ACUM.TV

Alexandru Sever la Moinești, 2004

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România
i-ar depăşi puterile. Atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum cinci ani, din primăvara lui 2004
Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Moineştiul amintirilor
Moineştiul este oraşul dintre Măgură şi Osoi, descris în romanele şi nuvelele lui Alexandru Sever. Aici s-a născut, a copilărit şi a mers la şcoala primară, şi tot de aici a plecat în timpul celui de al doilea război mondial, la Bacău, locul desemnat drept domiciliul obligatoriu pentru evreii din judeţ.
În dimineaţa celei de a doua zile a vizitei, am refăcut în sens invers drumul şerpuitor pe care scriitorul l-a parcurs în timpul războiului, într-o noapte, mânând căruţa bunicului în care fusese încărcată toată familia alungată din casa familială. Fuseserăm preveniţi că Moineştiul se schimbase radical, cohortele de blocuri spulberând casele tihnite, înconjurate de grădini. La intrarea în oraş am zărit câteva schele petroliere şi câteva sonde risipite, izvoarele prosperităţii acestor meleaguri.
Când am coborât din maşină Alexandru Sever a pornit pe cărarea dintre blocuri, nădăjduind că dincolo de ele va apărea limanul vechiului oraş… dar n-a întâlnit decât alte şi alte blocuri, imaginea oraşului rămânând exilată în amintiri.

Casa Copilăriei
Casa familiei Zilberman, casa copilăriei scriitorului, fusese demolată în anii comunismului, dar a rămas intactă în memoria maestrului.

Casa părintească, aşa cum o ţin eu minte, era o casă-monument. Se ridica faţă de nivelul străzii la vreo trei metri înălţime. Faţada era din cărămidă aparentă şi piatră, cu un fronton lateral şi un acoperiş în două ape. Avea odăi mari, cu sobe de teracotă, soba însăşi fiind un adevărat monument de artă. Casa avea în preajmă o grădină imensă, în care mama semăna în fiecare primăvară flori: stânjenei, regina nopţii şi câte şi mai câte…Aveam o ogradă imensă în care existau nişte câini…mă ţin minte fugărit de raţele din curte.

Alexandru Sever a crescut înconjurat de părinţi, fraţi şi surori şi de doi bunici, cărora
le-a păstrat nealterată amintirea.

Din cei patru bunici am cunoscut doar doi: bunicul din partea mamei şi bunica din partea tatii. De ei doi este legată copilăria mea. Bunicul din partea mamei locuia chiar în Moineşti. Mă ţin minte de copil, stând pe genunchii lui şi umblându-i în buzunarul de la vestă, unde păstra o periuţă căptuşită cu alamă, pe care i-o luam şi-i periam mustaţa. Bunicul a trăit mult, când a murit cred că avea peste o sută de ani. Bunica din partea tatei avea mai mulţi copii şi trecea pe la toţi. Avea un fecior la Ploieşti, o fiică la Adjud. Când venea la noi, în Moineşti, stătea câteva luni de zile şi în timpul acela ne croşeta ciorapi şi mănuşi. Îmi amintesc cum îmi proba mănuşile pe mână.

Dragostea pentru lectură i-a fost insuflată de mama, o femeie cultivată, înconjurată de cărţi şi încrezătoare în harul de scriitor al fiului ei.

Mama avea educaţia făcută în casă, cu profesoară de franceză şi germană, limbi pe care mama le cunoştea la perfecţie. Cânta şi la pian. Eu m-am născut într-un cadru cultivat. În casă exista o bibliotecă încastrată în peretele salonului, cu ediţii originale din clasicii germani Goethe şi Heine. Eu de copil umblam des pe acolo. La început căutam cărţile pentru copii. Îmi amintesc de un Don Quijote, o reducţie pentru copii, foarte frumos ilustrată. Am avut foarte devreme posibilitatea de a umbla într-o bibliotecă şi asta a fost capital. Mama era o cititoare pătimaşă. Nu ţin minte noptiera mamei fără cărţi. Întotdeauna avea două-trei cărţi din care citea până noaptea târziu. Patima asta au avut-o toţi copiii ei, toţi au citit, dar se vede treaba că eu am citit mai cu luare aminte. Sunt un cărturar care s-a format citind. Şcoala literaturii a fost şcoala lecturilor mele. Scriitorii înşişi mă trimiteau de la unul la altul.Scriitorii mă învăţau ce să citesc şi cum să apreciez. Dar apoi s-a pus o altă problemă, cea a spiritului critic, care cerea o anumită maturitate.

