume, foarta multa politie. Politie cu caini, politie calare, politisti pe rotile, pe biciclete si pe trotinete….
Nu buluceala, nu strigate, nimeni care sa incerce sa treaca de cei aflati la rand ca sa ajunga in fata, nu tiganci obligate sa supravietuiasca vanzand „bomboane agricole”, inconjurate demonstrativ de un covor de coji proaspat scuipate pe jos, nimeni la un bilet in plus … Nimic! Doar ordine.
Respectasem intru-totul sfaturile si eram imbracata sport, fara bijuterii (pe care oricum nu le aveam), fara geanta, fara tocuri. Comod. Jeans, tricou, haina de vant a Idei si pasaportul in buzunar. Atat.

Dupa ce-am trecut de primele filtre, grupul a hotarat sa luam o gustare simpla la McDonald’s-ul din vecinatate. Am intrat, eu uitandu-ma cu ochi mari la fiecare panou, la fiecare detaliu, incercand sa-mi amintesc tot ce stiam din filme despre McDonald’s! Doar…. din filme!
Baietii au inceput sa faca lista cu comanda grupului si desi toti, foarte politicosi, m-au intrebat mai intai pe mine ce doresc, am motivat ca inca nu ma decisesem dat fiind faptul ca nu mi-era foame! Foarte departe de adevar; unu: mi-era foame, doi, habar n-aveam ce-as fi putut comanda fara sa ma fac de ras si fara sa se observe ca eram pentru prima data in viata mea intr-un McDonald’s! BigMac, Cheeseburger, Quarterpounder ….. nu-mi spuneau nimic. Vedeam in poze un fel de chiftea, dar nu stiam nici ce gust are si nici daca era proaspata.

In Romania, daca te incumetai sa cumperi de la o „Gospodina” sau de la o terasa chiftele, aveai toate sansele sa ai probleme cu stomacul. Carnea tocata, de obicei departe de a fi proaspata, era inmultita cu paine, verdeturi si o tona de usturoi, in asa fel incat sa camufleze eventualul miros de stricat si sa se vanda. Depindea doar de norocul fiecaruia daca ulterior exercitiului asta, scapai cu bine, sau, te amorezai brusc si inseparabil pentru o perioada de cel putin cateva zile de vasul de wc.

Deci….. fara carne tocata! Altceva: cartofi prajiti. Pe astia-i cunosteam, orice gust ar fi avut …. erau cartofi prajiti, cu alte cuvinte, ceva sigur.
Milkshake, cu gust de banana, vanilie, capsuni si cacao. Ce-o fi ala „milkshake”? Lapte zgaltait, scuturat… Laptele era lapte, putea fi oricum: rece, cald, dulce sau acru… Nu-mi puteam imagina ce gust trebuie sa aiba un „lapte zgaltait”, dar oricum ar fi fost … era lapte!
Pentru variatie, am ales un milkshake cu capsuni si o portie mare de cartofi prajiti. Atat.
Aveau si tot felul de bauturi racoritoare, cola, fanta, apa ….. nu m-am apropiat de ele. Astea mi-ar fi creat probleme cu vezica si cum aveam experienta „traseelor” si a defilarilor de 1 Mai si 23 August, in timpul carora era imposibil sa iesi inafara coloanei, am preferat sa evit. Aici eram pe stadion, cine stie unde si daca aveam acces la o toaleta, daca era curat, etc…

In timp ce mancam si discutam, am fost foarte atenta cum aratau „chiftelele” din jur. Nu foarte bine, dar nici rau, in schimb, miroseau imbietor, apetisant. Mi-am promis ca pana la intoarcerea in Romania o sa-mi cumpar cu siguranta un BigMac sa vad ce gust are; dar asta doar cand voi fi singura, sa-l pot arunca daca nu-mi place, fara sa am priviri iscoditoare-n jur.

Secretul cu prima experienta la McDonald’s l-am tinut mai bine de zece ani, cand, intr-o seara, acasa, razand cu prietenii si cu Johan, si povestindu-le „aventurile” mele din prima vizita in Olanda, le-am descris momentele prin care trecusem. Nimeni nu observase absolut nimic, eu fusesem total relaxata si perfect stapana pe mine … la suprafata.
Si desi Johan s-a amuzat de intamplarea la care participase direct si a recunoscut ca nu si-a dat seama nicio secunda, s-a simtit in acelasi timp foarte vinovat de a nu se fi gandit la lucrul asta, atunci.
Venise prima data in Romania in ’86. Stia ca nu exista nimic acolo; stia totul. Stia ca eu eram pentru prima data in Olanda, si cu toate astea, in Rotterdam fiind, nu a realizat ca nu exista niciun McDonald’s la Bucuresti si ca nu aveam de unde sa stiu despre ce este vorba.
Desi organizase perfect ziua de Sambata pentru mine, si cu toate ca avusese grija sa ma simt bine si sa nu-mi lipseasca absolut nimic, episodul cu McDonald’s-ul ii scapase, si-si reproseaza lucrul asta si-n ziua de azi.

