Paraseam Romania in plina iarna, un ger cumplit, iar aeroportul Baneasa era acoperit de zapada. Am trecut destul de repede formalitatile vamale. Fiecare dintre noi avea dreptul sa scoata din Romania 70 de kg., care fusesera expediate in lazi, pe cale maritima. Cursa Tarom, in directia Tel Aviv, facea escala la Istanbul. In avion am intilnit doi fotbalisti din echipa mea favorita, Steaua, Constantin si Jenei, care erau deja la apusul carierei si jucau in Turcia. Emotionat, le-am solicitat autografe, le-am povestit ca emigrez spre Israel, ca nu stiu cum ma voi adapta, ei mi-au zimbit si m-au asigurat ca Israelul e frumos, iar eu am promis ca voi continua sa le urmaresc succesele, cu aceeasi pasiune.
Plecarea mea din Romania se desfasura pe fondul unei drame sentimentale. In ultimele luni facusem o pasiune pentru Jeni, o bruneta cu ochi ca migdalele, putin copilaroasa, imprevizibila, cu care mergeam la dans, la spectacolele formatiilor rock, din acele vremuri, Coral, Mondial, Sideral, Phoenix, la Casa Studentilor de pe Plevnei, la „303” si la camine culturale. Desi eram elev de liceu, reuseam sa ma strecor, fara legitimatie de student, multumita unor amici mai mari, sau a neatentiei celor de la poarta. Asadar ma indragostisem de Jeni, dar, dupa citeva luni, am avut o cumplita dezamagire, ea preferind un student care scria versuri, in stilul lui Ion Barbu, se invirtea in anturajul Sinzianei Pop, si spera sa fie publicat. Mi-o amintesc la Student Club, la alta masa, topita dupa „Iubire, bibelou de portelan”. Nu imi dadea atentie, eram doar un elev de liceu si nimic mai mult, fara perspective artistice sau literare.
Aceasta dezamagire mi-a trezit o ambitie nebanuita. Daca acest Mihai, atit de adulat, scria versuri despre melci, poate as reusi sa gasesc, pe undeva, in mine, o umbra de talent poetic. Spirit competitiv aveam din belsug. M-am inchis in camera mea si, in 7 zile, am reusit sa compun 10 poezii, le-am copiat „pe curat” si am depus un plic la poarta revistei Romania Literara, pentru Posta Redactiei, condusa de Nina Cassian. Eram inca in Romania, cind a aparut raspunsul, pozitiv, dar si critic. Dintre toate, Nina Cassian considera ca poezia „Tu” merita sa fie publicata. Nu mi-am facut iluzii, stiam ca plec din tara, eram un adolescent necunoscut, probabil ca nesemnificativele mele creatii vor termina intr-un cos de gunoi.
De la dreapta la stinga
Aeroportul din Tel Aviv se afla, de fapt, la Lod, 20 km de cel mai mare oras al Israelului. Am fost asteptati de membri ai familiei, pe unii dintre ei nu-i vazusem niciodata, plecasera imediat dupa razboi, auzeam „bine ca ati scapat”, „ati venit, in sfirsit, acasa”, dar eu vedeam totul ca fiind temporar, gindurile imi zburam spre Bucurestiul copilariei, spre prietenii pe care speram sa-i revad, cit de curind. La iesirea din aeroport, am fost surprins de verdele diferit de cel din Romania, de ploaia deasa, de palmieri. Si de romana cu accent cintat, imperfecta, a rudelor mele.
