caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Procesul Demianiuk: justiție sau răzbunare?

de (3-1-2010)

Ca reacție la articolul „Ultimul proces al unui presupus criminal nazist – Ivan Demianiuk” (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10930), Rita Koschland a trimis următorul ecou:

D-nul Herscovici se ocupa, in relatarea sa, de partea penibila a procesului. Este adus in judecata un om f. batrin si neputincios judecat pt fapte pe care le-a
facut in urma cu 70-65 ani si din pozitia de prizonier de razb. (in miinile nemtilor). Penibil,ce… sau sfirsit SS-istii din libera alegere??

Nu cunosc nuantele fine ale comportamentului lui in acea situatie. Intrebarea mea este, ce dreptul juridic ii
cere: trebuia sa refuze porunca militara care era data in conform cu legile acelei tari?

Scopul procesului e dubios. Oare procesul vrea sa arate inumanitatea evreilor care nu sint in stare sa ierte? si poate sint insetati de razbunare??

Am decis să răspund întrebărilor în cadrul unui articol.

Mi-ati pus cateva intrebari dificile, care implica o analiza profunda a cazului (vorbesc in mod „oficial” pentru ca si intre amici buni si vechi exista intrebari complicate in probleme contemporane generale).

In primul rand, repet ultima intrebare pusa: „Oare procesul vrea sa arate inumanitatea evreilor care nu sunt in stare sa ierte si poate sunt insetati de razbunare?” Raspunsul meu la aceasta intrebare este negativ. Cel putin, eu personal nu cred ca exista un asemenea scop in procesul lui John Ivan Demianiuk. M-am intrebat daca nu cumva nu ar putea fi eventual vorba si despre dorinta Germaniei de a arata inca o data ca s-a rupt de trecutul ei nazist si in consecinta judeca si pedepseste un asasin implicat in crimele antisemite din timpul Holocaustului. Fara a exclude aceasta posibilitate, mentionez totusi ca acest personaj a fost urmarit de justitia americana ani si decenii de-a randul. El a fost expulzat in Israel pentru a fi judecat, dupa ce nu fusese stabilita vinovatia lui in SUA. In cele din urma, justitia israeliana l-a achitat: tribunalul a stabilit ca el nu este renumitul asasin „Ivan cel Groaznic” de la Treblinka.

Acum el a fost expulzat tot de catre administratia americana, tot pentru a fi judecat, de data aceasta in Germania. Israelul – in calitate de reprezentant al lumii evreiesti – nu este autorul acestei expulzari. Demianiuk nu este judecat de un tribunal israelian, ci de un tribunal german, ca urmare a acordului intre SUA si Germania in acest sens. Trebuie sa repet ca acest proces, ca si cel desfasurat anterior in Israel, nu reprezinta decat un proces de recunoastere penala a unui personaj. El nu este si nici nu mai poate deveni un proces al Holocaustului. In nici un caz nu mai poate fi vorba dspre un nou proces Eichmann. Cazul este complet diferit. Mai mult, trebuie sa mentionez ca o parte a presei ebraice israeliene a tratat cazul in mod semi-ironic (in articol am citat atitudinea unui ziar ebraic in acest sens). Nu cred ca cineva se gandeste in prezent ca procesul este judecat de evrei si reprezinta o razbunare din partea lor, ca ei nu ar fi in stare sa ierte. In nici un caz, nu cred ca acesta ar fi mobilul procesului.

Trebuie sa mentionez ca justitia nu este o razbunare. Fara sa fiu jurist, trebuie sa afirm ca inca din antichitate, de la izvoarele civilizatiei, justitia insemna a face dreptate si nu a razbuna. Dimpotriva: razbunare inseamna decizia unei persoane devenita victima de a pedepsi autorul unei crime sau al unui act care a vexat-o, dar in mod individual, fara intermediul unui tribunal.

