Renuntand la dogma marxista, liderul chinez Deng Hsiaoping, in 1979, a liberalizat economia tarii, a introdus masuri „capitaliste” pentru stimularea productivitatii si a facilitat participarea intreprinderilor chineze la activitatea economica internationala. Consecintele au fost spectaculoase. In ultimii 30 de ani, economia chineza s-a dezvoltat exaltant, cu o crestere anuala de peste 10%. Tranzitia de la comunism la capitalism dominat de stat s-a facut fara ca Partidul Comunist Chinez sa renunte la monopolul puterii politice. Incercarile unora de a forma structuri independente de partidul-stat au fost sanctionate prompt, brutal si fara ezitare de catre organele de securitate.
Ascensiunea vertiginoasa a transformat China intr-o putere economica globala, a modificat raportul de forte in lume si, prin expansiunea si modernizarea fara precedent a fortelor militare, a timorat tarile din vecinatate. In 2010, China a depasit Japonia si a devenit, dupa SUA, a doua putere economico-financiara a lumii. Numai in luma iunie 2010, surplusul Chinei in tranzactiile comerciale cu restul lumii a fost de 20 miliarde USD. Rezervele de valuta convertibila acumulate de China au ajuns la o valoare uimitoare de 2.500 miliarde USD.
Modelul de dezvoltare economica al Chinei, bazat pe productie pentru export, mana de lucru ieftina si subevaluarea monedei nationale a permis Chinei sa inundeze pietele americane, europene si mondiale cu produse ieftine. Ceeace a subminat capacitatea de export a occidentalilor. Succesul modelului chinez, implicand un capitalism controlat de stat si incorsetarea politica a populatiei, reprezinta o tentatie majora si o justificare ideologica dubioasa pentru lideri cu ambitii autoritariste din alte tari.
In ultimii 15 ani, China si-a marit puterea militara intr-un ritm accelerat. Guvernantii de la Beijing nu publica date despre fondurile cheltuite pentru dotarea fortelor armate, pentru avansarea tehnologiei militare si pentru modernizarea capabilitatii militare. Datorita lipsei de transparenta, semnificatia strategica a inarmarii intense a Chinei este oarecum nebuloasa. Inconteastabil, China a depasit cu mult nivelul fortelor armate necesare pentru apararea tarii. Se stie ca flota chineza a achizitionat un numar impresionant de fregate, distrugatoare si submarine. Fortele aeriene au fost dotate cu sute de avioane moderne. Beijingul a planificat sa construiasca cel putin doua portavioane. Investind masiv, China si-a perfectionat tehnologia rachetelor balistice si de croaziera. Rachetele au fost amplasate in submarine, pe vapoare si in avioane. China a continuat sa-si modernizeze arsenalul nuclear strategic, a investit masiv in sisteme anti-satelit, in instalatii anti-racheta si capabilitati cibernetice agresive. China a lansat sateliti proprii, a construit instalatii de radar cu raza mare de actiune, retele de sonar pe fundul marii si aparatura de bruiaj electronic. Avand un litoral de peste 12.000 de km, intr-o regiune cu clima temperata, cu multe locuri ideale pentru instalatii portuare, China a devenit o putere navala redutabila. Portavioanele americane, considerate indestructibile in trecut, au devenit vulnerabile. Este clar ca Beijingul intentioneaza sa domine zonele maritime din jurul Asiei de Sud-Est, sa forteze reunificarea cu Taivanul si, in timp, sa contracareze preponderenta navala a Statelor Unite in vestul Oceanului Pacific.
Alarmate de expansiunea militara si de pretentiile teritoriale ale Chinei, celelalte puteri din regiune precum Japonia, India si Corea de Sud au decis sa-si amplifice si sa-si modernizeze fortele navale proprii. Pentru securitate, aceste state, ca si celelalte tari mai mici din regiune si-au exprimat clar interesul ca SUA sa-si mentina o prezenta militara considerabila in Asia. Din nefericire, in ultimii zece ani, America, preocupata cu razboaiele din Irak si Afganistan, a neglijat sa participe la unele exercitii militare comune cu aliatii din Asia de Sud-est.
