Reflectii transculturale de traducator (II)
Am argumentat in prima parte ca temele la moda in tara legate de Eminescu (de la senzationalismul presupusei asasinari pana la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape de la tema centrala a importantei sale indiscutabile pentru cultura romaneasca. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale sa-l promoveze in strainatate (unde este in mare masura necunoscut), ca icoana patrimoniala identificabila cu spiritul romanesc.
Promovarea sa nu se justifica doar prin a ne mandri cu romanismul (’Iac-asa se joaca pe la noi!’/ ’Mai frumos decat la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMANESTI), ci in primul rand prin dimensiunea poetului roman ca homo faber universalis.
Am incheiat segmentul afirmand o evidenta care la nivel guvernamental pare sa pluteasca in zona ’orbului gainii’: orice scriitor (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut in alte culturi decat prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literara. E greu sa impresionezi un auditoriu international nepartinitor sustinand ca le prezinti o partitura ‘mare’, daca interpretul canta fals si fortat! (Am primit ades intrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafarul, nu era tradus deja?’).
Tema traducerilor din Eminescu se intrepatrunde cu tema politicii culturale: in lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s-a facut niciodata sistematic. Dincolo de exaltarea interna a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost intotdeauna individuala – nu numai in comunism, ci si inainte, si dupa! La St. Petersburg, un ghid declara mandru ca tzarul Rusiei a ’scos’ cateva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski sa fie tradus in limbi de mare circulatie. Din cate stiu, in Romania monarhica n-a existat vreo initiativa similara legata de Eminescu, cu atat mai putin in comunism. Guvernele de dupa 1989 nici macar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura romana contemporana) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.
Trista realitate a traducerilor
In ciuda perceptiilor comune romanilor, exista un numar relativ restrans de traduceri in engleza ale operei poetice eminesciene, la randul lor nesupuse unei evaluari calitative. Iata un scurt istoric al talmacirilor englezesti – unde cunosc realitatea in amanuntime – in speranta ca pot lamuri ’cum stam’ (situatia nu este mult diferita nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):
Americanul Charles Upson Clark (1895) il semnaleaza pe Eminescu prin cateva traduceri publicate in suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am gasit mentionate, nu am reusit sa le identific in ciuda cercetarilor mele de arhiva, nici sa aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).
In 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta si ardenta activista socialista) se decide sa traduca mai multe poezii din Eminescu, entuziasmata de ideile din Imparat si Proletar oferite in varianta de lucru de romanul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicoae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmarit in engleza, eleganta simpla a lui Eminescu fiind redata intr-o engleza pretioasa, plina de manierisme si sintaxe arhaice.
Dintre romani, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care incearca in anii interbelici (1938) cateva traduceri in engleza (printre care si Luceafarul), luandu-si insa mari libertati de interpretare textuala, cu scuza muzicalitatii – de fapt, combinand versul 1/2 si 3/4, si facandu-le sa ’sune din coada’ cu rime simple.
Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ intre 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politica mai mult decat s-ar crede: poetii romani scriau cu interdictii de tematica, ba chiar si de vocabular; intr-un climat in care relatiile tuturor cu cetatenii straini erau strict supravegheate, limbile straine privite cu suspiciune, predarea lor tolerata doar datorita utilitatii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. In contextul restrans al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvistica performanta.
Pentru traducerea din limba nativa intr-o limba straina (numita uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenta decat cea filologica. Acest lucru este usor de inteles chiar si intuitiv, caci poti intelege chiar mult intr-o limba straina redand relativ usor si coerent despre ce e vorba in limba ta, dar nu si invers.
Revenind la competenta filologica, in comunism s-a tradus mult din autori straini in romana, si s-a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce pastrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, in pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitatii politice precum si a numarului foarte restrans de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura romana in engleza! De remarcat si ca, in contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decat franceza (cu traditie culturala mult mai importanta pentru romani) sau germana (datorita existentei minoritatilor etnice).
Aproape toate traducerile eminesciene in engleza din aceasta perioada apartin de aceea profesorilor din facultatile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii ’60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii ’70), exceptia de la ’academic’ facand-o tanarul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul ca toate sunt facute din proprie initiativa, si ca au fost (si sunt) cunoscute mai mult in Romania, de catre anglofili.
’Strainii’ au avut deci contact intamplator cu poezia eminesciana, de obicei pe linie academica. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu intr-o perioada de interes politic sporit fata de Europa de Est, punand chiar pasiune in crearea unor talmaciri proprii. Variantele sale se marginesc insa la traducerea de continut, cu scop informativ, fara pretentii artistice, el renuntand dintru inceput la prozodie, ca demers nerealist scopului sau. Dupa vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea sa o aiba si britanica Brenda Walker (1990).