Tribunalul reprezinta forta societatii, de a mentine dreptatea si legalitatea, alaturi de alt element cu o functie anumita in acest sens, forta politieneasca. Nici un politist nu are voie sa abuzeze de pozitia pe care o are pentru a se razbuna el personal pe cineva. Dupa cum nici un judecator nu are dreptul sa pronunte un verdict opus legii. Justitia functioneaza in conformitate cu norme legale. Putem mentiona atat dreptul contemporan din toate statele civilizate si democrate, cat si dreptul existent in alte perioade istorice: dreptul roman si dreptul biblic. In privinta dreptului biblic, trebuie sa mentionez ca el reprezinta dovada ca evreii stiu sa ierte si sa judece la rece. Biblia ebraica mentioneaza cazurile in care un inculpat este condamnat si cazurile in care este aplicata pedeapsa capitala, precum si in ce conditii, printre care numarul de martori. Ulterior, Talmudul a reinterpretat unele precepte juridice biblice, de exemplu legea talionului. Interpretarea ad-litteram a legii talionului era ca daca cineva a scos ochiul cuiva, trebuie sa i se scoata ochiul si lui (prevedere asemanatoare cu cea a codului akkadian al lui Hammurabi). Interpretarea talmudica este insa diferita. Nimeni nu-i poate scoate ochiul cuiva exact in aceeasi forma in care el a scos ochiul victimei. Nici nu poate fi repetata situatia in care respectivul s-a aflat atunci cand a scos ochiul altcuiva. Prin urmare, in loc sa i se scoata ochiul delicventului, el trebuie impus la plata unei despagubiri banesti sau de alta natura. Banii trebuie virati victimei. Pe aceasta cale, victima insasi va fi despagubita intr-un fel, se va bucura de acest bani, putand sa-i foloseasca pentru tratament medical, sau pentru a se intretine si a-si ajuta familia in conditiile unei incapacitati de munca. Justitia se bazeaza pe drepturile omului si nu pe elementul primitiv al razbunarii animalice. In orice proces exista un judecator sau un complet de judecata, un acuzator, dar si un aparator. Pana si in procesul Eichmann a existat un avoacat al apararii. El trebuie sa faca tot ce este posibil din punct de vedere legal pentru a-si apara clientul. Evident ca avocatul apararii nu este delicvent, ci doar aparator, cautand sa contribuie la a se face o judecata dreapta. Recent am avut o convorbire cu un prieten, avocat. El mi-a spus ca orice om are dreptul sa aiba aparare la orice proces si orice avocat are datoria sa-si apere clientul, precum si obligatia morala de a nu refuza sa ofere acest serviciu cuiva. Atunci eu am procedat la metoda reducerii la absurd si l-am intrebat ce ar fi facut daca ar fi fost solicitat sa-l apere pe Ceausescu. Mi-a arspuns ca ar fi acceptat, desi nu din toata inima si s-ar fi straduit sa-l apare, adaugand ca justitia nu este o razbunare, ci punerea in aplicare a legilor societatii.

Oare evreii nu pot uita si ierta? Nu cred. Ideea iertarii apare in iudaism chiar sub forma cererii de iertare catre Dumnezeu. Sa ne amintim de „Slihoth”, ruga pentru iertarea pacatelor. Mai mult, fiecare evreu este obligat sa-si ceara iertare de la semenii lui inaintea anului nou evreiesc. Deci, acest fenomen exista. Nimeni nu poate implica evreilor ca nu iarta si nu isi cer iertare. Mai mult, a ierta este mai important decat a cere iertare.

In cazul de fata exista totusi un fenomen special: crimele naziste. Nu stiu in ce masura stiinta dreptului si-a insusit termenul „monstruozitate”, indicand o supracrima. Daca o crima poate fi prescrisa, o monstruozitate nu poate fi prescrisa. Nu ma refer numai la monstruozitatile comise de nazisti in perioada Holocaustului si al celui de al doilea razboi mondial. Ma refer la orice monstruozitate, indiferent de mobilul ei: genocid, asasinat in masa bazat pe rasism sau nationalism, asasinat colectiv multiplu bazat pe conseiderente ideologice si politice, sau cu scopul terorizarii maselor. Aceste acte de monstruozitate nu pot fi trecute cu vederea.

