Cu oareşicare întârziere aflu de la un amic că articolul produs mai demult de către domnul Ion Coja în publicația de limbă română „New York Magazin” începe să fie serializat în „Flacăra lui Păunescu”. Prima parte a fost publicată în numărul datat 14-20 februarie. Deoarece cunosc abjecta producție în întregimea ei, nu văd de ce aş aştepta încheierea serialului înainte de a reacționa.
Două remarce se impun înainte de a intra în miezul problemei. Mai întâi, felicit „Flacăra lui Păunescu”. Publicând acest articol, îşi asumă, în sfârşit, o identitate pe care nici eu, şi nici amicii mei, de mult nu o mai punem la îndoială: aceea de negaționist(ă) al Holocaustului. Să nu se vină aici cu blablauri privid libertatea de exprimare sau „neidentificarea redacției” cu opiniile autorilor, chiar dacă acestea apar la o rubrică intitulată „Opinii strict personale”. Domnul Coja ştie foarte bine că a încercat să plaseze articolul în alte locuri, unde s-a lovit de un refuz clar. Şi asta nu numai între granițele actuale ale României, ci şi peste ele, mai precis în Republica Moldova. Locul articolului în cauză este, într-adevăr, în „Flacăra lui Păunescu”, care l-a acceptat, în „Tricolorul”, care îl publică frecvent pe Ion Coja, sau, pe de cealaltă parte a aceluiaşi verde drapel, „Rost”, „AlterMedia”, etc.
A doua remarcă se referă la această replică. Atâta timp cât impostura circula între câteva sute de cititori de peste Atlantic, nu avea rost să reacționez. Însă când este reluată pe plaiuri mioritice, tăcerea ar fi echivalentul unei complicități, dacă nu chiar a admiterii veridicității afirmațiilor sale. Dar să nu se bucure prea devreme. Vom continua (în numele cui vorbesc, oare?) să refuzăm orice contact cu negaționiştii, deoarece un asemenea contact i-ar legitima ca partener de discuție. Este exact ceea ce urmăreşte personal domnul Coja, alături de negaționiştii de pretutindeni. Sper că acum domnia sa va fi înțeles de ce „politologul” Michael Shafir (ghilimelele îi aparțin) nu îl va căuta niciodată, nici pe dumnealui, nici pe alți membri ai comisiei Vetrei Româneşti pe care o menționează. Dar nici nu vom colabora prin tăcere.
Apologia legionarilor
Titlul articolului publicat în „Flacăra lui Păunescu” este identic cu cel al versiunii apărute peste ocean: „Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran – doi evrei pământeni vrednici de veşnica noastră pomenire”. După cât se pare, domnul Coja inversează una dintre lozincile mişcării cu care se identifică. Pentru legionari, un evreu bun era un evreu mort. Tactica pe care o adoptă este însă ghidată de lozinca „un evreu mort este un evreu bun”. Pentru că acesta nu poate răspunde, iată de ce. Pentru că îi poate pune în gură şi atribui orice bazaconie dintre multiplele halucinații publice în care s-a specializat în ultimele două decenii.
Aşa se face că şi regretatul preşedinte al Comunității Evreilor din România, Nicolae Cajal, pe care îl atacase în trecutul nu prea îndepărtat imputându-i intenția de a acoperi „adevărul” în legătură cu participarea legionarilor la pogromul din ianuarie 1941 (Ion Coja, Legionarii noştri, Bucureşti, Editura Kogaion, 1997, pp. 156-157, 163-170), îi devine dintr-odată aliat şi este transformat în martor al acuzării în imputarea imposturii şi relelor intenții altora. Potrivit afirmațiilor sale, profesorul Cajal ar fi găzduit chiar o întâlnire între fostul Şef-Rabin Alexandru Şafran şi fiul guvernatorului Transnistriei Gheorghe Alexianu în locuința sa de la Bucureşti; ocazie în care Şafran i-ar fi înmânat lui Şerban Alexianu o carte cu o dedicație care îl exonera pe guvernatorul Transnistriei executat împreună cu Ion Antonescu de orice vină sau participare la crime împotriva evreilor în provincia pe care o condusese.