Prin contrast, variantele romanilor amintiti au avut (constient sau nu) veleitati literare neconvingatoare in acest rol. (Judecata e retroactiva, caci la vremea respectiva – student la filologie dar fara experienta printre vorbitorii nativi – nu realizam acest lucru!). Din laudabila intentie de a nu-l vaduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, in toate variantele romanesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, daca nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; in ultima instanta, dand apa la moara cinicilor care il citeaza pe Robert Frost cu zambet in coltul gurii spunand ca… poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stangaciile sunt desigur scuzabile pentru cei care – netraind printre nativi – nu pot intelege complet conotatiile limbii de zi de zi fata de sensurile livresti. Dar realitatea greu de inteles sau de acceptat pentru romani este ca traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s-a intamplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.
Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu in engleza s-a cam oprit de fapt in Romania la sfarsitul anilor ’70, (poate ca anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economica interna), dupa ’revolutie’ retiparindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea catre Occident si Internetul au facilitat contactul strainilor cu patrimoniul romanesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (in ciuda abordarii neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am intrebat-o ce a determinat-o sa creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par sa indrepte rastalmacirile de sens din variantele romanesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.
Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezeasca a romanului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ – tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie…. nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s-a schimbat radical, chiar daca noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnica, economica si politica, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’. Din cauza acestei intelegeri limitate, in media romaneasca continua exaltarea vechilor traduceri – in lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversara’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragica in adolescenta predispunand spre idealizari), fara o intelegere obiectiva a calitatilor si defectelor talmacirilor sale. Din pacate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, daca nu chiar negramaticale.
Lipsa de intelegere subtila a englezei perpetueaza si un tip de proiectie deformata si de asteptari nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate in ultimii 15 ani si prin Internet, sufera de aceeasi pricepere limitata.
Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa laudabila a unui profesor de engleza dintr-un liceu moldovean cu ajutorul elevilor sai. Site-ul fetisizeaza traducerile C.M.Popescu, excluzand insa orice alta referinta, cu iluzia ca se spune astfel ultimul cuvant. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducatorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt insa site-urile ce se lauda cu poetul national, raspandind fara discriminare orice traducere la indemana, ca sa nu mai sa vorbesc de traducerile neavenite facute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce recicleaza variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)
Mai putem adauga si neintelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres ca poate fi distribuit fara copyright. Fisierul continea traducerea in engleza a lucrarii Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste sa explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificandu-i nationalismul ‘in context’. Din pacate, adus in atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul ii face un imens deserviciu lui Eminescu. In engleza, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. Dupa aceasta prima impresie, cati vor ajunge sa citeasca lucrarea? Conotatia negativa ramane insa in mintea tuturor!
Eminescu va continua sa ramana cel mai necunoscut mare poet national atata vreme cat traducerile oferite nu vor fi cu adevarat reprezentative iar raspandirea lor sustinuta sistematic de guvernul poporului sau. Astazi, o colaborare intre traducatori romani si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase in extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.
(Va urma a treia si ultima parte)
Domnule Sahlean,
Dvs va marginiti la discutarea traducerilor lui Eminescu si a valorii sale pentru un pub,lic neromanesc. Sigur ca si acest lucru este important, dar cred ca este cu mult mai important rolul pe care Eminescu l-a avut pentru cultura romana, rol care a inceput, in mod inadvertent, sa i se nege.
Daca citez franturi din poezia epocii, ne putem da seama ce importanta a avut Eminescu pentru limba romana literara. Iata un fragment din „peozelele” care circulau in Bucuresti pe vremea lui Eminescu:
„Ah, ma chere, sa-mi vezi mantela
Ce sublim! Ce lucru fen!
Cu-o dublura-nfricosata
Si en face, amour sans fin!”
Toata poezia majoritara a epocii suna cam asa! Ca sa nu mai citez si poezia inceputului de secol, cand Pazvante Chioru amenintza sa atace Bucurestenii din fieful sau din Rusciuc (Ruse!).
Eminescu a avut u n rol formativ exceptional asupra limbii romane literare. Nici nu ne putem imagina cum ar fi sunat limba romana literara fara Eminescu. In plus, putem intelege acum si ce nu este Eminescu, judecand dupa reactia altora. Daca punem la gramada Carpatii, Dunarea (albastra, evident, nu?) si celelalte realitati geografice ale Romaniei de azi, cu siguranta ca nu vom da numele de „Eminescu” acestei adunaturi de elemente dragutze patriotice. Dar nici sa-l eliminam pe Eminescu din patrimoniul nostru national nu putem!