De-a lungul anilor, porţile înalte ale Penitenciarului de Maximă Siguranţă din Botoşani au adăpostit mii de suflete zbuciumate, condamnate să-şi ispăşească mai mult sau mai puţin greşeala faţă de societate. Pentru cei aflaţi după gratii cea mai cruntă pedeapsă este nu atât privarea de libertate, ci felul în care îi tratează opinia publică. De multe ori o uitătură piezişă răneşte sufletul mai adânc decât o lovitură la propriu. „Marele pericol pentru cel încarcerat este atunci când toată lumea îl acuză.
Acest lucru îl înrăieşte, sufletul i se pietrifică şi nu mai lasă emoţiile să-l copleşească. Îşi instalează o barieră care să-l protejeze de dizgraţia celor din jur”, spune psihologul instituţiei, Cristina Livadaru.
Un copil bătut va relaţiona prin forţă
Fiecare om are un fond bun şi, dacă ştii cum să-l abordezi, să îl determini să înţeleagă că ceea a făcut este greşit, sunt şanse să fie recuperat. Fiindcă la urma-urmei, câţi dintre noi nu ne-am dori o a doua şansă atunci când greşim? Am fi în stare să plătim oricât. În situaţia asta se află mulţi dintre cei încarceraţi în puşcăria de la capătul oraşului unde îşi ispăşesc cu resemnare pedeapsa. Şi poate unii, în special minorii din penitenciar, au ajuns acolo din cauza unei clipe de rătăcire, a anturajului, a faptului că cei apropiaţi nu le-au acordat destulă atenţie. Acestea sunt premisele de la care pleacă factorii de răspundere din cadrul instituţiei de detenţie, ce fac tot posibilul ca deţinuţii să aibă toate şansele să se reintegreze în societate. „Mulţi dintre ei au fost victime în adolescenţă. Fie au fost abuzaţi fizic, fie familia nu le-a dat atenţia cuvenită. Ceea ce i-a făcut să se îndrepte spre alte anturaje şi să alunece mai uşor pe panta răului. Nu degeaba se spune că agresivitatea naşte agresivitate. Un copil bătut acasă va învăţa să relaţioneze prin forţă şi va bate la rândul său pe alţii” , avertizează psihologul Cristina Livadaru.
‘Lucrăm cu oameni pe care nimeni nu-i iubeşte’
Momentul dificil nu intervine doar la \”internarea\” în penitenciar ci şi la ieşire când, foştii deţinuţi trebuie să înfrunte oprobiul semenilor care îi arată cu degetul la fiecare pas. O pată ce nu poate fi înlăturată nici cu cel mai bun detergent din lume. Dacă unii şi poartă cu resemnare eticheta şi suportă mai uşor pentru alţii este un ideal catalizator să comită alte fapte şi să se reîntoarcă în adăpostul mult mai primitor al Peninteciarului. Acolo, unde sunt trataţi ca oameni şi nu ca nişte paria ai societăţii. Uneori opinia publică este cea mai cruntă pedeapsă şi face adevărate ravagii asupra sufletului.
\”Lucrăm cu o categorie de oameni pe care nimeni nu-i iubeşte. Încercăm să le facem viaţa mai uşoară, să le dăm un scop pe perioada cât sunt la noi. Nu poţi să ţii un om închis toată ziua între patru pereţi, căci mai tare îl înrăieşti. Trebuie să-i creezi anumite condiţii. Le-am dat posibilitatea să-şi amenajeze spaţiul în care locuiesc cu fotografii de la familie, de la prieteni, cu icoane, cărţi de rugăciuni. Îi mai scoatem la unele activităţi culturale sau îi cuprindem în activităţi ocupaţionale. Nu zic, fac şi prostii, dar au şi o parte bună, aici trebuie să umblăm noi. Au dreptul la o a doua şansă pentru a-şi reface viitorul şi numai cei cu sufletul deschis pot înţelege acest lucru\” pledează Cristina Livadaru.
Aşa se face că în cadrul Penitenciarului, deţinuţii au posibilitatea să-şi \”omoare\” timpul, migălind la goblene, împletind, croitorind, pictând icoane, tablouri şi chiar să conceapă poezii.
