ACUM.TV

Cel ce vizitează oraşele din Germania are prilejul să vadă ambulanţe avînd ca semn distinctiv „crucea de Malta” precum şi cuvintele „Die Johanniter” sau „Malteser” – aceleaşi însemne purtîndu-le pe uniformă şi personalul respectiv. Sunt echivalentele „Salvărilor” din oraşele româneşti, sau ale serviciilor de ambulanţă – prim ajutor din orice alt oraş din lumea civilizată. Dacă vizitatorul va ajunge la poarta unui spital, azil de bătrîni (deşi acum nu se mai spune „bătrâni”, ci „seniori”) sau cămin de copii orfani, va găsi la intrarea în clădirea respectivă aceleaşi însemne. In gările marilor oraşe aceeaşi Cruce de Malta (de data aceasta în verde) arată locul unde se află „Bahnhofsmission” („Misionarii din gară”). Aici călătorul aflat în nevoie poate găsi o băutură sau o mâncare caldă, şi un cuvînt bun care să-i uşureze sufletul. Nu rareori găseşti şi indicaţia „pentru fete sau femei care călătoresc singure” – un semn de înţelegere şi de sprijin pentru semene ale noastre, nevoite să schimbe sau să aştepte trenul într-un ambient care deseori nu le inspiră prea multă siguranţă. Aceiaşi misionari sunt gata să însoţească copiii minori, nevoiţi să călătorească singuri cu trenul.

Sunt aspecte ce pot părea oarecum neobişnuite vizitatorului ce soseşte pentru prima oară dintr-o ţară predominant ortodoxă, cum este România.

In Europa Occidentală există de mult timp tradiţia ca Biserica – este vorba aici de cele două mari Biserici creştine: cea catolică şi cea protestantă (cu diferitele ramuri ale acesteia din urmă – luterană, reformată, ş.a.m.d.) – pe lîngă activitatea ei pe plan liturgic şi misionar să se ocupe şi in mod concret de nevoile şi suferinţele oamenilor, punînd astfel în practica de toate zilele porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39).

Apusul Europei se află sub o influenţă din ce în ce mai mare a raţionalismului, cu o societate care descoperea şi aplica principii de organizare şi structurare în principalele domenii ale vieţii: statal, politic, militar,social, ş.a. Bisericile – cu toate frămîntările din istoria lor, mai ales după Reformă şi războaiele religioase – nu puteau să rămînă deoparte, în afara acestor evoluţii. Astfel, tradiţiile ordinelor cavalereşti care, pe lîngă funcţia lor de atunci de apărare – la nevoie cu spada – a credinţei, o aveau şi pe aceea de a ajuta pe cei în suferinţă, au devenit o componentă permanentă – instituţionalizată – a activităţii Bisericii.
Cel mai cunoscut dintre aceste ordine este cel al Cavalerilor Ioaniţi (Cavalerii de Malta), întemeiat la Ierusalim, în timpul Cruciadelor. După aproape şapte secole funcţia de apărare cu mâna armată a credinţei a lăsat locul funcţiei de ajutorare a aproapelui, ajungînd în zilele de astăzi să se ocupe în exclusivitate de activităţi caritative sub toate aspectele.
De remarcat că deosebirea pe plan confesional este lucrul cel mai puţin important: în timp ce „Die Johanniter” („Ioaniţii”) aparţin – administrativ – de Biserica evanghelică (luterană), „Die Malteser” („Maltezii”) aparţin de Biserica Catolică. Crucea de Malta este arborată însă de ambele organizaţii (cu mica deosebire că la primii este înscrisă într-un cerc, iar la ceilalţi într-un scut); sarcinile pe care şi le pun fiind absolut identice, derivînd din aceleaşi precepte creştine.

Din această tradiţie s-au format cele două mari organizaţii caritabile cu multiple sectoare de activitate, patronate de cele două Biserici – în trecut adverse, în prezent înfrăţite prin această lucrare de ajutorare a aproapelui, de alinare a suferinţei şi îndrumare pe plan sufletesc a oamenilor în nevoie, fără deosebire de etnie, credinţă sau vîrstă. Acestea sunt „Caritas” – ţinînd de Biserica Catolică – şi „Diakonie” – ţinînd de Biserica Evanghelică, ambele cu multiple servicii oferite.

Nici unul din domeniile vieţii de fiecare zi nu este lăsat deoparte. Multe spitale sunt patronate de cîte una din Biserici; în oraşele mai mici, cum ar fi cele din bazinul Ruhr, poţi fi sigur, în caz că există două spitale, că unul din ele este cel catolic, iar celălalt este cel evanghelic. Şi nu este vorba aici numai de asistenţa medicală propriu-zisă; în fiecare din spitale sau clinici există servicii sociale asigurînd de exemplu distribuirea umor mese calde bolnavilor externaţi, dar în continuare ţintuiţi la pat, sau consultanţă psiho-socială pentru cei trataţi ca urmare a alcoolismului sau drogurilor, sau pentru recuperare şi reintegrare în viaţa zilnică.