Minciunile lui Coja
Sunt împuternicit să declar în numele doamnei Irina Cajal, fiica dispărutului, că domnul Şerban Alexianu nu a trecut vreodată pragul casei Cajal. Cu atât mai puțin ar fi copilărit Nicolae Cajal împreună cu Şerban Alexianu, aşa cum afirmă Coja alături de alte invenții. Spre exemplu, cea că într-o țară saturată de prezență germană, guvernatorul Alexianu nu ar fi găsit pentru copiii săi un alt profesor de limba lui Goethe decât pe Şef-Rabinul României (Es ist doch unglaublich, nicht wahr?). Când Domnul Şerban Alexianu reproduce incredibila dedicație scrisă pasămite de Şafran pe volumul (nu mai puțin pasămite) oferit acestuia la reşedința Cajal (Şerban Alexianu, Gheorghe Alexianu: Transnistria, un capitol în istoria omeniei româneşti, Bucureşti, Editura Vremea, 2007, p. 179), are cel puțin prudența de a nu da detalii în măsură să infirme gogomănia. Pe domnul Coja, prudența îl caracterizează în aceeaşi măsură în care o face onestitatea. Mai pe şleau spuse lucrurile: este un impostor. Şi va fi simplu de demonstrat acest lucru în fața oricărui complex de judecată: în loc să reproducă facsimile ale presupusei dedicații, un examen grafologic poate stabili acuratețea celor pretinse. Există (slavă Domnului!) destule manuscrise rămase de la Alexandru Şafran. Documentele pe masă! Dar în original!
Ca să pună cireaşa pe tort, un Cajal transformat în aliatul negaționiştilor „nici nu voia să audă de vreun holocaust” (sic!) şi „Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile exaltaților din Comunitate”. Urmează chiar un citat: „«Avem şi noi [evreii] Vadimii noştri», obişnuia Cajal să spună”. Fără a îi dezvălui numele, Coja atribuie afirmația cuiva „din familia unui prim ministru cu ascendenți evrei binecunoscuți şi ştiuți”. Din câte îmi amintesc, domnul Coja a fost revoltat când acelaşi fost premier şi-a publicat în presă (tot în facsimil) certificatul de botez. De când îi frecventează familia? Sau îi aşteaptă (ferească Domnul) decesul pentru a îl recruta post-mortem şi pe el în rândurile evreilor buni (citeşte: tăcuți întru cele veşnice)? Tot aşa a procedat şi cu Al. Graur într-un articol apărut în „Tricolorul”. Ca să nu mai menționăm detaliul unui Graur dorind să îl aibă pe Coja drept asistent, unde sursa citată este „mult regretatul” Constantin Dominte (neaoş, dar vai, decedat şi el) acesta citându-l la rându-i pe bunul evreu Iancu Fischer, care ne-a părăsit pentru o lume mai bună în 2002. Câte coincidențe bizare ar spune alt semievreu numit Ionesco…. dacă n-ar fi mort! Am citat (parafrazând) din articolul „Al. Graur şi «holocaustul din România”. Când va cita domnul Coja o sursă care poate confirma sau infirma ceea ce-i pune în gură?
Impostura Șafran-Fiderman
Pe Alexandru Şafran şi pe Wilhelm Filderman îi recrutase mai demult în rândurile aliaților post-mortem. Acum pretinde a reacționa la „raportul Comisiei Wiesel – pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nici o privire, măcar în treacăt aruncată”. Îl asigur că este cel mai mic dintre păcatele pentru care va da socoteală, fie pe lumea asta, fie într-alta. Îl deranjează că este „pomenit, citat şi comentat” într-unul dintre capitolele raportului, aflat în subcapitolul „Negaționismul deflectiv”. Se întreabă cu superioritatea lingvistului ce este: „Ce-o fi aia « deflectiv»?”. De ce nu deschide stimabilul DEX-ul? Dacă tot se bagă (mă repet, dar câte metafore originale merită antisemiții?) în fierbăturile olițelor istoriei savurând duhoarea preparatului, nu ar fi cazul să folosească mai întâi instrumente din disciplina căreia îi aparține? DEX-ul îl ştie orice şcolar. Termenul (deflector) este împrumutat din ingineria hidraulică şi se referă la un „dispozitiv utilizat pentru deflectarea unui curent de fluid”. Cam aşa cum făcea şi dumnealui odată, când „deflecta” vina celor petrecute cu evreii pe nemți, unguri, ucrainieni, ba chiar pe evrei înşişi (comunişti, KGB-işti, ba chiar pogromişti îmbrăcați în cămăşi verzi, mie-mi spui!) – numai pe români, nu. Nu că s-ar fi schimbat mult în privința aceasta. Dar, aşa cum o recunoaşte în articolul pe care-l discutăm aici, a devenit între timp un negaționist selectiv. Adică, recunoaşte existența Holocaustului (atunci când nu îi mai scapă câte un dubiu!), dar nu în România. „Sub un titlu ca negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile”, afirmă Coja. Iar Ministerul Public nu vede, nu aude, ba chiar îi dă NUP, în ciuda legislației ce interzice negarea Holocaustului. Inclusiv în România. De ce nu? Doar nu mai avem nevoie de acea legislație pentru a intra în NATO sau în Uniunea Europeană! S-a „bifat”, revenim deci la ce am fost (şi chiar la mai mare)!