‘Îmi doresc ca lumea să mă trateze cu înţelegere’
Gabriela Dohotaru este de loc din Fălticeni şi a ajuns să fie încarcerată în urma unei clipe de rătăcire pe care o va regreta cu siguranţă tot restul vieţii. Pentru că preţul plătit este mult prea scump. Are doar 36 de ani şi suportă cu greu, nu atât faptul că este privată de libertate cât despărţirea de cei trei copilaşi, aflaţi acum în plasament la alte familii. Este condamnată pentru că şi-a omorât soţul. Ceasul cel rău a îndemnat-o să comită oribila faptă. Acum conştientizează că nimic pe lume nu îţi dă dreptul să iei viaţa unui om indiferent de necazurile pe care ţi le pricinuieşte.
\”Regret foarte mult fapta, dar nu mai pot face nimic în această privinţă. Soţul era alcoolic şi mă bătea într-una. Acum îmi dau seama că nu aşa trebuia să procedez. Nu ştiu cine mi-a luat minţile pentru o clipă de am putut face aşa o grozăvie. Acum ce îmi doresc e să îmi văd copii, dar ei nu pot să vină în vizită că sunt în plasament. Acesta va fi primul lucru pe care îl voi face atunci voi fi eliberată\”, ne mărturiseşte Gabriela.
I-a fost greu să se integreze la început, i-a trebuit mai mult de 7 luni până să se adapteze la condiţiile din unitatea de detenţie. Îngrădirea de libertate a afectat-o considerabil, dar cu ajutorul psihologilor şi a colegilor de detenţie a reuşit să depăşească momentul. Acum se teme de momentul în care va ieşi dincolo de porţile Peninteciarului, deşi îşi doreşte cu ardoare acest lucru.
\”Îmi doresc ca atunci când voi ieşi de aici lumea să mă trateze cu înţelegere. Într-adevăr am greşit, dar plătesc din greu pentru ceea ce am făcut. Vreau din toată inima să îmi recapăt încrederea în oameni şi să îmi refac viaţa\”, spune femeia.
Paşi mici, dar importanţi
Şi recidiviştii au parte de atenţie în ceea ce priveşte reintegrarea socială: Nu sunt abandonaţi în \”plasa răului\”. Numai că la aceştia, \”educatorii\” adoptă altă cale. În primă fază îi determină să conştientizeze că au o problemă şi abia apoi că pot să ducă şi un alt gen de viaţă fără a face rău celor din jur.
\”La ei mergem pe stimularea motivaţiei pentru schimbare. În primul rând îi facem să înţeleagă că au o problemă şi că trebuie să schimbe ceva în viaţa lor. Dacă din start cred că aşa e normal să se comporte, influenţele educative nu au nici un efect asupra lor. Le studiem comportamentul pentru a împrejurările în care devin violenţi şi abia apoi acţionăm. Fireşte că cea mai mare importanţă o are cooperarea acestora\”, ne informează psihologul Peniteciarului.
În Spania, dacă un deţinut condamnat pentru omor, iese afară şi comite o faptă de tâlhărie, ajungând iar la închisoare, factorii responsabili consideră că acesta este pe drumul cel bun.
\”Acolo se consideră că dacă a ieşit afară şi nu a mai comis o faptă de violenţă este un lucru bun. Pe acest principiu mergem şi noi. Sunt paşi mici, dar important e că se fac. Dacă ar fi mai mult personal ar fi şi mai bine fiindcă una este să te ocupi de o mie de deţinuţi şi una de 200\”, mai spune Cristina Livadaru.
Diana Florescu este corespodentă la Botoşani a agenţiei Anima News
http://www.animanews.com/index.php?option=com_content&view=article&id=734:detrein&catid=7:stiri&Itemid=5
Este un articol bun. In primul rind, prin tema abordata. Totusi, mai sunt multe de spus.
In primul rind, trebuie amintit ca desi comunismul isi proclama grija fata de om si preocuparile pentru recuperarea elementelor antisociale, nu respecta in practica aceste principii. Uneori, erau date si legi, respectate la fel de mult.