Exista insa si alt element: iertarea combinata cu lupta impotriva ideologiei genocidiare, pentru a lupta impotriva acestei ideologii, pentru ca ea sa nu se mai repete. Deci nu luptam impotriva unor indivizi, care poate ca in alte conditii istorice s-ar fi comportat altfel, ci impotriva mobilelor ideologice criminale. Este ideea proferata de filosofii evrei Hannah Arendt, Jacques Derrida si Nicolae Steinhardt. Fieacare dintre ei a proferat aceasta idee intr-o forma diferita, insa aceasta idee trebuie luata in consideratie. Este vorba despre aspectul universal al Holocaustului, in cadrul diferitelor acte de genocid, care din nenorocire continua si astazi.

Un proces al unui criminal nazist trebuie sa fie si o lectie istorica. A se memora tot ce s-a intamplat pentru ca asemenea acte sa nu se mai repete. Dar in prezent o asemenea lectie istorica nu poate fi invatata in cadrul procesului Demianiuk. Este un simplu proces de recunoastere penala (daca acest lucru este posibil dupa circa 65-70 de ani) si nimic mai mult. Pe langa faptul ca acuzatul este un batran bolnav, iar procesul nu se poate desfasura in conditii obisnuite. Se poate invata ceva din acest proces? Ramane un semn de intrebare. Cred insa ca o cercetare istorica asupra Holocaustului, precum si conferinte publice, lectii in scoli, cursuri universitare pe aceasta tema, articole de presa, filme, programe de radio si televiziune, prezentari in Internet si carti de popularizare a subiectului ar contribui mult mai mult in acest sens. Pot da ca exemplu raportul comisiei Wiesel asupra Holocaustului in Romania, care a contribuit mult pentru cunosterea Holocaustului in aceasta tara. Cu mult mai mult decat daca ar fi fost organizat procesul unui individ oarecare, de ragul cel mai scazut.

Trec la alta intrebare. Presupunem ca respectivul John Ivan Demianiuk ar fi criminalul din lagarul de la Sobibor. S-ar fi putut opune ordinului primit in conditiile de atunci, in calitate de prizonier de razboi? Pot raspunde ca este greu a se trage concluzii post-factum. Desigur ca ar fi putut refuza sa execute ordinul, dar in acest caz ar fi fost ucis el insusi. De fapt, aceasta ar fi fost o sinucidere. In conditiile de atunci, o asemenea atitudine ar fi insemnat un gest moral deosebit de inalt, un act de curaj deosebit. Dar nu orice om putea lua o asemenea decizie. Au existat cazuri, precum al unui preot catolic, Maximilian Kolbe (ulterior sanctificat), el insusi detinut in lagar, care a ales sa moara in locul unui copil in lagarul de la Auschwitz. Sau cazul unui soldat rus prizonier care s-a starduit sa salveze un copil evreu si a reusit (astazi, copilul de atunci este rabinul Israel Meir Lau, actualul Sef-Rabin al orasului Tel Aviv). Dar cazuri are. Se impunea o tarie morala, o constiinta puternica, un curaj individual. In cazul Demianiuk, aceste elemente au lipsit. Desigur, se pune intrebarea daca el a actionat numai din cauza ordinului primit si amenintarilor proferate asupra lui de catre paznicii SS-isti germani – care l-au impins in imperiul fricii – sau a actionat si din ura fata de evrei.

Oare acest element individual, ura, a existat in actiunile sale? Acesta este un punct asupra caruia trebuie sa decida tribunalul german. Gradul de vinovatie al lui John Ivan Demianiuk este legat de acest element. Daca a comis acte criminale nu numai pentru ca i-au fost impuse, ci si din ura, atunci este intr-adevar vinovat. Desi nu este clar daca o pedeapsa reala ar putea fi aplicata unui om la varsta lui si in situatia sa fizica.

Aici ajungem la un ultim element. Prescrierea monstruozitatilor naziste este imposibila: ele au fost crime impotriva umanitatii. Dar apare un alt element. Poate fi acuzat un om in varsta de aproape 90 de ani pentru fapte comise cu 68 de ani in urma, atunci cand avea numai 22 de ani? Se poate afirma ca trebuie pedepsit din punct de vedere teoretic si juridic. Dar din punct de vedere moral? Ramane un semn de intrebare.

