Nadia Comăneci și Bela Karolyi – succesul româno-maghiar – sursa: http://www.nbcolympics.comMihnea Măruţa, fostul meu coleg cu funcţie mai mare de la Cotidianul, m-a rugat să răspund la o postare a sa despre mesajul preşedintelui Băsescu adresată maghiarilor cu ocazia sărbătorii Revoluţiei de la 1848. I-am răspuns şi l-am rugat să îmi permită să postez textul şi pe blogul meu. Postarea lui Mihnea o puteţi citi aici http://mihneamaruta.ro/2009/03/15/mesaj-inteligent-adresat-de-basescu-maghiarilor-din-romania/. Reacţia mea, mai jos:
Dragă Mihnea,
Dacă am fi amândoi consilieri politici, da, poate că aş fi de acord că mesajul preşedintelui a fost unul inteligent. Dar, slavă Domnului!, nu (pre)stăm printre “rinoceri”. În plus, e duminică şi suntem în timpul liber, aşa că am să cred ce spune Băsescu despre maghiarii din România când am să îl văd/aud în faţa mulţimii din Piaţa Universităţii şi a milioanelor de telespectatori, în noaptea de Anul Nou, spunând “La Mulţi Ani!” şi în maghiară. Bineînţeles, şi în restul limbilor vorbite de cetăţenii României, “altele decât maghiară”…
Poate că sună sucit, dar aşa îmi imaginez eu normalitatea în România, cu gesturi ca acesta. Nu cred că Băsescu nu ar avea inteligenţa suficientă să înveţe urarea în cele aproximativ 20 de limbi “minoritare” care se vorbesc la noi. Nu e Papa de la Roma, dar, totuşi, e creştin… Dacă nu o face, e fie pentru că nu i s-a sugerat încă, fie pentru că nu vrea. Punct. By the way, parcă nu demult îi suspecta pe (liderii) maghiari de epurare etnică în Harghita şi Covasna, ceea ce nu e chiar puţin lucru… Nu sună ridicol? Dar, ok, să spunem că suntem în preludiul campaniei electorale şi îl înţelegem.
Revenind la postarea ta, îţi spun sincer că îmi propusesem să am o zi în care să nu mă intereseze chestiunea zilei. Nici la Bucureşti, nici la Budapesta (a fost un meci de rugby atât de bun azi! Dar, iată, nu scap, aşa că te servesc, vorba lui Toma Caragiu. Oricum, când scriu textul acesta, e deja seara, nu îţi face griji.
Aşadar, uite cum văd eu lucrurile:
Am scris săptămâna trecută un text pentru un portal din Ungaria, în care făceam o mică cronologie a principalelor momente din istoria sportului românesc în care o contribuţie esenţială au avut-o sportivi maghiari. De la naţionala de fotbal din perioada interbelică (vezi PS-ul din finalul postării), via cuplul Nadia Comăneci-Béla Károly, la golul lui Bölöni cu Italia sau la perioada în care, dacă ar fi fost lăsate să participe împreună la Jocurile Olimpice de Vară, ca o singură echipă, Ungaria şi România s-ar fi bătut lejer pentru medalii (cine nu îşi mai aduce aminte sau nu ştie din motive de tinereţe, poate arunca o privire pe statisticile JO).
În fine, a urmat apogeul Stelei din 1986, o echipă cu o configuraţie etnică interesantă. Antrenor: Jenei Imre (Emeric). Eroul meciului: Helmuth Duckadam. Bijuteria: Miodrag Belodedici. The brain: Laci Bölöni. Dacă îi mai adaug şi pe Hagi, Lăcătuş, Ilie Dumitrescu, Weisenbacher sau Balint… or să mă înjure toţi.
Şi, totuşi, cred că acea echipă ne spune multe despre ce am putea face dacă am fi mai deschişi şi mai curioşi. Cu toţii!
