Vântul schimbării bătea puternic, mai ales după 1987, dinspre Est.
Lucrul acesta devenise clar observatorilor occidentali ai blocului sovietic, între care politologul american Zbigniew Brezezinski, dar și disidenților din Europa de Est și Centrală (Adam Michnik, Bronislaw Geremek, Vaclav Havel). Lansarea la Moscova a ofensivei legate de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubcek însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov ştia foarte bine ce reacţii puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenţiei, prieten personal cu Zdenek Mlynar, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman”. De altfel, tocmai Mlynar, exclus din partid în timpul aşa-numitei „normalizări” organizate de regimul colaboraţionist al lui Gustav Husak, exilat la Viena, a scris unul dintre primele texte care anunţau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care ştiuse să-şi ascundă cu mare talent adevăratele opinii. Articolul lui Mlynar a apărut în cotidianul „L’Unita” al PC Italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, dar şi lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski, din Polonia, din decembrie 1981. Pentru comuniştii italieni, spre a relua cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluţia bolşevică încetase a mai reprezenta o sursă de inspiraţie politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcţia unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunţase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului” şi se admitea necesitatea pluripartitismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice apăreau tot mai lipsiţi de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.
Reacţiile împotriva valului reformist iniţiat de Gorbaciov nu au întârziat. În Biroul Politic al PCUS, Egor Ligaciov şi camarazii săi au organizat, în 1988, publicarea manifestului neo-stalinist semnat de Nina Andreeva, în paginile ziarului „Sovetskaia Rosiia”. Se urmărea delegitimarea nu doar a lui Gorbaciov, dar şi a întregii sale echipe de intelectuali de partid orientaţi în direcţia democratizării sistemului (Aleksandr Iakovlev, Ivan Frolov, Vadim Medvedev, Gheorghi Sahnazarov, Anatoli Cerniaev). Cu excepţia liderilor din Polonia şi Ungaria, dispuşi să meargă în sensul propus de Gorbaciov, potentaţii din celelalte state ale blocului au reacţionat panicat şi agresiv. În Germania de Est s-a ajuns la interzicerea difuzării re vistei sovietice „Sputnik”, editată de agenţia de ştiri „Novosti”. Personaje politice care se detestau, cu opinii uneori anti podice în trecut, precum Nicolae Ceauşescu, Erich Honecker, Todor Jivkov ori Gustav Husak (secondat de Milos Jakes), ajungeau să se alieze. S-a creat astfel un fel de front unit de rezistenţă împotriva înnoirii sistemului. Politologul Charles Gati a numit această nesfântă alianţă a neo-staliniştilor „Banda celor Patru”, o aluzie la fracţiunea radical maoistă din China. În numeroase cuvântări ale lui Ceauşescu, în articolele din „Scânteia” şi „Era So cialistă” era denunţată cu maximă vehemenţă „devierea de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională. Scribii comunismului dinastic se în treceau în a stigmatiza noul curs de la Kremlin drept o capitulare nedemnă în faţa „pretențiilor imperialismului mondial”.
Cum a accentuat Adam Michnik în eseurile sale din epocă, fenomenul Gorbaciov nu poate fi înţeles fără a recunoaşte semnificaţia crucială a „Solidarității” ca mişcare socială, politică şi economică. Să ne amintim că numele mişcării a fost „Sindicatul liber, autoguvernat Solidaritatea”. Interzisă în decembrie 1981, mişcarea a continuat să existe în forme clandestine, să genereze o întreagă contracultură de tip samizdat, să mobilizeze o nouă generaţie de activişti antitotalitari. Prezenţa în fruntea partidului a jurnalistului Mieczylaw Rakowski, cel care se opusese în 1968 campaniei antisemite a naţional-staliniştilor conduşi de generalul Moczar, a blocat iniţiativele forţelor conservator-staliniste. Rakowski făcea parte din acel contingent de comunişti care credeau (ori pretindeau acest lucru) în posibilitatea umanizării sistemului, deci în ceea ce Leszek Kolakowski a numit „bulgării de zăpadă prăjiți”. Merită citit, în legătură cu destinul lui Rakowski, necrologul apărut în „The Economist” pe 22 noiembrie 2008. Cu ale sale limitări, el făcea parte din altă categorie de activişti decât primitivii Ceauşescu ori Jivkov.
Nu poate fi nicicum ignorat rolul Bisericii Catolice, al Papei Ioan Paul al II-lea în catalizarea mişcării antitotalitare din Polonia. Cuvintele rostite în timpul vizitei în Polonia în 1979, „Să nu vă fie teamă”, au devenit substanţă vitală a ethosului Solidarităţii, al societăţii civile în genere. În acest timp, mai ales la Cracovia şi Varşovia, acţionau influente cercuri ale intelectualităţii catolice laice. Trebuie amintit săptămânalul „Tygodnik Powzechny” condus de Jerzy Turowicz, apropiat prieten de idei al Papei.