Presedintele chinez Hu Jintao a incercat repetitiv sa asigure comunitatea internationala ca ascendenta Chinei, fiind eminamente pasnica, nu ameninta pe nimeni. Alte declaratii oficiale, comentarii si publicatii chineze sugereaza ca cei de la Beijing intentioneaza sa-si extinda influenta in Asia Centrala, in regiunile putin populate din Mongolia si din Rusia de Est, in Indochina si in Oceanele Indian si Pacific. Marea densitate a populatiei chineze din provinciile din nord a stimulat migrarea progresiva a multor chinezi in Mongolia si in teritoriile vaste din Rusia de Est. Aceasta „colonizare discreta” a Rusiei de Est ar putea crea conflicte majore intre cei doi giganti asiatici fosti-comunisti si ar putea forta Rusia sa formeze un nou partenetiat strategic cu SUA ca sa neutralizeze tendintele expansioniste ale Chinei.
Statele din Indochina nu au capabilitatea de a rezista dominatia Chinei. Infricosate ca ar putea deveni vasali ai Chinei, Vietnam, Singapore, Tailanda, Malaezia, Laos si Indonezia au incercat sa stabileasca relatii de colaborare cu Statele Unite ca sa previna recreerea „Imperiului Chinez”. Beijingul are pretentii teritoriale aupra unor insule si regiuni maritime cu rezerve de hidrocarburi in Marile Chinei de Est si de Sud in dispute cu Japonia, Filipinele si Vietnam.
Revizionismul guvernantilor chinezi se reflecta si in activitatea diplomatica. Beijingul a refuzat sa condamne Corea de Nord pentru torpilarea si scufundarea unui vapor militar Sud-Corean in martie 2010, scontata cu moartea celor 46 de marinari de pe nava. In aprilie 2010, elicoptere militare chineze au zburat amenintator deasupra unor distrugatoare japoneze. China pretinde sa fie recunoscuta ca mare putere globala, sa i se accepte dominatia in vecinatate si sa fie arhitect principal intr-un proces de redefinire a institutiilor internationale deoarece China nu a contribuit la organizarea lor si deoarece institutiile existente favorizeaza Occidentul. Beijungul vrea sa reformuleze regulile care guverneaza comertul dintre tari, transferul de tehnologie, politca fiscala, convertibilitatea monetara si problemele climaterice. China prefera sa participe activ in cadrul unor grupari de securitate regionale precum Organizatia de Cooperare de la Shanghai, unde China este liderul principal.
In anii 90 si 2000, Beijingul a facut eforturi majore ca sa atraga investitorii straini. Acum, autoritatile au creat reguli noi care ingradesc considerabil activitatea firmelor straine in China. Ele nu pot participa la programele de procurare ale guvernului si sunt obligate sa transfere in China numai tehnologiile cele mai avansate. In China, capabilitatile stiintifice si tehnologice au progresat dramatic. Numarul de ingineri absolventi in China a ajuns la 900.000 anual. Prin comparatie, India produce 350.000 si SUA numai 70.000. Neavand restrictii „bioetice” sau „de mediu”, cercetatorii chinezi sunt capabili sa depaseasca Occidentul in anumite domenii de mare potential precum genetica moleculara, celule stem si nanotehnologia. Desi programul de spatiu al Chinei este secret, se stie ca Beijingul planuieste sa aterizeze astronauti pe luna in 2013.
Din motive istorice, conflicte teritoriale si diferente culturale, China si India au fost si, probabil, vor ramane rivali. Cele doua tari cu populatii uriase, in crestere economica viguroasa, au devenit concurenti acerbi in obtinerea accesului la resurse naturale din strainatate. In 1962, intr-o regiune de frontiera, armata chineza a atacat India si a ocupat teritorii vaste contestate de ambele tari. Infranta si umilita, India nu a uitat razboiul respectiv si nu a acceptat „ocupatia” chineza a teritoriilor in disputa. Deocamdata, ambii giganti, inarmati cu arme nucleare, au evitat o noua confruntare militara si au restabilit relatii diplomatice in 1976. Ca sa mentina India preocupata cu alte rivalitati in Asia de Sud, China a ajutat Pakistanul sa obtina armament nuclear, i-a furnizat armament modern si ii construieste reactoare nucleare. Beijingul a respins propunerea ca India sa devina membru permanent al Consiliului de Securitate ONU. In schimb, in ultimii zece ani, India a gazduit guvernul tibetan al lui Dalai Lama. In trecut, locuitorii majoritari din provinciile chineze Tibet si Xinjiang au rezistat dominatia imperiala a Chinei.