Din pacate, Germania nu a judecat criminali nazisti care au comis acte bestiale mult mai grave, fiind chiar intiatorii lor. In cazul unui proces al unui aemenea individ, rasunetul procesului ar fi fost mult mai mare. Dar numarul unor asemenea indivizi este mic in intreaga lume. Totusi, nu cred ca este o forma de autodezvinovatire a Germaniei, ci de recunoastere a unor crime comise sub auspiciile ei in perioada nazista. Chiar daca John Ivan Demianiuk este individul cautat, criminalul de la Sobibor, el nu a actionat in mod individual, ci la ordinul sau la indemnul altora.

Ecouri

  • itzhak bareket: (3-1-2010 la 00:00)

    …dupa reqizitorul rostit de raposatul magistrat GHIDEON HAUZNER,la IERUSALIM IN CADRUL PROCESULUI eihman,acest articol merita-dupa umila mea parere-sa intre in analele
    jurisprudente a tuturor instantelor de rigoare.
    sper ca va fi tradus in ivrit si in engleza,pentru a fi accesibil tuturora.este foarte important sa ajunga o copie la”YAD VASHEM”.
    eruditia autorului,stilul domol si convingator in care prezinta pledoria,transforma expunerea
    sa intr-un document uman,juridic de prima importanta.
    cu adanca apreciere si urari de bine,itzhak
    bareket.

  • Anton Constantinescu: (3-1-2010 la 00:00)

    Vreau sa adaug doar o corectura: Maximilian Kolbe, conform presei catolice, inclusiv a celei romanesti,(ma refer aici la revista „Viata Crestina” din 1945) a luat locul unui tata, nu al unui copil. Acel om a inceput sa planga soarta copiilor sai, iar atunci Kolbe s-a oferit sa moara el in locul lui. Ca urmarte a fost azvarlit in pivnita respectiva unde bestiile naziste mai aruncasera si pe altii ca sa sa moara de foame si sete. Ca urmare acel preot a cantat cantece religioase, impreuna cu ceilalti nenorociti, pana la moartea tuturor celor condamnati.

    Ca de obicei, Lucian a scris un articol excelent si ii acord toate cele cinci puncte meritate. Este interesant ca, desi am multe diferentze de opinie fatza de Lucian, totusi il inteleg perfect si ii respect articolele excelente ale sale, in timp ce altii ii acorda punctaje reduse fara sa exprime in scris cu ce nu sunt ei de acord.

    Eu optez pentru o deschidere totala in exprimarea ideilor si cer si in acest caz explicatii celor care l-au evaluat.

    Din punctul meu de vedere, ca o persoana care cunoaste totusi bine societatea americana, nu vad lucrurile in termenii discutati aici (adica nu vad deloc in discutiile din SUA nici macar o aluzie la o tendinta pro sau antisemita). De exemplu in cazul procesului lui O.J. Simpson, ucigasul sotiei sale si a iubitului ei evreu, a existat si un avocat al apararii, un avocat evreu celebru care l-a aparat pe ucigas. Asa ca…o asemenea discutie legata de partinire sau motive nu are nici un sens.

  • D. Stoian: (3-1-2010 la 00:00)

    Este un act de justitzie,fie ea si tardiva.Cat priveste ,,iertarea” din partea evreilor,s-o faca,cine poate,problema este ca nu totzi pot,mai ales ca cel mai greu este ,,a uita”.Am cunoscut evrei care au supravietzuit halocaustului si mai totzi mi-au spus ,,de iertat pot,nu pot insa sa uit”.Procesele holocaustului sunt un exemplu cum ar trebui urmarite si tratate toate astfel de crime,ca de exemplu cele comise sub Stalin,Dej,Ceausescu.Or fi avand evreii pacatele lor,dar pentru modul in care au urmarit si impus judecarea crimelor naziste,merita toata lauda.La noi nu s-a facut nimic privind judecarea securistilor vinovatzi de crime si schingiuiri.Ba dimpotriva, li s-au asigurat pensii bune,unele chiar foarte bune,ca de pilda recent decedatul fost general Plesitza,pensionat pana-n ultima zi de viatza cu 70 milioane lei vech pe lunai,si inmormantat cu cinste si onoruri la Cutea de Arges.Unde-au fost si unde ne sunt ,,evreii nostrii”sa-i urmareasca si sa-i aduca prin tribunale pe totzi directorii si anchetatorii dela inchisorile pe unde au murit martirii nostrii?Cine acuza evreii de ..razbunare”, ar trebui sa-si muste limba si sa se gandeasca cum s-au derulat lucrurile la noi dupa 1990.Toata garnitura din conducere,chiar pana in zilele noatre,nu numai ca nu i-a urmarit pe crimnalii securisti,dar i-a si promovat si ocrotit.

