La douăzeci de ani după abolirea dictaturii, ruptura dintre guvernanţi şi guvernaţi e parcă mai profundă ca oricând. Instituţiile fundamentale ale statului – guvern, parlament, justiţie, preşedinte – înregistrează cele mai scăzute cote ale încrederii publicului. Nostalgicii regimului comunist sunt din ce în ce mai mulţi şi nu mai pot fi identificaţi cu perdanţii schimbării, căci mulţi dintre ei abia depăşiseră în ’89 vârsta mersului de-a buşilea.
Una dintre cauzele actualei situaţii rezidă în caracterul exclusiv reprezentativ al sistemului politic instaurat. Legătura dintre guvernaţi şi guvernanţi se rezumă la actul votului (obicei din ce în ce mai puţin răspândit), restul exerciţiului desfăşurându-se în lumi paralele, între so cietatea civilă şi clasa politicienilor existând prea puţine interacţiuni. Într-o societate normală, spaţiul dintre cetăţean şi guvernant este umplut de o reţea densă, reprezentată de organizaţiile societăţii civile. Fie că e vorba de o organizaţie de cartier, care are puterea de a face presiuni asupra primarului ca acesta să construiască sau nu un spaţiu de parcare, de o asociaţie menită să-i facă să se simtă mai puţin singuri pe bătrânii rămaşi fără familie sau de una care veghează la corectitudinea procesului de votare, toate sunt forme prin care cetăţeanul devine mai puternic decât atunci când asistă neputincios la prestaţia aleşilor săi.
În România, organizaţiile neguvernamentale s-au dezvoltat mai încet decât instituţiile statului, dar (poate tocmai de aceea) mai sănătos. Raportul „România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări”, dat recent publicităţii de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, constituie o analiză amănunţită a acestei reţele. Câteva cifre din acest raport sunt semnificative pentru a ne da seama că, deşi relativ puţin vizibile, organizaţiile neguvernamentale au ajuns să joace un rol important în societate. În momentul de faţă, în România sunt înregistrate peste 62.000 de organizaţii, iar numărul angajaţilor cu carte de muncă din acest sector este de 90.000. Numai în anul 2008, ONG-urile au atras resurse financiare de circa 1,25 miliarde euro.
Ce fac cu aceşti bani? Furnizează 23,5% din serviciile alternative de îngrijire a copilului (case de tip familial, centre de zi, centre maternale etc.), la costuri de cinci ori mai mici decât în sectorul public; în cadrul serviciilor de îngrijire la domiciliu, ONG-urile se ocupă de peste 10.000 de vârstnici, iar serviciile publice ale statului – de 7.300 de asemenea persoane (din nou, costurile pe beneficiar fiind sensibil mai reduse în instituţiile neguvernamentale); susţin 30% din cantinele sociale din România. Şi multe altele.
Poate mai important decât aceste prestaţii sociale, unul dintre beneficiile cele mai importante ale activităţii acestui sector este determinarea cetăţenilor să reacţioneze la schimbări care îi privesc (construcţii ilegale, spaţii verzi deteriorate, modificări legislative etc). În cadrul conferinţei de la lansarea raportului citat, Ionuţ Sibian, directorul executiv al FDSC, spunea: „[Organizaţiile neguvernamentale] răspund unor nevoi ale cetăţenilor pe care statul nu poate sau nu ştie să le adreseze şi completează oferta acestuia prin iniţierea de servicii alternative; reprezintă interesele cetăţenilor şi îi mobilizează să acţioneze în spaţiul public pentru a fi ascultaţi în luarea deciziilor ce îi pot afecta sau pun presiune asupra statului pentru asumarea responsabilităţilor faţă de cetăţeni. Reforma statului trebuie să implice organizaţiile neguvernamentale ca parteneri şi promotori ai schimbării”.
Criza actuală nu e doar una economică sau politică; poate mai gravă decât acestea este criza socială, manifestată prin lipsa de comunicare între cetăţean şi stat. O soluţie ar trebui să constea în implicarea mai largă a cetăţeanului în organizaţiile societăţii civile, implicare care poate însemna, în afara apartenenţei propriu-zise, activităţi de voluntariat, donaţii, participare la campanii (internetul jucând aici un rol deosebit de important). Aceasta presupune, desigur, încredere. Vestea bună, aşa cum rezultă dintr-o serie de studii sociologice, este că, în condiţiile în care nivelul general al încrederii în instituţii este în scădere, tendinţa încrederii publicului în ONG-uri este una constant crescătoare. E semn că organizaţiile neguvernamentale sunt pe cale să-şi ocupe locul firesc într-o democraţie.