Ca să închei ideea şi să revin la cele scrise de tine, dragă Mihnea, spuneam în finalul articolului cu pricina că toate aceste momente ne-au apropiat şi ne-au făcut mai buni unii faţă de alţii. Ca un ultim exemplu, aminteam tragica moarte a lui Marian Cozma. Cred că eşti de acord cu mine că maniera în care au reacţionat maghiarii i-a făcut pe mulţi români mai deschişi faţă de ei. Imaginile triste de la Veszprém transmiteau ceva pur, iar mediatizarea evenimentului a avut, din păcate, un impact mai mare decât zecile de campanii sau seminarii pe tema relaţiei româno-maghiare.
Problema o văd, însă, destul de simplă: nu avem voie să ne apropiem prea mult. Cred că există o limită “optimă” a distanţei sociale dintre români şi maghiari care nu poate fi depăşită. Pentru că aşa e filmul. Ori de câte ori ne simţim mai apropiaţi şi adie un vânt de prietenie, vin unii şi ne explică, a ‘nşpea oară, că (nici acum) nu e momentul. Scrisesem asta în concluzia articolului meu, înaintea incidentului ridicol cu “ceaţa” de pe aeroportul din Târgu Mureş şi obstrucţionarea preşedintelui Ungariei de a ateriza acolo. Vor mai veni gesturi care să ne dilueze imaginea unor unguri plângând moartea unui tânăr român. Ce mai contează dacă sursa se cheamă partid politic de la Bucureşti, partid politic de la Budapesta, mass-media, autorităţi, extremişti ş.a.m.d.?
Şi acum, hai să vorbim între noi, ca doi tipi care au pretenţia că îi cunosc mai bine pe maghiarii din Ardeal. We have a problem. Spui aşa: “În principiu, în România nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare nu şi-ar impune şi nu ar transmite în comunităţi un model de viaţă dublă, bi-temporală: 1) cea publică, în care declaraţiile şi intenţiile oficiale sunt legate foarte pragmatic de prezent, în care integrarea este firească, iar reacţiile majorităţii sunt pe măsură (cel mai bun exemplu fiind prezenţa la guvernare timp de 12 ani); şi 2) cea privată, unde învăţătura şi principalele obsesii sunt ancorate în trecut, undeva la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, cu o simbolistică imperială încărcată de husari, blazoane nobiliare şi steaguri cu toate camerele heraldice ale Ungariei Mari”.
Sunt de acord, în mare, cu ce spui. Cu trei precizări:
1. La un interviu pe care i l-am luat lui Béla Markó acum vreo 2-3 ani, l-am întrebat dacă, în cazul lui, se verifică ideea unui canadian destul de umblat prin ale etnicelor relaţii, pe nume Will Kymlicka, care spune că problema reprezentanţilor unei minorităţi etnice este că, după ce ajung la Centru, adică, în cazul nostru, la Bucureşti, şi stau ce stau acolo, cam uită de unde au plecat şi, mai ales, de ce au plecat. Mai exact, apare o ruptură între valorile pentru care au fost delegaţi de comunitatea lor şi valorile interiorizate prin resocializarea la Centru. Preşedintele UDMR mi-a confirmat că, da, se verifică. Cam asta e cu reprezentaţii maghiarimii. Desigur, pe undeva, e chiar de înţeles, dar am şi contra-exemple. Riscul mare, însă, e să nu ajungă să verifice şi “teorema” unui amic de la Caţavencu: “Ardelenii sunt temeinici, iar când se miticizează, o fac temeinic”.