Stiu sigur, ca dupa detentie, trebuia sa ti se asigure casa si loc de munca. Am fost in audienta la orginili respective in 1981, si…..nimic. A trebuit sa ma descurc singur. In conditriile in care era facuta o mapa operativa cu datele tale personale de Militie si daca nu te angajai in termen de 2 saptamini de la eliberare, aveai probleme (Decretul ala din ’69 care putea dispune arestarea oricarui cetatean neangajat).
Cam asta era „grija fata de om”. Nu mai vorbesc de calitatea actului juridic si posibilitatea de a fi acuzat de ceea ce nu faceai.
Dupa ’89, situatia s-a imbunatatit, in sensul ca statul nu mai este obligat sa-si asume raspunderea pentru cei eliberati. Si nu mai aresteaza pe nimeni pentru ca nu are ocupatie…Este…libertate.
Dar, tot dupa 1989, dosarele de cadre functioneaza si oricind ai o problema, se scoate fosta condamnare la lumina. Ceea ce devine absolut ridicol. In ’90, cind am venit (prin concurs) la Institutul roman de tracologie, am fost prezentat colectivului ca „victima a comunismului” (in fapt, era vorba de un abuz juridic, comandat in interesul personal al unei colonelese de Securitate, cu studii la Moscova). Dupa citiva ani, cind nu ma subordonam „sugestiilor”, devenisem „un fost condamnat de drept comun”, care nu poate fi pastrat si promovat in functie. Desi mi s-a spus la angajare ca uite, „Sunt colegi de la Institutul de arheologie care sunt nemultumiti ca primim (la tracologie) fosti condamnati”, si am fost trimis in Mongolia, Bulgaria, totusi, dupa citiva ani am devenit necorespunzator pentru astfel de functii…si am aflat ca angajatorii mei, nu stiau nimic de trecutul meu. (In ciuda si a faimoasei si inutilei „autobiografii” devenite C.V.Inutile, pentru ca orice angajare este insotita de dosarul de la …”cadre”, in care se spune mult mai mult decit spui tu in documentele respective. Organe si dosare care n-au disparut.)
In ziua de azi, Romania nu se ocupa de fostii detinuti, neasigurindu-le nici macar, teoretic, loc de munca sau locuinta (fie si cu chirie). In plus, sunt foarte multe meserii si locuri de munca si foarte multi patroni (de obicei fosti…) care cer „cazier curat”.?!!!
Nu doar in cazul infractiunilor de dupa ’89, ci si dinainte, desi au existat 2 amnistii.
Prima data de Ceausescu in ’88-’89, care amnistiaza toate faptele a caror pedeapsa era cuprinsa pina in 10 ani si in decembrie ’89, amnistia generala data de Revolutie, pentru toate faptele si pedepsele. In mod normal, cei condamnati in timpul comunismului, trebuie sa aibe cazier curat. (Asta prevede amnistia: disparitia faptei -si a consecintelor ei- din punct de vedere juridic -legal-.) Numai ca legiel comuniste din Romania (pastrate in esenta lor si dupa ’89) presupun in cazul amnistiei o consemnare in cazier. Se noteaza A.P. (antecedente penale).?!!! Adica, noi, nu putem actiona in instanta statul, pentru abuz, schimbarea incadrarii, etc. pentru ca uite, esti amnistiat si nu mai exista fapta, dar in practica, esti mai departe „infierat” in dosare si ti se blocheaza posibilitatea angajarii in foarte multe meserii sau posturi.
Un lucru hilar, daca tinem cont de faptul ca azi se dau doctorate din puscarii. Cind vor iesi din puscarii, doctoratele vor fi simple hirtii, pentru ca vor avea „cazier”, care le va obstructiona accesul la posturi. (Mai ales de conducere.)
Mai sunt multe de spus, dar ma opresc aici. Cred ca autoarea trebuie sa continue acest tip de articole, dar cu mai multe date concrete. Si cu consultarea unor oameni ce au trecut si trec prin greutatile sistemului.