Scriu aceste câteva rânduri de 1 Iunie, ziua copilului. În urmă cu 20 de ani am participat la o dinamică de grup (workshop), \”I am\”, foarte la modă la sfârşitul anilor 80. Dar despre asta vă voi povesti cu o altă ocazie, când, dacă veţi fi curioşi, vă voi introduce în perioada plină de farmec şi peripeţii pe care am trăit-o în acei ani, când impulsul de a gusta viaţa efervescentă şi tumultoasă a Tel-Aviv-ului, de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, m-a rostogolit spre tot felul de întruniri, conferinţe, cursuri de comunicaţie, forumuri ciudate, introspecţii şi căutări, care mi-au schimbat în mare măsură opiniile, priorităţile şi idealurile. Să revin însă la \”I am\”. Unul dintre scopurile acestui workshop era să te ajute să te îndepărtezi de propria ta imagine, de modul în care vrei să fii perceput de semenii tăi, şi să readuci, în viaţa de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocenţa, energia, surâsul. Simultan – să îndepărtezi bariere şi ezitări, ziduri pe care le-ai construit în timp, în jurul tău, pentru a-ţi menaja vulnerabilitatea, pentru a te apăra de lovituri, fiind însă, totodată, şi o fortificaţie care te împiedică să vezi dincolo de ea, în spatele căreia te simţi la adăpost, dar care riscă să-ţi eternizeze singurătatea.
Ce-mi veni să fiu aşa serios deodată, tocmai de ziua copilului? Am intrat în luna iunie şi mă apropii de îndoielnica satisfacţie a împlinirii vârstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, că în aceşti ani am trăit, de fapt, cât în 157, dacă măsurăm timpul prin aventuri, necazuri, tristeţi, bucurii, realizări, eşecuri, întâmplări şi evenimente care m-au plămădit. Desigur că cei din jurul meu se aşteaptă ca un om de 57 de ani să fie ponderat, sobru, să inspire respect, să se încadreze în ceea ce consideră ei că ar trebui să fie o persoană cu vârstă de bunic, cu o profesiune respectabilă şi un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Şi pentru că oamenii sunt subiectivi, văd deseori sprâncene ridicate în semn de mirare, pentru că par neconvenţional, orientat în direcţii multiple, cu preocupări diverse, cu vocaţii şi pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fără îndoială, o dovadă de risipire sau superficialitate.
Dar eu cred că am reuşit, într-un colţ al sufletului meu, să păstrez ceva din copilul de altădată, cel ce-şi sărbătoreşte azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastâmpărat, explorând împrejurimile, în căutarea permanentă a unui nou joc. Şi ce poate fi mai serios decât jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar în fiecare clipă şi te absorb într-un alt spaţiu, unde te aşteaptă ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimţite, într-un proiect? Fără să-i pese de critici şi oprelişti, copilul se dăruieşte, fără rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. În decursul anilor însă, dubiile tind să pună piedici spontaneităţii, să-i stârnească întrebări, dileme, să-i deprime iniţiativele, să-i şoptească la ureche că s-a realizat deja, că trebuie să se încadreze într-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe înţelesul tuturor. Din păcate cubul are şi plafon, dincolo de care doar imaginaţia şi fanteziile pot zbura, în timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.
Dar pentru că viaţa trebuie să aibă cel puţin un sens, păstrez copilul din mine, ştiind că el poate străbate aceste ziduri şi plafonul mulţumită sfintei sale naivităţi.
( publicata in urma cu un an in Jurnalul Saptaminii, Tel Aviv, dar pastrindu-si actualitatea)
Mi-a placut ce ai scris
La multi ani de 1 Iunie, sper sa nu parasesti Taramul Copilariei macar inca un an !
copilarie frumoasa spre acel colt de inima (buzunarul inimii)! frumos ai scris!