Constantin Hansen: Fetiţă cu ceaşcă
Ceştile de cafea din casa bunicii, rânduite pe raftul de sus al bufetului albastru din bucătărie, erau din porţelan alb cu buline roşii şi albastre. În fiecare dimineaţă bunica scotea o ceaşcă, o umplea cu erzaţ şi lapte, aşezând-o pe o farfurioară, alături de o felie de pâine cu margarină, cu gem de măceşe sau cu magiun. Nu mă dădeam în vânt după niciuna dintre variante… Preferam pâinea cu brânză Liptauer presărată cu arpagic verde tocat, dar asta era o raritate ! Cafeaua (surogat) nu-mi plăcea deloc. Trebuia să stai ore în şir la coadă , la Alimentara din colţ, ca să apuci un pachet de Enrilo sau Mica, din care apoi se fierbea lichidul acela negru cu gust acru-amărui care se dilua cu lapte. Nici laptele nu-mi plăcea. Dar copiii mofturoşi nu aveau ce căuta în casa bunicii, aşa că îmi băgam nasul în ceaşcă, îmi lipeam fruntea de marginea ei şi începeam să beau cu privirea concentrată spre fundul ceştii unde, ca pe un ecran magic, se derula un spectacol de animaţie. Pe măsură ce nivelul cafelei scădea, ieşeau la iveală nişte ovale, care se lungeau sau se scurtau, se deformau, se contopeau şi se separau, după cum schimbam înclinarea ceştii sau poziţia capului meu. Uneori liniile alcătuiau un iepuraş, alteori un broscoi sau altă întruchipare cu ochi – o nălucă. Jocul umbrelor se încheia odată cu ultima înghiţitură de erzaţ. Puneam ceaşca jos, îmi luam felia de pâine şi o zbugheam la joacă. Deşi eram destul de limbută, am păstrat tăcerea asupra acestui personaj bizar care hălăduia pe fundul ceştii, pitit sub cafeaua cu lapte, ba uneori nici măcar nu se arăta. Anii au trecut, am părăsit casa bunicii, vremurile s-au mai îndreptat, margarina a fost înlocuită cu unt, iar erzaţul cu cacao sau ceai aromat, pe care nu le mai beam pe nerăsuflate, ca să scap cât mai repede de ele.
După o vreme, tot la masă fiind şi jucându-mă cu o lingură de alpaca pe post de oglindă, privindu-mi chipul care-şi schimba forma în funcţie de înclinarea capului, am dezlegat brusc enigma „nălucii de pe fundul ceştii”. Nu fusese altceva decât oglindirea feţei mele cu cei doi ochi, nasul şi buzele a căror imagine se modifica după poziţia ceştii şi lumina care pătrundea în ea.
Deunăzi, luând de pe raft una din ceştile copilăriei, mi-am amintit de personajul enigmatic de pe fundul ceştii şi de dezlegarea târzie a identităţii sale. Cugetarea care a venit firesc, în urma acestei rememorări, poate constitui şi tâlcul relatării de faţă: “Nu putem să ne (re)cunoaştem pe noi înşine decât după ce vom fi golit ceaşca (vieţii) din care ne-a fost hărăzit să bem…Aşa o fi ?
In ce ma priveste, eu inca nu am reusit sa deslusesc complet trairile si imaginile din copilarie sau adolescenta.
Dintre cele pe care mi le amintesc bine, una ma gaseste la coltul din clasa, de langa tabla neagra, unde erau pedepsiti toti cei care perturbau orele de la scoala primara. Imi amintesc de invatatoarea, mereu cu zambetul pe buze (nici acum nu-mi dau seama daca era numai o grimasa sau un zambet calculat), zambind chiar si cand ne trimitea la colt. Imi amintesc de scancitul colegilor si smiorcaitul colegelor de clasa, rugand-o pe invatatoare sa le taie din pedepasa si sa ii (sau le) trimita inapoi la banca salvatoare, in batjocura si cruzimea zgomotoasa a celorlalti.
Cu mine a fost insa altfel. Prima data cand „tovarasa” a incercat sa ma trimita la colt, m-am urcat in picioare pe banca la care stateam si, sarind de pe banca pe banca, am ajuns la usa si m-am strecurat afara. Scandal, directorul, parintii,… tot tacamul.
Alta data, la o alta incercare de a ma pune la colt, i-am spus „tovarasei” ca o sa ma duc la colt dupa ce mananc. N-a fost obraznicie. Pur si simplu mi se facuse foame. Mi-am scos tacticos sufertasul cu sandviciurile pregatite de mama si m-am apucat tacticos sa musc si sa mestec cu mare desfatare, in timp ce invatatoarea impreuna cu ceilalti copii impietrisera de atata nerusinare. Din nou scandal, director, parinti, etc.
A treia oara m-am supus, mai ales in urma (citeste frica) sfaturilor parintesti si m-am dus la coltul de pedeapsa. Numai ca in loc sa scancesc si sa-mi cer iertare m-am cufundat in povestile pe care le citeam deja singur si am retrait in minte sirurile din povesti, uneori asa de triste ca mi se umezeau ochii – iar tovaresei i se facea mila de mine si ma trimitea la loc in banca personala. Doar cand retraiam povesti vesle sau caraghioase de ma apuca zambetul si uneori chiar rasul, tovarasa se supara si mai tare si – tot cu zambetul pe buze – ma trimitea, ghiciti unde! Tot la director, parinti, etc.
Acum dupa atatia ani, cu mult mai multi decat asa vrea sa-mi aduc aminte, prietenii, sotia sau copiii ma observa uneori trist sau zambind, aperent fara vre-un motiv; ma scutura (nu mai merge chestia cu trimisul la colt) ca sa ma trezesc din visurile cu ochii descisi.
M-am gandit de multe ori ca mi-ar fi placut sa-mi construiesc propria mea poveste pe care am si inceput-o de cateva ori dar nu am terminat-o niciodata. Poate la pensie….
O poveste de introspectie [a la recherche du temps perdu] intr o varianta personala si f fina ca o dantelarie de arta.
Excelent!