In scurt timp am ajuns la un centru de absorbtie, linga Nethania, se numea „Hahof hayarok” – Plaja Verde, unde familia urma sa invete limba ebraica, pe care tatal meu o stapinea binisor, inca din copilarie. Dupa numai citeva saptamini am fost transferat chiar in orasul Nethania, la hotelul Margoa, in cadru studentesc, gen internat, apartinind de Universitatea Tel Aviv, impreuna cu tineri de virsta mea, din multe tari, pentru a-mi insusi o limba dificila, care se scria de la dreapta la stinga. Comunicam mai ales in engleza si franceza, multi erau din America de Sud, Franta, URSS, Polonia, Africa de Sud, Turcia, si doar citiva romani, cu care m-am imprietenit repede. Amestecul de limbi ma fascina, nu intilnisem niciodata un astfel de amalgam de culturi, mentalitati, obiceiuri, unii fusesera deja in organizatii de tineret sioniste, despre care, in Romania, auzisem doar vag, in contextul unor povestiri despre amici ai parintilor mei, care petrecusera ani grei de puscarie, pentru vina de a fi sionisti, pentru aspiratia lor de a emigra spre tara evreilor, aceeasi Palestina predestinata „jidanilor”, minoritate nationala.
Intr-un sfirsit de saptamina, ajuns la centrul de absorbtie, unde erau cazati parintii, am fost oprit de Vivi, fiica unui medic, coleg la facultate cu ai mei. Mi-a aratat o scrisoare prospat primita din Bucuresti. Era amintita o poezie, din Romania Literara, care facea mare vilva intre liceeni. I se trimisese poezia decupata din ziar, era chiar „Tu”, autorul eram eu, Vlad Solomon de linga Cismigiu, desigur, nu se stia la redactie ca emigrasem, altfel nu ar fi fost publicata, nu-mi venea sa cred, totul incepuse doar din ambitia de a dovedi ca sint capabil sa scriu versuri, din spirit de competitie. Revenit la Nethania, am impartasit colegilor emotia mea, si le-am tradus, intr-un amestec de limbi, prima mea incercare literara. Multi ani mai tirziu, in 1984, mama mea si-a exprimat, pe patul de moarte, dorinta ca poeziile mele sa fie adunate intr-o carte, care se va numi „In noi e un cer mai adevarat”.
Prima clipa
In cadrul cursurilor, ni se preda si cite ceva din istoria si geografia Israelului, invatam despre legile care guvernau tara, miscarile sioniste, razboaiele, legislatia, structurile politice (ce ciudat, o tara atit de mica, dar cu atitea partide), literatura ebraica… Din cind in cind se organizau excursii prin tara, cred ca prima la care am participat a fost la Ierusalim. Auzisem multe despre Ierusalim, stiam ca era capitala Israelului, nerecunoscuta de alte state, orasul „sfint”, unde au domnit regii de odinioara, unde se rugau aceluiasi Dumnezeu, evrei, crestini si musulmani. Nu ma tenta vizita la Ierusalim, eu visam Cismigiul, lacul Herastrau, Sinaia, Prevert, Andre Gide, nuvelele lui Mircea Eliade, romanul lui Petru Popescu, „Prins”, si, mai ales, Secolul 20 si Romania Literara. M-am alaturat insa colegilor, nu avea nici un rost sa ramin singur in hotel.
Ajunsi la poarta cetatii antice, am coborit nepasator din autobuz, dar, brusc, m-am simtit zdruncinat de ceva invizibil, ne indreptam spre inima orasului vechi si, la fiecare pas, ma infioram, ma apropiam de un loc necunoscut, dar parca mi se soptea, fara incetare, ca urma sa ma confrunt cu o parte din mine insumi. Deodata mi-a aparut in fata ochilor Zidul Plingerii. Il vazusem in carti postale ilustrate, stiam ca e un lacas al religiosilor, parte din templul de odinioara, tremuram, vibram, intreaga mea fiinta era cuprinsa de o senzatie ciudata, erau doar niste pietre, dar care imi vorbeau, mi se suprapuneau imagini neclare… Pe aici s-au perindat evreii de odinioara, ma simteam legat de acest meleag, parca neam de neamul meu a locuit in Ierusalim, amintit in rugaciunile evreiesti, in atitea carti, ma fulgerau emotii pe care nu reuseam sa le domin, ce se intimpla cu mine, nu sint religios, de ce ma simt magnetizat de acest zid, aruncat intr-o alta dimensiune, spre un trecut evitat, dar care ma ajunge din urma, ma invaluie si ma tintuieste intr-un loc in care, parca, am trait odata, zidul se apropia de mine, pietrele ma priveau in ochi si ma indemnau sa le ating…
A fost prima oara cind am simtit ca sint israelian, ca apartin, poate nu am fost niciodata roman, ci doar ma atasasem de oameni, de cultura, de cartierul in care crescusem, de colegi… Oare fusesem, asa cum ma considerau multi, strain de neam, oare originea, cea pe care crezusem ca pot sa mi-o aleg, era mai puternica decit hotarirea mea, de a fi roman, la fel ca ceilalti? Devenisem, dintr-o data, evreu si israelian, altul, nu cel care recita din Minulescu, sau poate acelasi, dar care putea sa se simta egal intre egali, evreu intre evrei. Ce taina ascunde acest Ierusalim, care ma arunca mii de ani in urma, fara sa-i pese de indaratnicia mea de a mentine puntea cu Romania, cu limba materna, cu literatura tarii de origine, cu amprenta apasata a anilor traiti dincolo de Mediterana?