2. Treaba cu “nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare (…)”. Aici cred că te înşeli. Cred că e cumva pe invers decât cum spui tu. Să îi suspectăm pe reprezentanţii maghiarimii pentru că relaţia majoritate-minoritate scârţâie e exagerat şi unfair. Exagerat, pentru că nu ei gestionează problemele acestei ţări, chiar dacă mai ciupesc din torta guvernării. “Ţinutul secuiesc, pământ românesc!”, ca să citez infantilul slogan scandat, azi, de Noua Dreaptă în oraşul tău. Cu alte cuvinte, exagerând la rândul meu, nu poţi acuza rezervele pentru că a pierdut echipa. Problema relaţiei dintre români şi maghiari în România nu ţine de reprezentanţii UDMR, ci, în primul şi primul rând, de statul român.
Ştiu că problema e complicată şi delicată, dar, dacă ai tact şi puţină vocaţie diplomatică, e foarte uşor să te înţelegi cu o minoritate. Chiar să o manipulezi, ca să aduc problema mai aproape de noi. Statul român e cel chemat să facă ceva, nu reprezentanţii maghiarilor. Îţi dau exemplul suprem: suedezii din Finlanda au unităţi militare special create pentru ei. Sigur, hunii nu au fost vikingi, dar cred că, dacă li s-ar acorda drepturi mai multe (nu mai sunt foarte multe de bifat), inclusiv forme funcţionale de autonomie, am putea dezvolta un parteneriat social confortabil. Adică, am duce-o bine. Nu vom fi fraţi, never, pentru că avem (anti)nostalgii diferite, dar va exista un nivel de respect reciproc care va stinge patimile, un pact tacit care pune punct. Sună SF, dar e simplu. Chiar e simplu. Gândeşte-te cum ai proiecta un joc pe calculator în care, la ultimul level, românii şi maghiarii ar trăi ca în paradis. Nu trebuie să ajungem la acest nivel, ar fi plicitisitor şi utopic, dar măcar să ştim cum e la nivelurile superioare.
Spuneam că e unfair să aruncăm problema în gradina maghiarilor. Spun asta nu din vreun fetiş la modă, ci pentru că ştiu exact prin ce au trecut maghiarii în deceniile de comunism.
Nu, nu e adevărat că românii au dus-o la fel de rău ca şi ei. Aş putea să îţi dau zeci de exemple, dar am să mă rezum doar la faptul că, pe lângă găluştile politice pe care le înghiţeam împreună din cauza regimului, ei, ca orice minoritari din partea asta de Europă, erau crescuţi de mici cu ideea că trebuie să fie de două ori mai buni ca românii pentru a se putea afirma. Dar, întâi de toate, au trebuit să suporte tot calvarul procesului de asimilare gestionat de tovarăşi. De la detaşări, la numerus clausus, de la pierderea Facultăţii Bolyai, la “găinăria” schimbării numelor de străzi, de oraşe etc. Nu ştiu dacă ştii, dar, în ultimii ani de dictatură, presa de limbă maghiară din România nu avea voie să folosească denumirile în maghiară ale oraşelor din Ardeal, apărând nişte monstruozităţi gramaticale de-a dreptul ionesciene. Sau exista o listă cu numele ungureşti care puteau fi date copiilor la naştere, toate, biensur, traductibile în română… Ştiu, cândva şi românii au trăit drame la fel de crude, dar diferenţa e că maghiarii de care vorbesc sunt contemporanii, concetăţenii noştri.
3. În ultimii 20 de ani, şi societatea românească, şi cea din Ungaria s-au schimbat foarte mult faţă de cum erau ele înainte de 1989. Au supravieţuit, însă, stereotipiile. Oferta umană e bogată de ambele părţi. Găseşti de toate în ambele ţări. La urma urmei, Budapesta a avut mult mai multe băi turceşti decât Bucureştiul. În plus, a apărut o nouă generaţie de tineri, mai puţin dreaptă, mai flexibilă. Am insight-uri din intimitatea culturală a comunităţii maghiare, nu doar din Ardeal, şi pot spune că nu e dracu’ atât de negru… Cred că mulţi români ar fi plăcut surprinşi de liberalismul şi deschiderea faţă de cultura română. Ca să nu mai spun de ardelenii maghiari care trăiesc în Ungaria şi care folosesc româna ca pe un cod de identificare între ei sau de delimitare faţă de maghiarii panonici (citeam recent, într-un editorial scris despre problema aceasta, cât de mulţumite sunt gazdele pensiunilor din Secuime de turiştii români – simpatici, petrecăreţi, nepretenţioşi şi puşi pe cheltuială – în comparaţie cu cei panonici – aroganţi, mofturoşi etc.)