Mai-vechilor chemați sub steag verde Alexandru Şafran şi Wilhelm Filderman continuă să le atribuie invenții fabricate. Dar fabricate cu neîndemânare, deoarece lingvistul conferențiar universitar e repetent la istorie. Poate că asta e o circumstanță atenuantă, dacă îl punem alături de domnul Gheorghe Buzatu. Şi nu urmăreşte nici măcar bibliografia istoriografică. Numai un repetent i-ar putea atribui (aşa cum o face presupusul Testament/ Mărturie a lui Filderman din anul 1955) afirmația „Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste care impunea măsuri dure împotriva evreilor”, ba chiar ar fi „intervenit energic la nazişti, obținând chiar oprirea deportării a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina”. Germania nu a jucat niciun rol în expulzarea evreilor în Transnistria. O ştie oricine s-a ocupat, chiar superficial, de anii ’40. Dacă lucrurile ar sta altminteri, cum explică SRL Coja et co. schimbul de epistole dintre Filderman şi Antonescu după începerea deportărilor, acesta fiind publicat de nimeni altcineva decât maşina de propagandă antonesciană? Să fi inventat Antonescu pentru Berlin acuzele în timp ce îl ascundea pe Filderman în beciurile vilei sale de la Predeal? Dar calificativul de „acuzator” folosit la adresa lui Filderman în acest schimb epistolar? Dar asumarea propriei responsabilități pentru deportări la şedința Consiliului de Miniştri din 6 septembrie 1941 („Scopul nostru trebuie să fie ca să se întemeieze Statul Galiției care să fie curățat de jidani şi de slavi, aşa cum lupt eu acum ca să curăț de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina” ; sau, exact o lună mai târziu, recunoaşterea în fața guvernului pe care îl conducea a hotărîrii de a expulza „definitiv şi total din Basarabia şi Bucovina” pe evrei? Îşi inducea în eroare Antonescu propriul guvern? Îşi mințea miniştrii când le spunea „Mai am în Basarabia aproximativ 40.000 de evrei care, în câteva zile, vor fi trecuți peste Nistru, iar dacă circumstanțele o vor permite, vor fi trecuți dincolo de Urali. Aceasta este situația ca să scăpăm neamul românesc din situația în care zăcea”?
Nu mai credibilă este afirmația pusă în gura lui Filderman, potrivit căreia conducătorul evreu ar fi afirmat că „bunurile evreilor au fost puse sub un regim de administrare tranzitorie, care făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun”. De procesul de „românizare” (adică jaf) al acestor bunuri o fi auzit domnul Coja? Dar de faptul că Filderman a elaborat el însuşi numeroase documente cu privire la acest jaf? Ele există. Şi nu în facsimile de dubioasă autenticitate.