In timpul concertului am cantat, am dansat, am baut bere, am fumat. Chioscuri cu racoritoare, tot felul de gustari si mai ales toalete chimice …. peste tot. Ma speriasem degeaba.

La fel, ordine, camere de luat vederi, politie pretutindeni; zambitori, linistiti, cu cainii la picior. Politistii de aici au uniforme superbe, nu le lipseste nimic. M-am uitat la ei de cateva ori in timpul concertului; cantau si ei, participau alaturi de restul publicului, facand ca tu, spectatorul de rand, sa nu ai niciun moment impresia ca esti de fapt, supravegheat indeaproape.

Muzica, spectacolul si mai ales Tina… totul era la superlativ. Ma simteam minunat si in siguranta, si pentru un moment, mi-am adus aminte de spectacolul Boney M de la Sala Palatului din Bucuresti, prin anii ’80, spectacol la care, o buna prietena al carei tata avea o functie prin PCR imi luase si mie bilet, ca sa nu mearga singura!
Ala nu a fost concert; pe scena, o formatie disco vestita, cantand melodiile pe care le stiam atat de bine, melodii pe care dansam la petrecerile noastre de atunci, mult discutatele „ceaiuri”. Melodii pe care le procuram cu foarte mare dificultate, inregistrate de prieteni noaptea de la radio, ori de la Europa Libera ori de la Vocea Americii, sau, aduse de vreun coleg de facultate, strain.

Mi-amintesc ca ne bagasera in sala cu doua ore inainte; odata intrat si ajuns la locul tau, nu mai aveai voie sa circuli, nici macar pana la clo. Iar in timpul spectacolului care a durat o ora, fiecare capat de rand era supravegheat de militieni; unii in uniformele lor slinoase si lucioase, altii, in civil. Astia din urma parca erau trasi la indigo, sablonati: tunsi foarte scurt desi era moda pletelor, privire „vigilenta”, camasi albe si obligatoriu sugrumati cu o cravata inchisa la culoare, uzata si cu nodul stramb. Cuvintele le erau scurte, accentuate cu duritate, nascute cu greu dintr-un vocabular sarac, stalcit si anost. Costume inchise la culoare, mai ales gri si maro; pantalonii, cu turul lucios nu mai aveau de mult dunga, ceea ce confirma inca o data, daca mai era cazul, faptul ca ceea ce purtau era de fapt tot un fel de uniforma si nu costumul cel bun de acasa, pastrat pentru evenimente speciale.

De obicei, costumul cel bun era negru sau gri inchis, ii atarnau umerii sacoului si turul pantalonilor si mirosea pregnant a naftalina. Asta pentru ca odata facut la croitor, trebuia tinut cont si de faptul ca era musai sa-i fie bun posesorului si peste zece ani, cand, dintr-un motiv sau altul acesta ar fi luat ceva proportii. Era piesa de imbracaminte care iesea din sifonier la nunti, inmormantari, botezuri, si eventual, la cate un Revelion. Atat. In rest, era pastrat cu sfintenie inchis intr-o husa de panza si cu buzunarele umplute doldora cu naftalina si frunze de tutun. Croiala era clasica, sa poata trece permanent de judecata timpului si a modei, si i se asortau intotdeauna, ca un vis urat, pantofi din piele, nodurosi, impletiti butucanos si vanduti cu siguranta pe sub mana, la magazinele Romarta.