  • bmarian: (3-1-2010 la 00:00)

    în spiritul celor scrise, cu care sunt perfect de acord, crimele din anii Holocaustului, ca şi crimele sistemului stalinist nu pot fi prescrise, nici iertate, bătrâneţea este o lege naturală, toţi îmbătrânim, dar fiecare generaţie trebuie să ştie că o crimă la ordin sau fără ordin rămâne în veci o crimă. În ţările baltice sunt reabulitaţi mari criminali de care lumea nu ştie prea multe, în Ucraina, la fel, în România, Antonescu, criminal de război, este adulat de mulţi, chiar achitat, iar Demjaniuk, un mic călău care merită judecat cu toată asprimea, este „un îngeraş” faţă de mareşalul care a trimis la moarte în Transnistria 150.000 de evrei din Moldova, inclusiv Basarabia.Transnistria a fost un imens lagăr al morţii.

  • bmarian: (3-1-2010 la 00:00)

    Mă bucur că dl. anonim cu prenume Dumitru who?, what is your last name? a intervenit şi că redacţia i-a publicat întrebarea care porneşte din naivitate sau din ceva mai rău. Îi recoimand să citească o lucrare fundamentală „Transnistria” lăsată nouă moştenire de regretatul istoric israelian , de origină română Jean Ancel, care a apreciat mult peste ce scriu eu, numărul celor ucşi de foame, boli, gloanţe, bătăi în Transnistria, despre care un bun „amic” din România spune că era un loc de odihnă şi de protejare a evreilor.Bunicii mei, domnule anonim Dumitru au fost împuşcaţi pe malul Bugului numai pentru că erau evrei şi au fost deportaţi din cernăuţi,avea puţin sub 70 de ani.O întrerbare- dacă Dumneaqvoastră eraţi evreu şi vă deporta autoritatea din locul unde locuiaţi în Transnistria, aşa, pentru protecţie, doar cu o bocceluţă, în plină iarnă, ce aţi fi spus. Cine minte, domnule anonim? Vreţi să spun că au murit „numai 100.000”? Vă fac şi acest hatâr, veţi dormi mai liniştit?

  • dumitru: (3-1-2010 la 00:00)

    Cu siguranta peste doi ani cei 150.000 vor deveni 200.000 in opinia lui bmarian. Pe masura ce de departam in timp „istoria” devine din ce in ce mai mincinoasa. Ce va spune istoria? „Minciuni ca de obicei” iar bmarian este un bun cunoscator.

  • Petru CLEJ: (3-1-2010 la 00:00)

    Când Boris Marian a scris despre 150000 de evrei, el s-a referit doar la evreii din Iași, Basarabia și Bucovina care au murit din cauza regimului Antonescu.

    În total, potrivit raportului Comisiei Wiesel regimul genocidar al lui Antonescu este responsabil de moartea a 280000 – 380000 de evrei și 11000 de romi ( http://www.inshr-ew.ro/pdf/Raport_final.pdf). Rapotul a fost însușit de președintele României.

    Așa încât, mincinosul (în fapt negaționistul Holocaustului) este acest laș anonim care semnează „dumitru”. Îl avertizez că în România, este în vigoare Legea 107/2006 care precede:

    „Art. 6. – Negarea în public a holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.”

    așa încât îl avertizez pe acest laș anonim că dacă mai îndrăznește să mai trimită astfel de texte, ele nu vor mai fi publicate. Redactorii revistei ACUM se expun urmăririi penale pentru difuzarea unor afirmații negaționiste.

    În plus îi cer nemernicului (nemernicei( anonim(e) să-și ceară IMEDIAT scuze pentru că l-a insultat pe Boris Marian, făcându-l mincinos.