În fine, în ultima vreme am făcut interviuri cu trei dintre cele mai controversate personalităţi ai vieţii publice din Ungaria în materie de naţionalism şi rasism: Gábor Vona (liderul Gărzii Maghiare), Zsolt Bayer şi László Toroczkay, liderul celei mai radicale organizaţii de tineret din Ungaria, principalul erou al atât de mediatizatelor demonstraţii din 2006 (urmează să public interviul pe blog zilele acestea). Una dintre trăsăturile comune lor şi care, recunosc, m-a surprins puţin a fost aceea că toţi trei au transmis un anume respect faţă de cultura română şi faţă de România în general. Ca să nu mai spun că soţia lui Toroczkay e româncă din Moldova.
O întrebare de final: nu crezi că e sub demnitatea unei naţii de vreo 20 de milioane să se tot smiorcăie de teama unei comunităţi de un milion jumate? Nu e acesta un mental curat minoritar?
P.S. Lotul selecţionatei de fotbal a României de la CM din Uruguay, 1930: Zauber Samuel (Maccabi Bucureşti), Burger Rudolf (Chinezul Timişoara), Czako Jozsef (UDR Reşiţa), Steiner Adalbert (Chinezul Timişoara), Borbely Sandor (Belvedere Bucureşti), Eisenbeisser Alfred (Dragoş Vodă Cernăuţi), Raffinsky Laszlo (Juventus Bucureşti), Corneliu Robe (Olympia Bucureşti), Petre Steinbach (Unirea Tricolor Bucureşti), Rudolf Steiner (Chinezul Timişoara), Vogl Imre (Juventus Bucureşti), Wetzer Rudolf (Juventus Bucureşti), Ilie Subăşeanu, (Olympia Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Kovacs Miklos (Banatul Timişoara), Kocsis Elemer (FC Bihor), Glanzmann Andras (FC Oradea), Deşu Adalbert (UDR Reşiţa), Ştefan Barbu II (Olimpia Arad).
Stimate Domn
Cred ca ai auzit expresia … mai degraba va trece calima (nu e vorba de o camila ci de un otgon) prin urechile acului decat …
Ei bine, eu sunt capabil sa mi-l inchipui pe Basescu spunand La Multi Ani si in maghiaza si in celelalte limbri minoritare, decat sa-i aud facand acelasi lucru pe maghiarii nostri. Dovada este marea necuviinta de a intona numai imnul maghiar si nu si pe cel roman la ziua nationala a Ungariei nu a Romaniei. Cred ca toleranta noastra devine prostie de-a dreptul. Nu alor ci a noastra. Si ei isi vada nestingheriti de ale lor.
Dar mai aratati-mi un vecin de-al maghiarilor cu care sa nu aiba aceleasi si aceleasi conflicte precum cele c noi ….
Si apoilaaniversarea
Domnule Virgil,
Vă rog întâi să-mi spuneți la ce dată se sărbătorește ziua națională a Ungariei?
Apoi să înșirați dumneavoastră vecinii Ungariei și să enumerați conflictele dintre acest stat și vecinii săi.
Apoi v-aș întreba dacă vă indignează faptul că de 1 decembrie, la ceremoniile românilor de pe teritoriul Ucrainiei și Republicii Moldova, se intonează doar Deșteaptă-te române și nu și imnurile de stat ale celor două țări?
