1. Decizia
Dimineata. Intind mana spre tabachera de unde extrag o tigara. Am pus ibricul pe foc. Apa fierbe. Zahar, cafea, amestec putin. Licoarea imi gadila narile.
Ce sa fac azi? Sa ma duc la munte? Burta mea distinsa zice ca ar trebui. Unde?
Nici prea greu, nici prea usor, nici cu tren de dimineata.
Da! Valea Prahovei. Raiul \”pantofarilor\”. Am un accelerat pe la 9 si jumatate. Am timp.
In bagaj, tigari, o sticla cu cafea, telefonul si niste chiftele. Doua rosii intr-o casoleta. Nu incap mai multe. O paine completeaza masa. Imi ajunge o sticla de 2 litri de apa? Daca e ceva, o mai umplu prin gari. (Nu urmati sfatul meu. Garile concureaza Sahara.)
Cobor la autobuz cu rucsacul in spate. Mi-am dat pe spate vecinii cu adidasii negrii. Cred ca urc pe Himalaia.
Masina are de ceva timp o ruta ocolitoare. Dupa ce trec de Ambasada Chinei, imi apare in vizor un fragment din salba de lacuri a Colentinei ce a fost amenajata prin anii ’30. In acea vreme se organiza \”Luna Bucurestiului\”. Atunci a fost refacut si Arcul de Triumf. Arhitect: Petre Antonescu, arhitectul sef al Capitalei! (Intr-un timp eram convins ca P Antonescu a cladit tot Bucurestiul! Unde intorceam capul vedeam placuta: \”Arh. P Antonescu\”.) Cu ocazia amenajarii Herastraului (atunci i se spunea Parcul Carol al 2 lea) s-au facut si primele probe de televiziune. S-au concretizat abia peste… 20 de ani!
Am ajuns la gara. Ce repede trece timpul cand te iei cu amintirile! Cea mai veche gara din Bucuresti. Asta pentru ca prima, Gara Filaret, a devenit autogara la inceputul anilor ’60.
La case nu e coada prea mare. Ma interpeleaza un tanar. Au turneu de sah la Predeal. “Eu m-am hotarat pentru Busteni”… Lasa ca mai vorbim in tren.
Fug sa fotografiez gara care nu se simte prea bine. Se zvoneste ca se va transforma in Mall. Si, credeti-ma, nu am nici un motiv sa nu cred!
2. Drumul
Reclame, trenuri, multime. Cafea. Nu avem jetoane!
Unii pleaca, altii coboara buimaci de nesomn, dezorientati. \”Doriti un taxi?\” Direct de pe peron. Flutura cheile masinii.
In sfarsit, iata, vine trenul meu. Ca un vechi hit al lui Hendrix.
Daca vreti, ascultati-l pana imi gasesc locul de pe tichet. Al meu e pe hol, la geam. Poze in miscare. Lumeeee, vino la pozat!
Cerul e brazdat de niste norisori albi si cuminti. Am luat geaca degeaba, dar imi apara spatele de \”atacul conservelor\”. Padure, camp, povarnisuri, case razlete si niste cisterne. Am ajuns la Brazi. La o aruncatura de bat, Ploiestiul.
Trecem si de Buda. In zare apar muntii. Primul e unul de gunoi. Nu l-am ratat. Apoi, Prahova. Nu o voi parasi pana la plecare.
Campina imi aduce aminte de Castelul Iulia Hasdeu. Si de \”perioada\” din armata. Ehei, cat a trecut de atunci!
Breaza. O placa veche, scorojita. Oricum, buna si aia. Asa aflam unde am mai ajuns. Mai avem Comarnic, Sinaia si am ajuns.
O casa cu o capita de fan. Curtea e una de munte. In panta. In spate, padurea.
Dar, trenul alearga.
In gara Sinaia, o bunica a locomotivelor.
Din tren nu se vede Pelesul. Trebuie sa-mi fac timp sa ajung si acolo. Cu un scrasnet de roti, oprim in Busteni. De jur imprejur muntii… Caraimanul e ascuns dupa un nor.
Cobor!
3. Orasul
Cum iesi din gara, dai de un monument in cinstea \”eroilor comunei Busteni\” din razboiul din 1916-1918. Vis a vis, biserica. In stanga, Casa Romano-Franceza.
Imi atrage atentia un parculet. Are o harta electronica si \”Casa Taraneasca\”. Eu voi manca pe o \”banca turistica\”.
Mai arunc o privire Caraimanului. Tot ascuns. Oricum, nu urcam la \”cruce\”. Ala e drum de 6-7 ore. Pentru \”avansati\”. Burtosii, mai piano!
Coborand pe Bulevardul Libertatii (cum i-o fi zis inainte de ’90?), printre magazine alimentare, textile, farmacii, ajung la strada ce da spre teleferic. de aici, intr-o ora, ajungi la Urlatoare. Cred ca e cea mai celebra cascada din Romania. Stiu ca am mai fost pea ici cand eram copil. Au trecut exact 40 de ani!
Strada, urcand panta spre un munte mai micut, acoperit pana aproape de varf de paduri de brad, cu case de lemn…
In sfarsit, oras de munte!
Un drum urca niste trepte spre Manastirea Caraiman. Sa nu uit sa trec odata si pe acolo. Nu azi, azi sunt sportiv.
Asadar, cu cantec, inainte!
4. La Urlatoare
Pentru inceput, drumul ne omoara cu o piatra varsata din basculanta. Basculante. Ca piatra asta colturoasa o tine langa pana simti ca nu mai ai nevoie de masaj la talpi. In stanga, zidurile \”Cetatii Cherestea\”, asa cred ca i-o fi zicand. Pe ea, semnul: bulina rosie.
Asadar, clasa 1 de risc seismic. In dreapta, un rau de munte. Iarba, pietre, floricele. De colt, nu? Paraul are coturi, nu colturi. Si apoi, la aglomeratia asta, floarea ar trebui sa aiba colti sa scape cu viata!
In fine, un indicator ne arata ca drumul intra prin padure. Daca nu ploua, sau nu a plouat in ajun, drumul nu difera mult de urcatul pe scari. Numai ca treptele sunt facute din radacinile copacilor. Daca va simtiti obositi, padurea va ofera o multime de buturugi. Spatar n-au. Ei, nici prea mult confort!
Suntem \”alpinisti!
Am intalnit si o cabana. Parca era neagra cu acoperis rosu. Sau, parca invers. Sau, cine mai stie.. (?) Nu am fotografiat-o. Nu stiu de ce. De aici drumul e drept. Adica nu urca. De serpuit, serpuieste. Imbraca muntele ca o fundita de cadou. Ai zice ca esti pe un drum de tara. Apar si primele cascade. Micute, tacute, suvoaie de apa traversate de podete de lemn.
Pe aici au trecut Gogu si Sanda. Si s-au… \”Love\”. A trecut si Fane. Cu Marioara. Ma gandeam sa scriu ca am trecut si eu. Cu capra. O duceam la radiografie. Uaaaaa! Marlanilor! V-ati cumparat copaci in padure?
Am mers ce-am mers si, deodata, linistea e sparta de un sunet departat. Ma apropii de Urlatoare!
5. Incheiere
Nu va spun cum este cascada. Adica ce, credeti ca ar mai avea vreun farmec? Daca nu faci drumul asta prin padure, daca nu simti stropii reci de apa, daca nu auzi…
Merita drumul!
Bucuresti, august 2008