Există şi asistenţă specifică pentru anumite grupuri sociale: migranţi, invalizi, oameni trăind sub pragul sărăciei, victime ale violenţei sub diferite forme, tineri dezorientaţi, etc.
Nu lipsesc serviciile pentru o categorie din ce în ce mai numeroasă: bătrânii (pentru care aici în Occident se caută tot timpul alte denumiri: „seniori”, „vîrsta a treia”, ca o tabuizare a fenomenului de îmbătrînire, greu de acceptat pentru o societate din ce în ce mai fixată pe idealul unei „tinereţi fără bătrâneţe”), afectaţi nu numai de deteriorarea sănătăţii fizice şi psihice, ci şi de singurătate prin pierderea partenerului (legăturile de familie în sensul „clasic” fiind pe cale de dispariţie) sau a prietenilor apropiaţi.
„Asistenţa la domiciliu” este o altă formă răspîndită de ajutorare a multor categorii de oameni, începînd cu adolescenţi in dificultate, tineri sub influenţa alcoolismului sau drogurilor şi mergînd pînă la handicapaţi de toate vîrstele. Şi nu în cele din urmă sunt din ce în ce mai prezente ofertele de asistenţă medico-psihologică pentru pacienţi aflaţi în stadiul final al unor boli nevindecabile – ceea ce se cheamă în Germania „Hospizarbeit”.

Nu trebuie uitat că toată această largă paletă de servicii oferite nu este completă dacă nu amintim şi asistenţa pe plan spiritual. Preoţi sau teologi din ambele confesiuni oferă ajutor şi sprijin duhovnicesc tuturor categoriilor de oameni aflaţi în suferinţă sau în dificultate. In fiecare spital sau clinică sunt indicate la loc vizibil orele cînd aceştia pot fi solicitaţi şi locurile, respectiv numerele de telefon unde pot fi găsiţi. Capele în care îşi desfăşoară activitatea preoţi de ambele confesiuni se găsesc în spitale, gări, aeroporturi, ş.a. (Am fost adînc impresionat intrînd acum cîţiva ani într-o astfel de capelă, nou înfiinţată în clădirea Aeroportului Otopeni).
Nu putem incheia această enumerare fără să amintim un serviciu foarte apreciat şi des folosit – deasemeni suportat de cele două biserici – şi anume „Telefonul confidenţial” („Telefonseelsorge”), la care se poate suna din orice loc din Germania, fără taxă, păstrîndu-se evident anonimitatea şi beneficiind de sfaturile unor persoane competente (voluntare, dar calificate prin cursuri speciale pentru această activitate).

Finanţarea tuturor acestor activităţi se face în primul rînd din aşa numitele „impozite bisericeşti” („Kirchensteuer”), pe care orice cetăţean care se declară ca aparţinînd uneia din cele două biserici (iar în ultimul timp şi pentru cei de religie mozaică din Germania), dar într-o bună măsură şi de la buget şi bineînţeles şi din diferitele donaţii.

Biserica Ortodoxă nu a avut pînă acum această tradiţie şi nici experienţă Este adevărat că în istoria Ţărilor Române se cunosc exemple de \”aşezăminte spitaliceşti sau “bolniţe”; acestea însă erau întemeiate pe plan local, la iniţiativa cîte unui domnitor, sau mare boier şi nu au evoluat către o instituţionalizare, la nivelul întregii ţări.
Cu atît mai imposibil era acest lucru in ultimii 45 de ani în România sau Bulgaria – sau 75 de ani in ţările fostei URSS – cînd regimul comunist interzicea orice activitate a Bisericii (ca instituţie) in afara zidurilor sale. Nici măcar în Iugoslavia – în republicile federale cu majoritate ortodoxă cum erau Serbia, Macedonia sau Muntenegru – nu se întîmpla acest lucru, deşi oficial se acceptase la începutul anilor 60 teza conform căreia credinţa religioasă ca opţiune individuală nu este în contradiţie cu ideologia communistă .

Abia în timpul “perestroicii”, Mihail Gorbaciov a lansat în 1987 ideea – privită ca o noutate absolută (în vremea cînd în România presa sovietică era deja interzisă, iar subiectul “perestroika” era tabu la şedinţele de informare politică!) – a angrenării Bisericii Ortodoxe Ruse la activităţi umanitare, de asistenţă medicala, psihologică, socială, etc.

Este de remarcat totodată că în ultimul timp se constată un interes crescut faţă de istoria, caracteristicile şi experienţa Bisericii ortodoxe din ţările Europei Răsăritene, în particular din România. Păstrarea tradiţiilor spirituale, conştiinţa valorilor creştine, împreună cu faptul istoric constatat că pe aceste meleaguri nu au avut loc războaie religioase, locuitorii fiind dimpotrivă nevoiţi permanent să-şi “apere credinţa şi neamul” împotriva năvălitorilor, ca şi experienţa inter- şi multiculturală autentică (şi nu artificială, cum este cea din Europa de Vest în prezent) se impun în mod deosebit atenţiei şi respectului omului occidental.

Pe de altă parte sunt de aşteptat – şi de sprijinit prin toate mijloacele – iniţiativele pe planul social, al asistenţei sub toate aspectele de mai sus, venind din partea Bisericii Ortodoxe, ce nu va putea astfel să rămînă în urma celorlalte Biserici surori în opera creştinească de ajutorare în toate felurile a aproapelui.

“Şi oricine va da de băut numai un pahar cu apă unuia din aceşti micuţi (…) adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. (Matei, 10: 42).

Acest articol a fost publicat duminică, 28 septembrie 2008 la rubrica Romania.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.