Tot aşa cum există (în acest punct Coja are dreptate) şi memoriile lui Filderman. Istoricul Jean Ancel nu mai este printre noi pentru a putea confirma sau infirma că i-ar fi spus lui Gheorghe Buzatu, asociatul domnului Coja în ale cârdăşiei negaționiste, că la Institutul Yad Vashem nu i s-ar fi dat voie să consulte documentul. Celălalt „martor” pe care se bazează Coja este notoriul plagiator (între alte calități) Teşu Solomovici. Solomovici are de a face cu istoria cam tot atât cât are de a face şi Coja. Cu onestitatea, aşijderea. Nici el nu urmăreşte bibliografia decât atunci când o foloseşte sub propriul său nume drept autor. Unul care cam încurcă borcane, dar niciodată socotelile din bancă. Drept care, aduc la cunoştința domnilor Coja, Buzatu şi Solomovici că primul volum al memoriilor lui Filderman a fost publicat în anul 2004. Editorul se numeşte Jean Ancel. Volumul acoperă perioada 1900-1940, iar loazele care nu îşi fac lecțiile dar dau lecții altora nu vor fi prea încântate când vor citi cele 599 de pagini (Wilhelm Filderman, Memoirs and Diaries, Vol. 1 1900-1940, edited by Jean Ancel, The Goldstein-Goren Diaspora Center, Tel Aviv University, Yad Vashem, Jerusalem, 2004). Şi acum, tot pentru loaze, o veste rea după una proastă. Înainte de deces, Jean Ancel a apucat să finalizeze aproape în întregime cel de-al doilea volum, care acoperă perioada Holocaustului, iar el va fi editat şi în România. Să vedem cu ce invenții mai vin atunci.
Manipulare politică
Deocamdată, „litigiul istoric” privindu-l pe Filderman ar putea fi rezolvat „cu documentul pe masă”. În articolul la care reacționez, Coja afirmă că pretinsa mărturie a lui Filderman despre Antonescu trimisă tribunalului de la Geneva (ce legătură o fi avut tribunalul cu prefectura antonesciană, că doar nu despre Antonescu era vorba la proces!) ar fi fost înregistrată la un birou de avocatură din New York. Ea poate fi, deci, autentificată de acel birou (care în caz de fals riscă pedepse grele în Statele Unite, pierderea licenței fiind cea mai benignă) şi trimisă în România. Cum dl. Buzatu a fost incapabil să indice altă sursă decât defuncta revistă „Baricada”, cum celelalte persoane contactate au infirmat că ar avea ceva de a face cu pretinsul document, prezentarea lui spre reautentificare în fața unui tribunal din România în traducere autorizată l-ar pune pe Ion Coja fie în poziția de campion al adevărului istoric, fie după gratii.
Mărturisesc că şi dacă documentul s-ar dovedi a fi fost autentic, m-aş întreba şi aş întreba cum a putut Filderman să infirme o activitate de lungimea unei vieți în fruntea apărării drepturilor coreligionarilor săi. Dar asta ar deveni problema mea, nu a domnului Coja. Deocamdată, de la prima referință la imaginarul document făcută în urmă cu 15 ani de către Kurt Treptow, a cărui istorie personală nu merită a fi comentată, nimeni nu a fost în stare să producă „dovada” . Cine e de vină? Mossadul? KGB? Oculta? Aşteptăm cu nerăbdare noul scenariu.
Şi încă ceva. Amicul de bătrânețe al domnului Coja, Paul Goma (o, Doamne, cine ar fi crezut asta în urmă cu zece ani?) insistă asupra importanței cronologiei. Dacă tot i-a furnizat Coja jumătate din documentele pe care îşi bazează Săptămâna roşie, cum afirmă Goma, să-şi aplece urechea la dânsul măcar în acest punct: să respecte cronologia. Rabinul Şafran nu a fost criticat pentru întâlnirea pe care ar fi avut-o cu Şerban Alexianu, ci pentru faptul că a admis să fie manipulat de către Vatra Românească şi brațul său politic, PUNR. Nu ar fi trebuit să accepte o invitație ai cărui inițiatori erau binecunoscuți iubitori de evrei morți. Critica nu a fost enunțată „pentru declarația dată lui Şerban Alexianu”, ci mult înainte ca cineva să fi aflat ceva despre scenariul pe care Coja îl plasează acum în casa Cajal. O ştiu prea bine, numărându-mă eu însumi printre semnatari. Cum şi acest document există, domnul Coja riscă prea mult, inventând, în plus, acuze de „senilitate” sau „oportunism” la adresa rabinului aduse de către semnatari.
Deocamdată, atât, cu respectul cuvenit imposturii.
Articolul a apărut inițial în revista Comtemporanul nr.5/2009