Am scris tot ce se poate scrie

A fost o epocă, între 17 şi 20 de ani, când am scris tot ce se poate scrie. Romane poliţiste, romane sentimentale, toate fiind imitaţii după scriitorii pe care apucasem să-i citesc. Dar în acelaşi timp se forma în mine un anumit spirit critic şi aşa se face că la fiecare două – trei luni, nemulţumit de ceea ce scriam, luam tot teancul de hârtii, teancuri nesfârşite de hârtii, pe care le aruncam pe foc. În curtea casei era un cazan în care se fierbeau rufele şi se focărea. Eu aşteptam un asemenea prilej şi aruncam în foc tot ce scrisesem de luni de zile. Cred că am scris în toate genurile, însă în teatru m-am trezit ceva mai târziu, dar şi atunci am scris mai mult şcolăreşte. Prima mea piesă se intitula Didona şi era inspirată de Cartea a IV-a din Eneida. În casă toţi îmi respectau îndeletnicirea, deşi nimeni nu avea mare încredere în ceea ce făceam, în afara mamei care mă privea ca pe un viitor scriitor .Celorlalţi li se părea un fel de distracţie, amuzamentul unui tinerel care nu ştia ce să facă. Unii jucau cărţi, alţii băteau mingea, eu stăteam şi scriam. Ei nu erau obişnuiţi să vadă aşa ceva. Bunicul venea şi se uita peste umărul meu. În viaţa lui nu văzuse un om care să stea lipit de masa de lucru şi să scrie. Dar el lega scrisul meu de epoca războiului, de împrejurările războiului în care trăiam şi avea impresia că vrăjesc ceva acolo şi-mi tot spunea „Grăbeşte-te,
grăbeşte-te, să încheiem pacea!”

Moineştiul de azi

Bătrânul scriitor străbătea la pas târguşorul natal, exclamând „Târgul meu s-a volatilizat…niciodată nu s-a dorit municipiu şi iată-l ajuns municipiu !”
Şi totuşi, printre dreptunghiurile ostile ale blocurilor, s-au ivit deodată câţiva arbori, mesageri ai timpurilor vechi, străjuind monumentul eroilor, în preajma căruia se jucase copilul Alexandru Sever. Şi nici clădirea şcolii primare publice nu s-a schimbat semnificativ, faţă de cea din urmă cu şapte decenii.

Numai inscripţia de pe frontispiciu s-a modificat. Nu scria Şcoală ci Şcóla, cu un accent pe o, după grafia secolului al XIX.lea.

Rafael Kohlenberg, unul dintre cei câţiva evrei trăitori la Moineşti, ne-a primit în micul său apartament de bloc, ne-a ospătat cu hremzli din făină de pască, coapte de soţia lui, şi s-a întreţinut preţ de o oră cu scriitorul, rememorând întâmplări şi chipuri de demult. Am poposit şi la primărie, unde primarul Ailincăi, l-a primit pe scriitor în biroul său
şi l-a rugat să semneze în cartea de onoare. Era de faţă şi profesorul Robciuc, animator al vieţii culturale moineştene, cultivator al memoriei lui Tristan Tzara şi a altor personalităţi originare din Moineşti. Amândoi au insistat pe lângă Alexandru Sever să revină pentru un răstimp mai lung, pentru a fi cunoscut şi sărbătorit.
Apoi doamna Kohlemberg (trecută de atunci la cele veşnice, fie-i memoria binecuvântată) ne-a însoţit la cimitirul evreiesc din deal, populat de mii de morminte, atestând numărul mare de locuitori israeliţi ai Moineştiului, cei care contribuiseră substanţial la dezvoltarea industriei petroliere din urbe. În capătul „casei vieţii” bătea inima unei sonde. Alexandru Sever, care în copilărie nu trecuse niciodată de poarta cimitirului, a parcurs cu paşi şovăitori cărările dintre morminte, oprindu-se uimit în faţa unui monument masiv, din marmură neagră:

Herman Leonte. Era un frate de-al bunicului meu, unchi al mamei mele. Casa noastră părintească el i-o oferise de zestre. A participat la războiul din 1877 şi atunci a fost împământenit. A fost, dragă Doamne, unul dintre boierii locului.

Camera de filmat l-a însoţit pe scriitorul care şi-a plecat fruntea şi la mormântul bunicii şi, ieşind pe poarta cimitirului, a aruncat o privire în vale către Moineştiul de azi, surâzând cu înţelepciunea celui încredinţat că plecând nu-şi părăsea oraşul natal, pentru că toată viaţa purtase cu sine „oraşul dintre Măgură şi Osoi#, şi-l imortalizase în scrierile sale.

Epilog cu gust amar

Ne-am întors la Cluj în aceeaşi zi, luându-ne rămas bun de la Alexandru Sever care a rămas la Bacău, în speranţa că după amiaza avea să aprindă o lumânare la mormântul mamei sale, îngropată în cimitirul evreiesc din oraş. În ajun cimitirul fusese închis, fiind a doua zi de Pesah. Aveam să aflu mai târziu că nu i-a fost dat să-şi împlinească această dorinţă. Profesorul Sandu Singer, cu care venise din Bucureşti, cumpărase bilete de întoarcere la un tren de după amiaza şi abia au avut timp să-şi ia bagajele şi să ajungă la gară. În tot timpul cât am montat filmele vizitei lui Alexandru Sever la Cluj, Bacău şi Moineşti, m-a urmărit vina întârzierii din ultima zi şi nutream speranţa mântuitoare, că n-a fost ultima călătorie în ţară a marelui scriitor.
În toamna aceluiaşi an neobositul profesor Robciuc a organizat la Moineşti un simpozion sub genericul Zilele Alexandru Sever unde, alături de comunicările ştiinţifice ale unor personalităţi precum Geo Şerban sau Bogdan Ulmu, au fost proiectate şi filmele noastre, difuzate deja pe TVR Cluj şi TVR Internaţional. De-a lungul celor cinci ani care au trecut, n-am încetat să sper că maestrul avea să revină în ţară. N-a fost să fie şi odată cu trecerea timpului o astfel de vizită este tot mai improbabilă…

Acest articol a fost publicat duminică, 5 aprilie 2009 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.