A doua clipa
Ca orice israelian, trebuia sa prestez serviciul militar. In timpul instructiei am cunoscut multi emigranti din Romania, eram intr-un pluton de noi veniti, numiti, in ebraica, olim hadashim, si, in mod natural, ma apropiasem de cei din tara de bastina. La un moment dat ne plasasera intr-o baraca, 12 romani si 12 polonezi. Oho, cite conflicte s-au iscat intre noi, parca importasem din tara-muma razboaiele din urma cu secole. De altfel, circula in Israel mitul ostilitatii dintre romani si polonezi, mai ales datorita faptului ca evreii originari din Polonia venisera, in mare parte, inaintea masivei emigrari din Romania si, evident, ocupasera posturi cheie, alaturi de „germani”. Astfel s-a nascut si falsa convingere ca „romanii” au fost nedreptatiti, ca nu au fost reprezentati in mod echitabil in guvern si parlament. Remarcind conflictele, comandantii au decis ca soldatii recent emigrati sa fie amestecati cu cei nascuti in Israel, in diferite plutoane, masura care, la inceput, ne-a revoltat, dar s-a dovedit a fi binevenita, doar nu am ajuns in Israel ca sa raminem grupati in triburi.
Multe momente din perioada serviciului militar, pe care l-am prestat in citeva etape, mi-au ramas intiparite in memorie. Dar zilele in care am servit la frontiera cu Libanul, le retraiesc, din cind in cind, de parca n-au trecut aproape 40 de ani. Trebuia sa pazim asezarea Shtula, care era situata chiar pe granita, patrulam, doi cite doi, noaptea, sau urmaream, dintr-un turn, miscarile suspecte, dincolo de sirma ghimpata. Din cind in cind se infiltrau teroristi, din sudul Libanului, pentru a savirsi atentate. Uneori aveau loc schimburi de focuri, nu numai la granita, ci si intre crestini si musulmani libanezi. Noi aveam rolul de a pazi Shtula, nimic eroic, trebuia doar sa patrulam si sa asiguram linistea locuitorilor, care traisera, de-a lungul anilor, destule traume. Frigul noptii era cumplit, ne intra in oase, dar simturile erau ascutite si ciuleam urechea la fiecare fosnet al padurii. Haite de porci mistreti ne puneau de multe ori nervii la incercare, iar sacalii si vulpile se strecurau, incercind sa-si potoleasca foamea, rapind gaini.
Trebuia sa fim prudenti, sa nu ne scape vreun glonte, sa nu ne pripim, sa nu ne lasam inselati de vreo miscare care sa ne distraga atentia. Intr-o noapte, patrulam, alaturi de colegul meu, era o liniste cumplita, parca prevestitoare de rele, intrerupta doar de vaietul sacalilor. Am simtit, deodata, ca acolo, in prima linie, aparind Shtula, sint raspunzator de securitatea intregului stat. Desi eram un mic surub in angrenajul armatei, repartizarea mea, la granita libaneza, nu era intimplatoare, si intreaga tara se baza pe mine, pe atentia si pregatirea mea, pe seriozitatea cu care imi asumam rolul.