    Am fost destul de clar?

  • Vlad Solomon: (3-1-2010 la 00:00)

    Judecarea criminalilor de razboi nu e nicidecum o „problema a evreilor”, iar cine crede asta restringe intregul sau spectru vizual sau analitic in ecuatia noi-voi.

    Pedepsirea monstruozitatilor Holocaustului e o DATORIE a societatii civilizate catre ea insasi, catre cetatenii tarilor in care s-au comis crimele ( Germania, Romania, Austria, Ucraina, Ungaria, Polonia, Franta, etc, etc…), pentru a oferi viitoarelor generatii norme sociale si umane, idealuri si scale de valori.

    Si voi da un exemplu, in mos special extrem – In caz ca Wiesenthal ar fi reusit sa-l prinda pe Mengele (de vreo trei ori a fost la un pas- dupa spusele sale, la Milano, intr-o conferinta), sa zicem ca descoperea un Mengele batrin si neputincios, oare trebuia judecat si pedepsit? Ar fi fost un proces moral, cu valoare educativa, da sau nu? Azi aceasta intrebare e mai relevanta ca oricind.

    Desigur, Demianiuk nu a fost Mengele, dar oare citi Mengele au fost precum Mengele, sau pe-aproape? Tocmai aici intervine justitia, nu din razbunare si fara nicio legatura cu dorinta evreilor de a se razbuna sau ierta, ci pentru a face un act de dreptate, de a nuanta eventuala pedeapsa si de a-i argumenta rolul.

    De asemenea, nu are nici o importanta daca un avocat e evreu cind apara sau nu un criminal nazist.
    Chiar azi, la o statie de radio israeliana a vorbit avocatul Yoram Scheftel, cel ce l-a aparat, in Israel, pe Ivan Demianiuk, reusind sa anuleze pedeapsa cu moartea decisa de penibilul judecator Dov Levin, care, pe toata durata procesului s-a comportat mizerabil cu avocatul Scheftel, care, ca avocat, a reprezentat o POZITIE, faptul ca ID nu era Ivan cel Groaznic si a reusit sa demonteze intreaga teorie a procurorului. Acesta e rolul avocatului, sa-si apere clientul si sa demonstreze o teroie, nu neaparat o inocenta.

    Oricine crede ca a fi evreu inseamna o alipire la o ” confederatie mondiala” , ramine inchistat in idei preconcepute, a unui ipotetic pact evreiesc international, sau isi cauta argumentul in etnia personajului la care se refera si nu se concentreaza pe problema in sine.

    In rest, un proces intentat lui Demianiuk este decis de procuratura tarii care a cerut extradarea si judecarea, in cazul de fata Germania. Presupun ca procuratura detine probe, altfel nu ar fi riscat un proces inutil. Iar virsta personajului nu reprezinta decit faptul ca a reusit sa ajunga la senectute. Altii, ucisi de el, poate, nu au ajuns nici la adolescenta.

    Prin absurd, la numai o zi dupa infringerea Germaniei si a aliatelor ei, orice criminal de razboi nazist sau fascist era deja neputincios, nu putea sa omoare pe nimeni, iar solutia finala, din fericire, nu a ajuns la „final”.

    Ramine la latitudinea justitiei germane sa decida vinovatia inculpatului. Oricum,la emigrarea in USA a depus marturie mincinoasa, pentru a obtine rezidenta si cetatenia. Trebuie acordat credit justitiei unei tari normale si civilizate, care se confrunta cu un trecut salbatic.

    Lucian, articolul, ca de obicei, excelent, dincolo de cazul Demianiuk, ai atins citeva intrebari cheie, care se refera la relatiile inter-umane, la surse biblice si la mesaj universal. Foarte bine argumentat, chiar daca cu unele afirmatii nu sint de acord, dar asta e secundar, mai ca-mi vine sa-l citez pe Voltaire…



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
„Platonia” de Mirela Roznoveanu – Un roman despre idealuri înfrânte

Coperta romanul PlatoniaMotto: „Destinul nu poate fi păcălit.” La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman...

Închide
3.15.137.135