Bunicii – “privirile lor dragi și bătrâne”Cand ma gandesc la Vatava si la noptile ei cu luna beata, sau cu luni mai cuminti, doar pe jumatate, la cerul ce se desfasura deasupra-i, atat de inalt si nesfarsit – pe care, mica fiind, catam sa vad „caii alergand printre stele“ – sunt transportata in cele mai indragite amintiri ale mele. Chiar daca m-am nascut si am trait la oras, numai in acel sat ardelenesc de munte am simtit cat de frumoasa si trist de trecatoare e viata, in leganarea galesa a unui fir subtire si lung de iarba – din acela pe care il smulgi din teaca lui plapanda si umbli cu el apoi in gura, inganand un cantec vesel-, in lafairea verde si sparta a nucilor cu coaja, cazute intr-un tarziu pe pamant, din nucul falnic cu roade intangibile, dupa ce am tanjit la ele neputincioasa, cu capul pe spate, privindu-le si privindu-l. Acolo, in satul cu miros de fan si nopti mangaietoare, in aerul imbalsamat de tara pierduta, departe de lumea plina de zgomote si furie a orasului, poti simti linistea timpului, poti gusta din miezul copt al verii…
!poza235!D
Bunicii mei odihnesc acum intr-un cimitir plin de flori, meri si pruni, ai zice ca-i o livada, daca n-ai vedea pamantul presarat cu locuri de veci. Nimic nu-i trist acolo, doar amintirile tale. E ca o livada cu soare si amintiri. Si nici acelea n-ar trebui sa fie triste, caci bunicii dorm sub atatea flori si-i atat de liniste, doar bondarii zumzaie importanti de la o floare la alta…Iarba e inalta si necosita, trebuie sa-ti croiesti cu bratele drum prin ea, e lunga, mladioasa si sopotitoare – zumzet muzical dat de adieri de vant si albine grabite.
Bunicului ii era frica de moarte. In fiecare an, la despartire i se umpleau ochii de lacrimi zicand: “Eu îs batran de-amu, cine stie, dragele bunicului, de v-oi mai vedea la anu’. De-amu, cine stie…“ Bunica era senina si tacuta, stia ea mai multe caci era credincioasa si nu-i era teama de marea plecare, cea fara de intoarcere. Avea „haine de moarte” aranjate frumos in lavita, cele mai frumoase haine pe care le-a purtat vreodata, mai frumoase decat hainele de biserica, cu poale de catifea si ie frumos brodata. N-am cunoscut-o niciodata prea bine, caci nu vorbea mult, doar muncea mult, micuta si aplecata de spate, in timp ce bunicul, favoritul nostru, barbat falnic si frumos atat in tinerete cat si mai pe urma, batran, statea mereu la povesti cu “dragele bunicului“. Noi il iubeam nespus, caci era simpatic si ne povestea cu umor intamplari din viata, aceleasi repetate la nesfarsit in fiecare an, la cererea noastra si pe care sora mea se apucase sa le noteze intr-un caiet, pastrand graiul ardelenesc al bunicului. Bunicuta, maruntica si tacuta ca o umbra, a plecat dintre noi nestiuta, fara zgomot, asa cum isi dusese si viata. Cine stie ce ascunsese ea in suflet toti anii ce i-au fost dati sa-i petreaca pe lume, cine stie ce ganduri si vise o fi avut, cine stie… Moarta fiind, era mai frumoasa ca oricand. Pacea se asternuse pe chipu-i si linistea cea mare. Era de acum in Imparatia Domnului, pe care il iubea ea asa de mult.
!poza234!O data cu moartea ei, a inceput sfarsitul. La un an dupa a murit si bunicul, dupa ce pleca de acasa s-o caute in zadar pe bunica si-l gasea lumea, buimac, pe ulitele satului. Bunicul n-a vrut sa moara, a luptat cu indaratnicie, caci pe fata lui ca lutul se vedea urma crisparii. Imi amintesc ca intrand in camera in care ii pusesera sicriul n-am putut sa cred ca acolo, in cutia cea rece de lemn sta bunicul meu. Caci nu semana a el, fara suflet, corpul nu inseamna nimic, fara flacara vietii suntem pamant, pamant, pamant…Mainile lui erau aceleasi, maini atat de frumoase cum rar vezi. Intotdeauna am iubit mainile lui, mainile lui…
Acum ei sunt impreuna in livada cu zumzet de iarba si oriunde as umbla prin aceasta lume, satul in care ei si-au dus viata si moartea va fi pentru mine “acasa, la bunici“. E trist pentru cine nu a avut
vreodata bunici, vreodata o tara, n-a fost vreodata “draga bunicului“…
Ganduri calde, ganduri dragi, ganduri triste. Nostalgii. Viata e frumoasa si curge nestiut mai departe. Fiecare clipa e o amintire pe care o punem deoparte, caci in drumul nostru, odata, o vom scoate negresit la iveala, frumoasa si lustruita, si vom compune, din amintiri colorate, un fragment de viata.
Amintiri cu bunici
Mi-aduc aminte.
Ce dragi imi sunt amintirile-acele…
Cu parul dat vantului sa-l alinte
Priveam caii pe cer alergand printre stele.
Noptile erau cuminti
Si se-ntindeau in iarba-n tacere
In spirale subtiri de greieri incinsi
Imi facea cuib cald, fanul de miere.
In podul bunicilor cresteau cosuri de nuci si alune,
Mere cu fata ridata si parfum amarui,
In casa azi goala, privirile lor dragi si batrane
Atarna peste ani, linistite-ntr-un cui.
Caii copilariei mele se-arunca din cer, licurici pe pamant,
In livada albastra clipesc greieri si stele,
Rumenesc in iarba dansata de vant
Cirese coapte, cazatoare, peste verile mele.