In acea noapte, spre deosebire de altele, nu s-a intimplat nimic. Ba da, am devenit israelian.
– in numarul viitor – Cum am devenit israelian si evreu (4)
In acest ciclu de articole (de cinci stele) ale lui Vlad Solomon, care pare simplu, dar poate fi descifrat in chei diferite, ne regasim foarte multi, prin ceea ce am trait sau am ratat sa traim, prin ceea ce am inteles sau nu am fost in stare sa pricepem. Si asta ne indeamna sa ramanem conectati la subiect, sa comentam, sa povestim, sa continuam ce a inceput el, macar pret de un ecou. Cred ca nu gresesc daca spun ca dincolo de lectura, episoadele din „Cum am devenit jidan, israelian si evreu” constituie si un mod de terapie pentru evrei si… cine stie… poate si pentru antisemiti.
Oameni ca Vlad au traversat fuse orare ale timpurilor istoriei noastre contemporane si ,,geopoliticii”. In cursul acestei calatorii se intampla ceeace i se intampla unui eshimos plecat in concediu in mijlocul iernii undeva printr-o tara calda: coboara din avion in Tenerife infofolit cu cizme si canadiana de fulgi. Dupa o saptamana-doua revine acasa, coborand din avion in bermude, bluza cu flori si ochelari de soare. Oricat s-ar pregati mental, fara ca el personal sa fi devenit altcineva, se simte de fiecare data luat pe nepregatite. Mai sunt bineinteles alte efecte, asa cum seria de articole ne arata. Mecanismele sunt comune pentru multi dintre noi dar dramatismul difera in functie de destinul fiecaruia.
Excelent! In 1994 vizitând Israelul, am prins ceva din impresiile trăite de d-l Vlad Solomon, după sosirea sa în Israel. Datorită celui de al treilea fragment din memoriile sale,am reuşit să înţeleg mai bine mentalitatea emigranţilor din fostele ţări comuniste. Aştept cu nerăbdare, epizodul următor.
Aceste articole sint o terapie pentru toti cei care am emigrat din Rominia la virsta de 17 ani sau chiar mai devreme.
Deabia am terminat liceul si am intrat la facultate cind ne-a venit aprobabrea de plecare. Nu am vrut sa plec, pentruca eram in primul an la Facultatea de Constructii si am muncit asa de greu ca sa trec examenul de intrare. Pe data de 11 Ianuarie 1965, am plecat din Rominia in Italia. In loc sa plecam in Israel, am emigrat in Statele Unite la sfirsitul anului 1965.
Spre deosebire de Dr. Solomon care a devenit israelian, eu nu pot sa spun ca am devenit americana. Sint cetateana americana, m-am maritat cu un american, am o fata care s-a nascut in Statele Unite, dar eu ma simt cu inima atasata de Israel. Sint recunoscatoare Statelor Unite ca ne-a primit si ne-a pus la dispozitie absolut tot ce am avut nevoie si ne-a oferit oportunitati immense. Cu toate astea, evreii in Statele Unite sint o minoritate si crimele impotriva evreilor in America sint de 10 ori mai multe decit impotriva musulmanilor.
After being in United States for 45 years, I am still an imigrant and/or a foreigner, cu toate ca aceasta tara este fondata de emigranti si straini.
Multumesc si felicitari pentru al treilea episod din serialul “Cum am devenit…”
(Hate crimes against Jews in USA
Newsbusters.org/…/inconvenient-truth-10-times-more-hate-crimes-against-jews-muslims)
Multe trairi comune, desigur si diferentse. Am copilarit, sau mai bine zis am crescut in acelasi cartier bucurestean, am avut aspiratii „romanesti” comune, procesul de de-socializare si re-socializare a fost asemanator (si totusi, intotdeauna diferit in cazul fiecarui nou-venit). Amandoi am plecat din Romania la o varsta relativ frageda care ne-a oferit avantajul de intelege ca nu exista niciun motiv de a suferi de un complex de inferioritate pentru evreitatea nostra, dar care a fost destul de tarzie ca sa ne lecuiasca de pericolul unor complexe de superioritate evreiasca fatsa de „celalalt”. Inarmat cu aceasta armura, am putut sa ma reintorc in Romania ca s-o transmit mai departe si studentilor mei.