Tin minte, ca in timpul spectacolului de la Sala Palatului, am avut voie doar sa aplaudam. Daca incercai sa te ridici in picioare, imediat, unul din „vigilentii” de pe margine iti facea semn sa stai jos. La fel, se faceau tot felul de semne prin care intelegeam ca nu ni se permitea nimic peste ceea ce se obisnuia la matineul de la Ateneu. Un tanar pletos si „imbracat de la pachet”, cine stie fiul cui era, a comentat ceva la un moment dat. Dupa inceperea spectacolului au reusit intr-un fel sa-l scoata din sala si apoi nu l-am mai vazut intorcandu-se la locul respectiv, desi, tinand cont de cum se obtinusera biletele, toti cei de acolo precis aveau dosarele beton.
De cantat si de dansat nici nu putea fi vorba. Doar tarziu, spre final, indemnati de artistii de pe scena, am putut aplauda toti, in picioare, iar formatia a bissat doua numere arhicunoscute.
Apoi ne-am aplaudat indelung, reciproc; de ambele parti cu lacrimi in ochi . Noi, spectatorii, de bucurie ca i-am putut vedea in carne si oase si asculta in direct, bucurie amestecata cu o mare doza de tristete si neputinta, cei de pe scena, care asistasera la vigilenta supraveghetorilor, din pura compasiune, ca sa nu spun prea direct … mila!

Nimic din ce stiam eu, nu se putea compara cu atmosfera electrizanta de aici, din Rotterdam. Dansam dupa bunul plac si cantam cat ne tineau plamanii. Aveam si acum, la concertul Tinei, ca si atunci, la spectacolul Boney M de la Sala Palatului, lacrimi in ochi. Doar ca cele de acum, din cu totul alte motive; ma indopam cu libertate…

Dupa terminarea concertului, plini de energie si voie buna, am plecat cu masinile spre Gouda, orasel foarte apropiat de R’dam, vestit in toata lumea pentru rotile imense de cascaval cu acelasi nume, ce se prepara evident, aici.
Impresionant centrul orasului, vechi, cu cladiri de la 1500 pe care nu le-a daramat nimeni ca sa construiasca in locul lor blocuri oribile, sinistre, afunctionale, de fapt, o varianta de ghetto in versiune socialista.
Stradute mici, inguste, pietruite impecabil.
Flori multe si ingrijite, ordine, totul, absolut totul gandit indelung, in asa fel incat sa fie si frumos si functional si util.
Nu lipsea nimic din niciun colt; fiecare detaliu, intotdeauna la locul lui. Enervant de bine organizat totul, si ei, olandezii, enervant de bine organizati !
Pub-uri, lume vesela, deschisa. Toti zambesc. N-am vazut pe nimeni incruntat, rastindu-se, facand scandal, purtandu-se urat si poruncitor cu chelnerii …
Aici, nimeni nu ridica vocea, toti se saluta, fac glume si converseaza deschis, chiar daca nu se cunosc. N-am vazut pe nimeni inghiontindu-se, suflandu-si nasul pe strada sau scuipand pe jos.
La fel de surprinsa am ramas vizitand toaleta pub-ului, comuna celor doua sexe. Curat; foarte curat. Nu apa pe jos (?), nu urme de pantofi pe rama scaunului de wc, existenta unui capac bine fixat si curat.
Spre deosebire de acasa, in Romania, unde un astfel de loc ar fi fost devastat din prima zi de functionare, aici, toate erau la locul lor: sapun, crema de maini, prosoape igienice din hartie, la discretie; iarasi, nimeni nu avea nevoie de ele acasa…..
Iar barbatii, ei bine, probabil ca in Olanda barbatii sunt educati de mici sa nu faca si exercitii de caligrafie in timp ce urineaza…

M-am intrebat de un milion de ori in decursul primei saptamani ale mele in Olanda, care este motivul pentru care la noi acasa toate sunt pe dos; de ce la noi e altfel? E vorba de saracie? Nu, nici pe departe; fiecare tara, oricat ar fi de dezvoltata, are si ea saracii ei.
E vorba de educatie; e vorba de omul potrivit la locul potrivit, si mai presus de asta, e vorba de respectarea valorilor si luarea deciziilor strict in interesul comunitar si nu al celui personal, sau de gasca. Aici primeaza elementarul bun simt, respectul pentru drepturile tale dar in acelasi timp respectarea drepturilor celor din jurul tau, respectul pentru munca si simtul responsabilitatii. La noi, NU. La noi, cheia succesului, valorile, se masoara altfel: ce pile ai, cum si in ce scop le folosesti, cate usi deschizi, cum stii sa minti, pe cati reusesti sa-i duci de nas si cat de prost gramatical poti sa te exprimi.

Am ajuns inapoi in camera mea de hotel spre dimineata, franta de oboseala si obosita de noile impresii si cu toate ca abia-mi tineam pleoapele deschise, am preferat sa-mi notez mai intai totul in agenda. Sa nu uit nimic. Nu trebuia sa uit nimic …..

(va urma)

Acest articol a fost publicat duminică, 14 noiembrie 2010 la rubrica Savoir Vivre.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.