Florile lui NicaÎn copilărie am deschis ochii asupra libertăţii , ea fiindu-mi dezvăluită treptat precum deschizi un abecedar începând, invariabil cu prima literă, trudind-o şi poticnindu-te răbdător cu cerneala pătându-ţi degetele…Era sinonimă cu siguranţa şi încrederea… Aveam voie să mă joc cu copiii din faţa casei, să merg singură la şcoală sau cu bicicleta prin parc, să explorez dealurile şi pădurea de la “ţară”…
De curând a trebuit să fac faţă unei provocări “ şcolare “….
“ Mamă, am de făcut o compunere despre prietenul meu de altă etnie…”, îmi spune copilul de clasa a IV-a, “ trebuie să fie de etnie rromă..”
“ Copiii au zis că nu o vor face pentru că nu au prieteni rromi”…
Clar nu este o temă ca oricare alta la care participam în tandem. Îi regret artificialitatea.
“ Mă ajuţi ? Nu ştiu ce să scriu. Şi mai trebuie scrisă şi la calculator…”
Intervin subtil pentru a atenua rezonanţa cuvântului “rrom” ce a rămas agăţată într-o arcuire dezgustată a buzelor …
“ Bine. Dar să ştii că am avut un prieten rrom în copilărie.”
“ Chiar aşa ?” -mă privesc uimiţi ochişori căprui ca două mari semne de întrebare.
Peste câteva zile glasul cristalin mă anunţă la telefon : “Mami, mami, ai câştigat premiul I cu compunerea! Am primit bomboane, ciocolată, un penar, creioane colorate, o rachetă de tenis…” şi parcă lista nu se mai sfârşea…Eram derutată…“ Foarte puţini copii au venit la şcoală cu compunerea. I-am servit pe toţi din clasă cu bomboane”…
Compunerea premiată a fost cam aşa:
În fiecare vară merg la ţară, în zona subcarpatică a Buzăului. Este paradisul meu.
Pregătirile erau minuţioase. Saci cu pâine uscată, cafea , zahăr, făină, ulei, munţi de biscuiţi şi Eugenii, haine, pantofi şi pungi imense cu caramele, amandine şi dropsuri cu fructe. Eram fascinată mai ales de aceste pungi ispititoare care ştiam că vor intra în gestiunea strictă a mătuşii, ce drămuia porţiile de bunătăţi cu tarifele clasice din cofetăriile de atunci : 2.50 lei şi 3.75 lei.
Mă strecor din maşină căutând din priviri copiii cu care mă jucasem în vara trecută. Copiii din vecini se iveau cu feţişoarele buimace pe la porţi. Mă simţeam stingheră. Îmi doream atât de mult să nu mă privească ca pe o “apariţie de la oraş ”…
Dispăream în grădină şi, de acolo, evadam în livadă, alergând spre culmea dealului. De fiecare dată nucul mă primea între crengile lui puternice şi, cocoţată acolo, înghiţeam lacomă frumuseţea peisajului din jur. Eram pe un catarg al unei corăbii înţepenite între dealuri. Nimic nu se schimbase. Mă simţeam acasă.
În fiecare zi Nică se strecoară pe poarta grea care se închide totuşi cu zgomot în urma lui. Se îndreaptă spre verandă cu umerii firavi uşor aplecaţi, ghemuindu-se pe trepte lângă cazanul cu apă de ploaie. Stă tăcut.
Era micuţ de înălţime, cu părul negru ondulat, cu o faţă prelungă, oacheşă pe care sclipeau cei mai clari ochi pe care-i văzusem vreodată. Avea stele în privirea care, de cele mai multe ori şi-o furişa timid, ştergându-şi nasul cu un gest stângaci.
Chipul lui mi-a rămas adânc întipărit în minte . Îl pândeam. Mă stingherea puţin. Îmi era milă de el. Era un copil necăjit…
Aşteptă. Este bucuros când este luat în seamă. Nică mai are două surori gemene. Îi seamănă la statură. Toţi sunt foarte mici, ca nişte spiriduşi. Cred că tatăl lui a murit demult.
Nu o văzusem niciodată pe mama lui, dar ştiam că muncea cu ziua pe unde apuca. La fel făcea şi Nică.
Mătuşa mai spune uneori când este supărată că sunt ţigani…Nu ştiu prea bine de ce spune asta. Nică nu este leneş. Munceşte în grădină aproape toată ziua. Seara mai vine la poartă unde ne strângeam toţi la joacă, dar stă puţin, spune că trebuie să mulgă caprele.
Surorile lui nu mai vin nici ele. Copiii râdeau de ele că sunt caraghioase şi slabe ca nişte schelete ambulante.., nespălate şi desculţe…. Le luau la fugă.
În acea dimineaţă era deja foarte cald. Nică a apucat cu poftă o plăcintă şi a înghţit-o aproape pe nemestecate. Este atât de slab şi de timid ! Mă bucur că la prânz Nică va mânca pe saturate şi va gusta din prăjitura mătuşii. Am observat că este desculţ. M-a durut. Am intrat în casă, întorcându-mă cu o pereche de tenişi pe care i-am dat pe ascuns…Îi erau mari, dar s-a bucurat.
Pe înserat, Nică a revenit. A scos din buzunar un bucheţel ofilit de ciuboţica cucului şi sulfină, oferindu-mi-l în tacere, dar zâmbind. …
Pentru câteva clipe mi-am impresionat copilul, acesta vibrând ca orice suflet curat şi inocent…”Ştii, Radu are un prieten ţigan, …adică rrom şi tatăl lui nu-i dă voie să-l invite la el acasă…”
“ Să nu dispreţuieşti niciodată pe nimeni, scumpa mea ! Dă-i o şansă copilului de lângă tine, chiar dacă este rrom..Şi nu mai arăta cu degetul la oameni, nu este frumos !” – mă aud spunând. Oare pentru cine a fost lecţia de astăzi ?
Foaia proaspăt printată este azvârlită în ghiozdan. Gata de joacă ! Nică s-a estompat în pasiunile şi ritmurile vieţii moderne. Calculatorul zbârnie alături de Hannah Montana…
Părintele de Clasa a IV-a îşi pregăteşte conştiincios lecţiile pe săptămâna următoare…
“Mami, îţi mulţumesc mult de tot. Ai fost tare !…”
e foarte buna compunerea ta
si foarte uimitoare
si frumoaasa ca prietenul meu de etnie rroma