Cat am reusit las pe altii sa judece. Dar mai ales pe acei studenti. Felicitari pentru acest articol, domnule Solomon. LEHITRAOT BEKAROV.
E fascinant acest excurs in adincurile propriei identitati. Ma regasesc in multe din nuantele nelinistite, exprimate acum de Vlad, in calitatea mea de maghiar din Cluj, asimilat, prin studiile si publicistica mea, la cultura romana. Ce-i drept, eu inca n-am avut curajul lui Vlad de-a diseca toate acestea (sint si mult mai tinar decit el). Deocamdata stau deoparte, citesc si trag concluzii.
E interesant ca in 1950 cand am plecat in Israel te urcai pe un vaporas „Transilvania” care era echipat pentru 300 de persoane maximum dar ducea naveta Constanta-Haifa cu 2000 de persoane. Majoritatea dormeau pe punti cu saltele. Higiena minimala si la fel mancarea. Dupa ce ai fost jefuit la vama de putinele boarfe care aveai voie sa le iei cu tine te astepta placerea une calatorii timp de o saptamana pe „pachebotul” Transilvania. Asta a fost capac ca nu cumva sa ai amintiri frumoase din RPR (Cum se numea atunci Romania). Nu mi vorbesc ca n’am primit pasaport roman chit ca am fost cetatean din nascare. Ni s’a dat o foaie de drum (laisser-passer) care era o buna pentru o calatorie FARA DREPT DE INTOARCERE!!! Eu i-am luat in serios si am asteptat 53 de ani ca sa ma intorc in vizita in Romania. E cam greu ca in aceste conditii sa ramai cu amintiri frumoase. Am in invatat si eu despre Ion Minulescu, Eminescu, Creanga etc dar nu mai imi cantau in inima. Dupa regimul fascist a urmat regimul comunist. Prin cate „ismuri” trebuie sa treaca un om in viata?
Desi m-am simtit acasa in Israel, inca din perioada „Ulpanului”(perioada de 6 luni in care Statul Israel iti asigura casa, masa, asigurari medicale, invatarea limbii, si a obiceiurilor) si lucrez si gindesc in ebraica, toata viata voi VISA in ROMANESTE
Vlad ne unge pe suflet cu scrierile lui.
Domnule Laszlo Alexandru,
Vă invit să scrieți pentru revista ACUM un serial de tipul celui scris de Vladimir. Credeți că ar putea începe cu un episod „Cum am devenit bozgor”?
*** Intersectia intre Vlad, evreul, noul imigrant si Vlad, strafulgerat de mii de ginduri si
senzatii, la intilnirea cu Zidul Plingerii, poate fi extrapolata.
In intersectii asemanatoare, s-a nascut definitia ” evreu – israelian” pentru multi dintre noi.
A te simti evreu israelian, inseamna ca, ai doar o singura casa, aici, in Israel.
La bine si, la mai putin, bine.
Casa, ramine casa !
Paula din / in Haifa
Stimate domnule Laszlo Alexandru,
Sper ca invitatia lui Petru Clej a fost receptionata in contextul articolului lui Vlad si al intentiilor lui. Realizez ca acelasi lucru poate fi interpretat diferit, depinzand de punctul de vedere, de meridianul pe care ne aflam. In viata lui, Petru nu s-ar adresa unui cetatean roman de origine maghiara cu apelativul „bozgor” – fie in public, fie privat. Daca ar face-o, as presupune imediat ori ca nu e vorba de el ori ca are nevoie de o vizita la psihiatrie fiindca a intervenit o modificare majora, extrem de ingrijoratoare, in comportamentul lui. Ceea ce clar nu e cazul. Ar fi o neintelegere strigatoare la cer sa considerati asa ceva. Dar fiindca doresc sa elimin orice posibilitate ca asta sa se intample, vin si precizez: Petru va adreseaza o invitatie la o colaborare pe o tema care se poate bucura de un succes enorm si de o vizibilitate care sunt convins ca ii veti face fata cu brio, din postura de real om de litere roman si nu numai. Acceptati va rog aceasta provocare si impartasiti-ne din experienta dv. personala legata de xenofobie – un fenomen cu care negresit v-ati intalnit dealungul vietii, posibil mult mai mult in prima tinerete decat acum. In mod simetric, poate veti scrie si despre deciziile dv. finale, ca om matur, cu privire la identitatea dv. – asa cum o face si Vlad.