Domnule Clej, cred ca faceti prea multe concesii coborandu-va cu replicile Dvs. la nivelul pueril al „argumentatiei” celor care lanseaza ecouri la articolele publicate.
Vesnic aceleasi acuzatii – imnul incriminat nu este doar imn de stat, el este in constiinta maghiarilor de pretutindeni Imnul maghiarilor de pretutindeni, asa cum este 15 martie Ziua maghiarilor de pretutindeni si sunt culorile rosu-alb- verde culorile nationale ale maghiarilor. Imnul are textul construit ca o rugaciune, motiv pentru care se canta dupa incheierea messei in bisericile catolice de limba maghiara sau dupa LAuda Domnului (serviciul divin al reformatilor).Textul a fost scris de poetul Ferenc Kölcsey in 1823 iar muzica a fost compusă de Ferenc Erkel, in 1844, an cand a fost adoptat si ca Imn de stat. De regula se intoneaza doar prima strofa, la manifestarile comemorative istorice, culturale, s.a. ale comunitatilor maghiare si desigur, la cele oficiale, in Ungaria.
Nu vad nici un motiv pentru o adunare a maghiarilor din Romania, alta decat sa zicem , o intrunire oficiala , de stat, sa intoneze Imnul de Stat al Romaniei.
MAi multe se pot citi in limba romana la
http://ro.wikipedia.org/wiki/Isten,_áldd_meg_a_magyart
P.S. Evident, scurtele informatii despre Imn nu se adreseaza Dvs. , domnule Clej, pentru ca sunt sigur ca le cunoasteti, ci participantilor la acest forum spre informare.
Domnule Iosif Andras,
Pe mine mă interesează orice ecouși dacă oamenii pot fi lămuriți că se află îăn eroare, nu văd de ce nu aș încerca.
Adaug la cele spuse de colegul Petru Clej ceea ce am mai spus si cu alte ocazii: nici un ecou nu e destul de „mic” incat sa nu ne „coboram” la el (cu exceptia infamiilor crase, care chiar nu apar). Prin dialog chiar cu cei care se afla in mare eroare mentinem un interes viu si reafirmam principiile care ii intereseaza pe toti cititorii care au incredere in linia noastra editoriala.
Din fericire din ce in ce mai multi cititori problematizeaza interesant, sincer, documentat, si e o reala placere sa stai de vorba cu ei – chiar in lipsa, de cele mai multe ori, a sansei unei intalniri personale.
Nu am vrut sa va supar. Intr-adevar, am avut o reactie prea rapida, si am ascultat de primul impuls. Am invatat in schimb ceva. Merita sa corectezi, chiar daca sansele sunt mici de a fi inteles, orice opinie nascuta din lipsa de informatii.
Va asigur de intrega mea stima si consideratie.
Nu se pune nici o clipa problema ca ati fi suparat, domnule Andras. Dimpotriva, din aceste dialoguri se naste un adevar pe care nu-l detinem nici unul dintre noi.
Va asteptam alaturi de noi in incercarea de a-l gasi!
1) „Pe mine mă interesează orice ecou și dacă oamenii pot fi lămuriți că se află în eroare, nu văd de ce nu aș încerca. ”
2) „Prin dialog chiar cu cei care se afla in mare eroare…”
3) „…din aceste dialoguri se naste un adevar pe care nu-l detinem nici unul dintre noi.”
Incerc sa gasesc o logica, dar e greu de gasit. Daca nu detineti adevarul, de ce credeti ca altii se afla in eroare?
De ce credeti ca principiile voastre sunt cele corecte si altii in eroare? Mai ales ca totul este relativ in relatiile umane.
Astept un raspuns la obiect nu acuze legate de anonimitate si pus etichete (asa am fost tratat la toate comentariile precedente).
Persoana care se ascunde cu lașitate sub aliasul vvv afirmă că totul e relativ în relațiile umane. Cred că realizați ce efecte a avutîn secolul XX o astfel de ideologie.
