caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii actriţă

Posts Tagged ‘actriţă’

 

O nedreptate cinematografică

de (17-3-2013)
3 ecouri

luminita_gheorghiu_pozitia_copilului_jpg M-am întors cu două ore în urmă de la ultimul film de succes din lista celor care fac parte din aşa numitul „nou val” al cinematografiei româneşti.„Poziţia copilului” a regizorului Călin Peter Netzer a câştigat trofeul „Ursul de aur” de la Berlin la categoria „cel mai bun film”. Am ieşit de la cinema impresionată dar şi pe undeva nemulţumită. Este, ca multe alte filme româneşti din ultimii ani, o oglindă fidelă a ceea ce se întâmplă la noi (dar probabil şi în alte ţări est-europene), un film al moravurilor care vrea să sugereze că cu bani şi cu relaţii se pot face multe, chiar scăpa eventual de la închisoare pe cineva care a ucis un copil.

Dar nu acesta este, în esenţă, subiectul principal, ceea ce am enumerat este doar fundalul intrigii, şi anume relaţia dintre o mamă puternică, dominatoare şi fiul său (de–acum ajuns bărbat) slab. Acum, dacă el este slab din cauza mamei sau caracterul lui a fost din naştere aşa, nu reiese din film, se sugerează doar unele ciudăţenii de comportament care nu au legătură cu relaţia mamă-fiu. Barbu, fiul, face un accident de maşină, omoară un copil iar mama vrea să-l ajute să scape, ia în mână problema, face apel la cine poate, încearcă să mituiască martorul, să exercite presiuni prin cunoştinţe asupra poliţiei, în fine, ca orice părinte care are mijloace… Dar între mamă şi fiu relaţiile s-au deteriorat de multă vreme, acesta încearcă, în al 13-lea ceas, să scape de tutela mamei, să o respingă, să refuze ajutorul ei în acest caz, dar, până la urmă, din slăbiciune, tot îl acceptă.

Există o prezentare inversă, chiar grotescă a situaţiei, când mama, dar nu numai ea, ci întreaga familie îl plâng de milă pe făptaşul care a ucis un copil şi nu din neatenţie ci pentru că a vrut să se ia la întrecere cu o altă maşină, bineînţeles marcă occidentală (am uitat să amintesc că familia era înstărită, nu erau „noi îmbogăţiţi” ci oameni cu meserii bănoase). Nimeni nu se gândeşte la suferinţele familiei victimei, a acelor oameni care au pierdut un copil. Momentul adevărului vine în ultimul episod când mama şi fiul se duc să transmită condoleanţe părinţilor victimei, să ofere bani pentru înmormântare, cu gândul ascuns că doar, doar vor reuşi să convingă pe aceştia să retragă plângerea. Fiul este atât de laş încât nici nu are curajul să coboare din maşină şi să se confrunte cu părinţii copilului.

Mama pe care fiul o repede de câteva ori şi-i pune în vedere să nu-l mai caute, să-l lase în pace, este cea care intră în casă şi împărătşeşte durerea cu familia. Este un moment de conştientizare din partea ei a gravităţii faptei, momentul în care ea, văzând durerea părinţilor copilului, izbucneşte în lacrimi, plânge cu adevărat, dar, chiar şi atunci încearcă să facă un fel de presiune sentimentală asupra familiei îndoliate, sugerând „al vostru a murit, voi mai aveţi unul, dar eu nu-l am decât pe acesta, vă rog nu-l nenorociţi”.

De unde vine nemulţumirea mea despre care am vorbit la începutul articolului? Sigur, trebuie să ne pară bine de aprecierea de care s-a bucurat filmul primind „Ursul de aur”. Dar eu m-aş fi bucurat mai mult dacă nu filmului ci Luminiţei Gheorghiu, această minunata actriţă care a interpretat-o pe mamă, să i se fi decernat premiul pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal. A fost o demonstraţie actoricească de mară clasă, de creare a unui personaj complex compus din multe, multe elemente, nuanţe, mişcări, expresii ale feţei. Şi toate cu un firesc extraordinar, fără exagerări, fără ţipete, un joc reţinut, dar cu atât mai convingător. Se spune că a fost o partitură creată pentru ea, că scenaristul Răzvan Răduleascu şi regizorul au avut-o în vedere pe Luminişa Gheorghiu de la bun început. Se poate, dar nu are nici o importanţă. Important este că ea a dus filmul, a strălucit, ne-a pus pe gânduri, ne-a iritat, ne-a enervat, dar până la urmă am înţeles-o şi ne-a fost milă de ea. Şi toate aceste stări sufleteşti au fost induse de această mare actriţă.

Nu vreau să spun că filmul ca atare nu e bun. Este un film onest, destul de bine făcut, deşi unele scene mi s-au părut puţin cam lungi şi cam plictisitoare, dar reuşita lui îi aparţine acestei actriţe care poate fi comparată cu oricare dintre cele care au obţinut premii aici la Berlin, la Cannes sau câştigătoarele Oscarurilor. Ştiu că şi în lumea festivalurilor de film există nişte strategii, demersuri, înţelegeri, aranjamente pentru decernarea premiilor. Probabil că Luminiţa Gheorghiu nu „era în cărţi”… A fost premiat filmul, subînţeţegându-se că o premiază şi pe ea. Poate că aşa este dar eu am rămas cu sentimentul că s-a comis o nedreptate cinematografică. Nu e prima, nu e ultima dar îmi pare rău.

Un artist este conştient când pierde o astfel de şansă. Şi cred că Luminiţa Gheorghiu ştie acest lucru.

 
 
3.234.214.179