Am muşcat din tine, viaţa mea, ca dintr-un măr !Acum retrăiesc durerea. O hrănesc înfometându-mă de tine.
Retina îţi absoarbe totul cu disperarea strigătului înăbuşit ce-şi nu-şi poate revărsa coşmarul…
Mă doare plânsul tău. Aripi îmi străpung omoplaţii. Mi-e frică. Sudoarea îngheţată mă înlănţuieşte pentru ultima oară într-un strigăt de neputinţă. Îmbrăţişarea ta ! Dispare luându-te cu ea, o dată cu chemarea pǎmântului…
Gravitaţie, atracţie , mii de lucruri învăţate pe de rost. Care-i menirea lor acum ?
Te revăd într-un crâmpei de viaţă smulgând din fugă, râzând, un măr din pom. Seamănă cu o inimă. Prea grea pentru a nu se rostogoli din cer ? Sunt atâţia meri rǎmaşi acolo cu inimile pârguite de dor, jinduind cu patimă !
Aş putea deveni fulgul de nea de pe obrazul tău …
Pǎtrund într-un nor şi-mi amintesc cǎ-l priveam cândva cum se împǎuna cu nuanţele violete ale asfinţitului. Tremurai uşor şi te ţineam lipită de mine, simţindu-ţi sânii rotunzi şi tari ca două mere văratece … A devenit o cetate înspumatǎ în care soarele îşi odihneşte privirea…Oare de ce am sperat să te regăsesc aici ?
Lumina din jur îmi mângâie singurătatea.
Le simt mişcarea izbindu-mi ritmic aripile …Mă cheamă înapoi ? Credeam cǎ sunt arhanghelii de la porţile cerului….Este doar un stol de lebede sǎlbatice. Le privesc aripile poleite de soare şi le absorb plin de invidie tihna popasului.
Oare ai putea, scumpa mea, să împleteşti o cămaşă de urzici şi să-mi redai trupul ?
Primul zbor. Acordurile aripilor îmi amintesc de braţele tale unduindu-se în jurul meu. Îţi strig disperat numele… Mă prăbuşesc… Aripile-mi sunt de plumb.. Absurditatea gestului de a-mi şterge ochiii, sărmane şi fantomatice fântâni de dor.
Dar tu, îngerul meu, mai plângi?
M-am împăcat cu mine însumi abia după ce-am părăsit pragul cerului, însetat de robia iubirii tale. Zborul mi-a devenit singura poartă . M-am împotrivit tuturor, chiar şi Lui. Sunt condamnat să mǎ prǎbuşesc de fiecare datǎ încercând sǎ te reîntrupez . Sunt un alt Sisif …
El este îngǎduitor. Şi exasperant de generos. Îmi oferǎ de fiecare datǎ o pereche de aripi noi, albe, mirosind a mir. Nu mǎ pot gândi decât la tine în acel vârtej care-mi striveşte plǎmânii smulgându-mi şoapta inimii, biet măr din care ai muşcat cu atâta sete… Pânǎ ce se stinge ultima stea, tu eşti în mine, oferindu-mi la nesfârşit sărutul…. Mă topesc în ochiii tǎi albaştrii fără nori.
Mă mai aştepţi, mărul meu?