Aceste experiente personale, izvorate din inima, reprezinta diferenta pe care ACUM o face in peisajul jurnalisticii de limba romana – dar relatarea lor nu este posibila fara incredere intre autori si editori. Consider randurile mele o mana intinsa, in mod neechivoc!
Cum zicea Vlad, cu mine, „what you see is, is what you get”. Îmi pare rău că domnul Laszlo nu și-a dat seama până acum că am fobie la xenofobie, antisemitism, rasism și alte extremisme etno-naționalisme. Probabil că domnia-sa îi preferă pe cei care îi vorbesc mieros în față și îl fac bozgor pe la spate. Așa cum Vlad Solomon poate scrie un serial de succes „Cum am devenit jidan”, nu văd de ce nu ar putea scrie și Laszlo Alexandru un serial „Cum am devenit bozgor”. Așa se combate rasismul, antisemitismul și xenofobia, uneori cu sarcasm.
Aveam zece ani cind am asistat in Bucuresti la reintilnirea dupa foarte multi ani dintre doi frati din Basarabia.Primul soc (cred ca poate fi considerat soc cultural) a fost sa-i vad sarutindu-se apasat pe buze, precum soldatii rusi uneori o faceau in filmele sovietice despre apararea patriei mame. Mai tirziu am vazut filme italiene unde barbatii din sudul Italiei sa sarutau pe buze desi nici nu erau frati. Acest mic soc cultural a fost complet ‘anihilat’ cind am vazut la televisor cum Marlon Brando l-a sarutat pe buze pe Larry King.
Al doilea soc a fost cind l-am auzit pe unul dintre fratii basarabeni spunind ca s-a recasatorit si ca jidauca lui nu a putut sa vina si ea in vizita in Romania fiindca nu avea aprobare. Cum citeam revista Lumea de cind aparuse ma credeam foarte ‘cosmopolit’ si credeam ca nimic nu putea sa ma socheze.
Mai tirziu l-am intrebat pe basarabeanul din Bucuresti, care era inginer agronom, cum de fratele lui s-a referit la sotia lui ca…jidauca. El mai raspuns ca de unde era el (Soroca) termenii ‘judan’, „jidoavca’ si chiar diminutivul ‘jidauca’ nu erau in mod necesar folositi in mod peiorativ.
Un an mai tirziu, domnul Manea care lucra ca ziarist la Casa Scinteii a incercat sa-mi explice ca unii romani din Basarabia care vorbesc ruseste nu folosesc intotdeauna cuvintul ‘evreu’, uneori folosind termenul ‘jidan’ si nu in sens depreciativ. Nu stiu daca l-am crezut pe domnul Manea care era si el din Basarabia. Cind stateam la el acasa, cind puteam, ma tot strecuram in dormitor unde cinci samovare de argint erau tinute deasupra sifonierului. Spre dezamagirea mea, doamna Manea facea ceai intr-un ibric mare si desi avea o vitrina cu pahare pentru ceai noi beam ceai din cani. Fiindca auzise discutia mea cu domnul Manea, doaman Manea mi-a zis: „Daca ceaiul e de calitate nu conteaza daca-l faci in ibric sau samovar…” Avea dreptate, dar dumeaei era prea inteligenta ca sa nu incerce sa-mi spuna si altceva, probabil un subinteles mult prea subtil pentru un baiat de unsprezece ani.