In Asia de Sud-Est se desfasoara o mare cursa inarmarilor. Regiunea nu are institutii regionale de securitate care sa previna escaladarea primejdioasa a ambitiilor, rivalitatilor si disputelor dintre protagonistii principali. Tarile respective se implica intens in manevre politice si diplomatice, aliante bazate pe interese reale sau perceptii echivoce si realinieri surprinzatoare. India si China au o granita comuna de 4,000 km. In mare parte, frontiera lor este nerecunoscuta de ambele state. Influente nationaliste pot agrava disputele teritoriale si pot precipita conflagratii militare extrem de daunatoare. Expansiunea militara a Chinei poate reinflama rivalitatea istorica a tarii cu Japonia. Peninsula coreana, divizata si tensionata, poate exploda oricand.
Statele Unite, avand o prezenta militara considerabila in regiune, continua sa garanteze securitatea Taivanului. Cu toate acestea, reunificarea Taivanului cu China pare inevitabila. Proiectiile specialistilor americani sugereaza ca, din punct de vedere militar, dupa 2020, SUA nu va mai putea apara insula. Presiunile economice, sociale si militare ale Beijingului pot deveni irezistibile pentru Taivan. Deja, o treime din exporturile taivaneze merg in China. Doua treimi din companiile taivaneze au investitii in China. Calatoriile dintre Taivan si China, din ce in ce mai frecvente, si interpenetrarea populatiilor respective sunt deja avansate. Politic, Taivanul inca nu accepta o simpla reintegrare in China. Extinderea suveranitatii chineze asupra Taivanului i-ar conferi avantaje strategice enorme, i-ar permite sa-si extinda infulenta spre vestul Oceanului Pacific si ar consacra „China Mare” ca o putere hemisferica dominanta cu pretentii globale.
30 august 2010
Articolul este putin cam prea critic la adresa Chinei.
Cred ca toti avem ceva de invatat de la acest nou miracol asiatic. Si Japonia a fost criticata in perioada ei de boom economic pentru baietii cu aparate foto care impinzisera tarile dezvoltate. Nu-i putem reprosa Chinei modelul capitalist de dezvoltare economica.
Cred ca ar trebui sa admiram harnicia, inventivitatea si coeziunea acestui popor.
O tara pe cale sa devina atit de bogata trebuie sa se apere pentru a nu repeta invaziile mongole, japoneze si altele care au distrus in trecut China. Inarmarea Chinei, Rusiei, SUA, Indiei, Israelului este consecinta dezvoltarii economice si evolutiei politice in zonele respective.
SUA au datorii de trilioane de USD catre China. Inarmarea Chinei cu tehnica militara de ultima ora, provenita si din SUA obliga tarile vecine sa procedeze la fel, incurajind exportul de tehnica militara americana, deci favorizeaza SUA.
Faptul ca in China nu mai sunt acceptati decit investitorii de high tech este o consecinta fireasca a stadiului de dezvoltare a economiei chineze.
Nu cred ca in SUA s-ar incuraja investitiile Burkinei Faso in producerea pietrelor de moara.
Tendintele expansioniste ale Chinei dunt inevitabile din cauza cresterii demografice formidabile. Probabil Taiwan, precum Hong Kong se va reuni pasnic cu tara mama.
Daca se va produce pasnic, expansiunea economica si culturala (mai putin cea demografica) nu va constitui o problema ci poate fi chiar o solutie.
Remanentele stalinist-maoiste din politica si societatea chineza vor fi estompate in timp de progresul economic si social.