Cum vi se spune adesea si de multe ori cu insistenta, cred c-ar trebui renuntat odata pentru totdeauna la tonul imperativ şi didactic: „raspundeti, mai cititi odata…!” sau alte expresii de acest gen , atribuind invective cum ar fi „ lasitate, prostie, ineptie, incompetenta, etc., etc.” Nimeni nu poate pretinde la monopolul „ADEVARULUI”, de-atatea ori rasturnat la 360°. Nu numai in relatiile umane ci in totalitatea domeniilor debordand de certitudine, relativitatea se poate strecura pe neasteptate, lasandu-ne cu gura cascata…
Harnicia dv. de a interpela (cu orice pret ) orice ecou in mod brutal si sec, ar putea duce la un fel de renuntare de a opina, ceea ce cred ca n-ar fi tocmai dezideratul dv. Probabil ca „vvv” isi protejeaza anonimatul pentru 1001 de motive şi nu vad ce-ati putea avea contra, in timp ce limbajul ii este urban si suficient de logic. De multe ori ma intreb daca in „corectivele” dv., cu care admonestati sistematic, nu-si face loc o oarecare doza de ipocrizie, atunci cand va referiti la modul de a se exprima. Slava Domnului, maniera cu care directorul revistei se adreseaza, ar putea sa va inspire intru-catva.
Clocotind de ură și resentiment împotriva mea, preocupat în permanență să încerce să creeze zâzanie între Ștefan și mine (mă amuză de consecvent sunteți în a vă pierde vremea) domnul „Paladiu” (pe care un alt cititor la numit „exhibiționist”) a renunțat cu desăvârșire la a comenta artcolele propuse.
Vă satisface această vendetă, domnule „Paladiu”? Ați realizat ceva?
Domnule „Paladiu”,
Câtă vreme veți fi un lup moralist, agresiv și resentimentar, vă voi aplica acest tratament pe această pagină. Acestea fiind zise, este ultimul mesaj off-topic (aveți o tendință evidentă de troll) al dumneavoastră ce este publicat.
Draga domnule Clej,
Intr-adevar, replica mea nu se referea la articol pentru simplul motiv ca problema nationalismului si xenofobiei este mult prea complexa pentru a fi expediata cu „adevaruri” irefutabile si cu aprecieri ofensatorii, atunci cand gandirea nu-i unica. Termenul de ecou, bine ales de altfel, cuprinde un spectru mult prea larg de pareri (rezonante), chiar daca obiectul care le-a generat este unul singur.
Ati acuzat deseori presa romana ca ar fi dezarticulata, vulgara, mincionasa si plina de reminiscente ale trecutului. E drept ca s-a ajuns la o degradare mass-media destul de trista intr-o tara care ar fi meritat mai mult dupa atatea jertfe. Nu-i mai putin adevarat ca aceste tendinte, cat s-ar vrea ele de escamotate, ne mai viziteaza si pe noi din cand in cand, chiar daca pertinenta revistei Acum este evidenta. Tocmai de aceea incerc, dle Clej, sa va amintesc, in felul meu, ca adoptarea unui limbaj agresiv si sarcastic cu autorii ecourilor nu este cea mai fericita solutie, indiferent de scopul pozitiv care va anima. Ghilimelele cu care imi decorati prenumele este inca un semn de malitie (n-as vrea sa-i spun meschinarie) cu care tineti sa amuzati galeria, dar care nu ma afecteaza catusi de putin. Va mai amintesc si ca un pseudonim, in lumea scrisului, nu are nimic condamnabil. In ceea ce priveste „sizania”, de care pomeniti, e lipsita complet de sens. Sunt convins ca domnul Maier e departe de a-i vedea o astfel de „subtilitate”. Incercati, asadar, sa nu va imaginati ostilitate acolo unde nu exista, fenomenul putand capata forme ingrijoratoare…neprevenit la timp.