„Anul 2009 va fi unul al luptei dintre memorie şi uitare.”
Oricât s-ar strădui revizioniştii normalizatori şi nostalgicii falsificatori să prezinte regimul comunist drept unul firesc, adevărul nu poate fi însă sugrumat. Reiau aici unele pasaje din interviul cu Vlad Mixich, care a fost publicat pe HotNews la sfârşitul lunii decembrie 2008. Titlul articolului este inspirat de contribuţiile lui Alain Besançon, ale lui Leszek Kolakowski şi ale Monicăi Lovinescu pe tema salvării memoriei. Din perspectiva asumării trecutului traumatic, eu aş compara România de astăzi cu alte state postcomuniste, inclusiv cu situaţia din Germania de după 1989. Acolo s-a înfiinţat, în anii ’90, o comisie a Bundestagului pentru analiza dictaturii PSUG, condusă de fostul disident, pastorul luteran Reiner Eppelmann. Raportul Final al acelei comisii, final doar în sensul că încheia o activitate a unui for ştiinţifico-moral, a propus o analiză riguroasă a instituţiilor şi a metodelor care au caracterizat regimul leninist din fosta RDG. Nu ştiu alt caz, cu excepţia României, unde să se fi întâmplat un asemenea lucru. Activitatea Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o, precum şi aceea a Comisiei Prezidenţiale Consultative (înfiinţată în aprilie 2007) care lucrează acum pentru punerea în practică a recomandărilor asumate de preşedintele Traian Băsescu, a fost inspirată şi de precedentul german.
În comparaţie cu perioada de dinainte de 2006, s-au realizat lucruri esenţiale, dar nu suficiente: o largă deschidere a arhivelor naţionale, inclusiv crearea fototecii perioadei comuniste; publicarea la Polirom a „Manualului de istorie a comunismului“ şi introducerea acestei teme ca obiect de studiu în licee (deocamdată opţional); o serie de acţiuni simbolice cu impact puternic (vizita preşedintelui Băsescu la Memorialul de la Sighet, funeraliile Monicăi Lovinescu, celebrarea lui Ticu Dumitrescu la împlinirea vârstei de 80 de ani, prezenţa preşedintelui Băsescu în noiembrie 2007 la aniversarea revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov). Ţin să menţionez faptul că în ultimul an, după venirea lui Dorin Dobrincu la conducerea arhivelor naţionale, a început mult aşteptatul proces de reformă. În plan cât se poate de concret, CNSAS a primit mai multe dosare de la SRI şi SIE în perioada de după 2006, decât în toată istoria sa anterioară. Cu un parlament care a rezistat obstinat decomunizării, care s-a opus introducerii unor legi care să-i penalizeze pe foştii securişti la nivelul scandaloaselor pensii primite, era greu să se facă mult mai mult. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă.
Este regretabil că nu s-au dat ordonanţe guvernamentale într-o serie de domenii unde cred că s-ar fi putut acţiona. În momentul de faţă ne aflăm într-o situaţie diferită. Vadim Tudor, Păunescu şi Iliescu nu mai sunt în parlament. În ultimii trei ani, Traian Băsescu a probat că a interiorizat decomunizarea, despărţirea de comunism, ca pe o dimensiune definitorie a acţiunii sale. Asumarea critică a trecutului (echivalentul a ceea ce germanii numesc Vergagenheitstbewaltigung) este un proces care nu mai poate fi oprit în România (lucru menţionat şi în programul PDL). Ceea ce s-a petrecut în decembrie 2006 a marcat acea ruptură de care era absolută nevoie: condamnarea dictaturii comuniste ca ilegitimă şi criminală. Aş mai aminti că foarte curând vor apărea, la Editura Humanitas, două masive volume de documente utilizate de Comisia Prezidenţială pentru pregătirea Raportului Final care a fost baza gestului de acum doi ani al preşedintelui Băsescu. În plus, există volumele din seria „Istorie contemporană“, pe care o coordonez împreună cu Cristian Vasile la Editura Humanitas, inclusiv recenta carte scrisă de noi doi şi intitulată „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului“.
Nu am ascuns niciodată că demersul pe care îl susţin este înainte de toate unul al exorcizării prin cunoaştere. Simplu şi direct spus, decomunizarea în România a început şi avem de-a face cu un proces ireversibil. Frustrant şi iritant pentru mulţi prin lentoarea sa, dar real şi menit să ne elibereze de fantomele trecutului. Mi se pare bizar că multe dintre criticile la adresa Raportului Final nu folosesc ca termen de referinţă ediţia apărută la Editura Humanitas în 2007. Nicio secundă nu am crezut că Raportul încheie cercetarea comunismului românesc. Dimpotrivă, am repetat-o până la saţietate (apare şi în nota Editurii Humanitas), acest volum deschide noi direcţii de investigaţie, propune o abordare sistematică pe baza căreia alte cercetări vor putea adânci temele investigate. Tocmai de aceea am salutat volumele „
Explorări în comunismul românesc“ apărute la Polirom şi alte contribuţii notabile. Importantă este competenţa şi onestitatea celor care critică Raportul. Poziţia noastră, asumată de toţi membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale, este că regimul comunist nu a fost unul normal, în sensul respectă rii drepturilor umane, a demnităţ ii şi a libertăţii individuale. Tot aşa cum anormal a fost şi fascismul. Ambele au distrus statul de drept (Rechtsstaat) şi au impus ceeea ce se numeşte Unrechtstaat. Ambele au fost dictaturi ideocratice, întemeiate aşadar pe supremaţia unui proiect ideologic care profetizează societatea perfectă şi sfârşitul politicului ca spaţiu deschis.