A treia senzatie de soc cultural a fost in New York cind am auzit-o pe doamna Grauer referindu-se intr-o discutie la un individ; cu un ton aprig a incetat sa vorbeasca romaneste si s-a referit la acel individ in engleza, „That guy is a really bad Jew… What a shame!”
In timp ce lucram cu doamna Grauer la un proiect s-a referit la un avocat din nou in engleza, „There’s nothing worse than a stupid Jew! He should be paid just to shut up.” Apoi uitindu-se la mine sa-mi vada reactia as zis, „Don’t give me this politically correct crap! No, you didn’t say anything, but I know what you’re thinking – Jidoavca asta si-a pierdut mintile. Mi le-am pierdut de mult, my friend. Nu sintem aici sa bem ceai cu regina Angliei…sintem aici sa facem treaba ca lumea. So, let’s cut the crap; one doesn’t ‘pass away’ – one dies!”
Am retrait prin articolul tau aceashi senzatzie extraordinara si cutrematoare cand EU am vazut Zidul Plangerii pentru prima data.
In acel moment am simtzit c-am ajuns acasa.
Dar inca nu pot sa-mi explic de ce simt asa!
Eu vorbesc ramaneste mai bine decat multi romani, am pupat crucea de Inviere cand preotul o aducea din curt-n curte, dar pe de alta parte cand, la istorie vorbeam „la tabla” despre vre-o batalie castigata de Stefan cel Mare, n-am putut spune nici-o data „NOI, romanii, i-am batut pe turci”.
Nu sant religios DE LOC, dar nici comunist nu sant, mananc Kasher dar si ne- (pun unt in pureul de langa o friptura), am cunoscut fiecare piatra de pe strazile din Cotrocenii tineretzei mele iar Tel Aviv nu ma emotineaza de loc.
Si atunci, de unde aceasta senzatzie in fatza unui zid, adevarat monumental, dar nu o minune arhitectonica care sa-tzi ia rasuflarea? Si uite ca mi-a luat-o!
Bravo Vlad, n-as fi retraait acea clipa fara talentul tau.
Draga Vlad, nu cred ca cifra e importanta dar cred ca aveam voie numai 60 de kg de persoana si nu 70. De ce scriu asta? Pentru ca mi-aduc aminte cum in 1976 cind am venit in Israel eu, sotul si baietelul de 8 luni, am adus pentru baietel in loc de haine – care oricum i-ar fi ramas mici – carti romanesti, pe care le-am ales cu grija, sa nu depaseasca aceasta greutate hotarita in mod stupid de cineva foarte convins ca este exact cit are nevoie un jidan care paraseste tara „asa-i trebuie”. De altfel sotul meu a si platit bursa pe care a primit-o la facultate, dupa legea ca inca n-au trecut 5 ani de la absolvirea facultatii. Cele 60 de kg de carti romanesti erau tezaurul nostru, pina azi ne e mai usor sa citim in limba materna, baza culturii noastre. Ma mira ca in Israel unde sint biblioteci de talie mondiala nu gasesti si carti in romaneste – moment sa recomand biblioteca erudita din str. Ianai Tel Aviv (linga sinagoga mare) la sediul ACMEOR, tinuta de voluntari pensionari sub bagheta grijulie a lui Shlomo Leibovici Lais, care a primit anul acesta la Cluj titlul de dr. Honoris Cauza.
Oricit ne vom stradui si cit de bun cetateni vom fi, aici sintem numiti romani si nu evrei ca in Romania. Ba chiar in ziua cind s-a nescut primul meu nepot toti au spus s-a nascut un nou ROMAN!
Au scris si altii inaintea mea, aici sint acasa, am nascut copii aici, copiii au facut armata, lucrez in ivrit dar sint romanca – am accent, mentalitate si obiceiuri de roman.
Imi place mult cum scrieti. Unde as putea citi poezia ‘Tu’?
Multumesc. Clickati pe numele meu, sub titlu si vi se deschide toata lista contributiileor mele pe Acum. Intre ele vezi gasi si poezia scisa in 69, la 18 ani, TU.