ACUM.TV

Formarea poporului român pe teritoriul care corespunde în linii generale frontierelor politice actuale ale României, mai cunoscută istoricilor drept teoria continuităţii este în mod cert tema cea mai vizibilă a istoriei naţionale. Subiectul a depăşit în ultimele secole cadrele unei dezbateri ştiinţifice aplicate şi şi-a asigurat primatul incontestabil la nivelul interesului opiniei publice pentru trecutul mai mult sau mai puţin idealizat.

Dacă pentru largi categorii ale populaţiei, istoria se reduce la memorarea schematică a unui şir de personalităţi şi evenimente, pledoaria în favoarea genezei românilor pe teritoriul fostei Dacii încorporează o dimensiune afectivă. Nu avem de-a face cu o controversă a savanţilor, ci mai curând cu o chestiune de onoare naţională. Problema a fost studiată dintr-o perspectivă plurivalentă, antrenând contribuţii ale ansamblului disciplinelor umaniste.

Autorii de manuale au rezervat spaţii largi pledoariilor în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Faptul îşi are explicaţii multiple, iar majoritatea sunt de căutat în vecinătăţile viciate impuse de cadrul politic şi instituţional grupurilor etnice apărute pe solul Europei Centrale şi de Est.

Naţiunea, în accepţiunea modernă a conceptului, s-a cristalizat în paralel şi uneori chiar înaintea statului, iar acesta din urmă a fost rezultatul afirmării politice şi juridice a principiului de naţionalitate. O astfel de focalizare a interesului pentru aspecte ce ţin de începuturi, uneori greu de reconstituit chiar şi pentru cei avizaţi, nu este o trăsătură specifică. Este suficient să amintim interesul de care s-au bucurat în Rusia teme precum relaţia între varegi şi slavi, sau controversele care îi implică pe sârbi, bulgari şi greci în legătură cu Macedonia.

Naţiunile occidentale sunt la fel de angajate în promovarea propriilor antecedente antice şi medievale, înglobând mai ales escalade violente şi litigii patrimoniale. Diversitatea contribuţiilor savante şi militantismul dezbaterilor civice fac din simpla alcătuire de repertorii pe aceste teme un act ştiinţific, domeniu prin excelenţă al istoriografiei şi bibliologiei. Motivul pentru care chestiuni despre care s-a scris atât de mult îşi păstrează actualitatea şi capătă chiar un plus de legitimitate este dat de dinamica dezvoltării societăţilor contemporane.

Sfârşitul secolului XX şi acest prim deceniu al celui de-al treilea mileniu creştin au risipit iluzia celor care invocau sfârşitul istoriei şi au invalidat prezumţia conform căreia naţiunea şi corolarul ei politic sunt stadii de dezvoltare depăşite. Actualele dezbateri asupra construcţiei europene şi eşecurile de până acum ale proiectelor integraţioniste federale aduc în atenţie forme de solidaritate cărora timpul le-a confirmat vitalitatea.

Naţiunea este una din acestea, iar discursul despre naţiune dintr-o epocă sau alta merită să fie reevaluat cu arsenalul pus la dispoziţie de ştiinţa istorică modernă. Din perspectiva cadrului nostru regional, conflictele mai mult sau mai puţin îngheţate din spaţiul postsovietic sau tensiunile din Balcanii de Vest ne dau dimensiunea riscurilor pe care operarea eronată cu simboluri naţionale le presupun pentru existenţele individuale şi colective.

Examinarea trecutului nu ne va conduce şi nici nu ar putea-o face, la găsirea de soluţii pentru chestiunile de pe agenda noastră actuală. Pe de altă parte, o atare tentativă se confruntă cu riscurile eşecurilor protocroniste, în raport cu care reprezentanţi ai scrisului istoric au făcut anumite concesii din convingere sau oportunitate. Sunt riscuri care însoţesc orice investigaţie istorică şi pe care Nicolae Iorga le punea în dezbatere la începutul secolului trecut. O mai bună cunoaştere a unui trecut controversat, cu momente de glorie şi umilinţă, cu indivizi şi comunităţi, cu epoci de tăcere a surselor şi relatări contradictorii, are meritul de a atenua dimensiunea militantă a discursului etnicist, răpindu-i exclusivitatea în abordarea tematicii de factură naţională. În aceste condiţii, merită să reafirmăm validitatea tezei continuităţii, cu riscul renunţării parţiale la originalitatea necesară oricărui act de creaţie.

Premisa esenţială a unui demers ce se doreşte obiectiv şi compatibil cu exigenţele scrisului istoric contemporan este evaluarea datelor de care dispunem din perspectiva realităţii lor medievale. Evul mediu este perceput de public ca un timp al monarhilor şi papilor, al pelerinilor şi războinicilor, al marilor elanuri mistice şi al economiei de subzistenţă.

Fără a discuta veridicitatea acestor stereotipuri, trebuie să acceptăm în egală măsură că evul mediu este momentul în care s-au format naţiunile Europei de azi. Apărute prin sinteza populaţiilor romanizate şi a clanurilor migratoare sedentarizate în proporţii variabile de la un caz la altul, naţiunile au dobândit o relativă unitate lingvistică, şi-au afirmat drepturile de proprietate asupra unui teritoriu definit ulterior ca terra sau patria, au împărtăşit credinţa creştină şi i-au inclus valorile în patrimoniul identitar.

Procesul a putut fi studiat în detaliu pentru cazurile francez sau anglo-saxon, unde munca istoricului este înlesnită de bogăţia surselor scrise şi de relativa continuitate a instituţiilor. În ceea ce priveşte latinitatea răsăriteană, o restituire similară are de înfruntat parcimonia surselor scrise. Mileniul de tăcere demarcat de retragerea armatei şi administraţiei romane din Dacia şi apariţia cronicilor latino-maghiare din secolul al XIII-lea nu oferă decât menţiuni episodice ale locuitorilor de la nord de Dunăre.

Faptul a fost exploatat de adepţii teoriei vidului de populaţie, care pornind de la paradigmele pozitivismului atât de aplicat ideii de document, au dat substanţă acelei terra deserta, pe care cele şapte triburi maghiare au găsit-o la descinderea în Panonia. Istoricii români au lărgit câmpul investigaţiei şi au încercat, cu rezultate notabile, să aducă noi date în sprijinul continuităţii prin cercetări arheologice şi filologice. Primele au demonstrat locuirea în zonele intra şi extracarpatice şi în secolele ulterioare retragerii romane, cu tot caracterul relativ al inventarului pentru apartenenţa etno-lingvistică a locuitorilor sau cu obedienţa lor politică. Asemenea cercetări pot oricând să aducă elemente noi, dar continuarea şi publicarea lor depinde de resursele alocate.

Substanţa controverselor istoriografice româno-maghiare, cu ecouri în mediilegermane şi anglo-saxone de specialitate, este dată de interpretările antitetice în legătură cu veridicitatea cronicilor latino-maghiare, Gesta Hungarorum, scriere a notarului anonim, şi în mai mică măsură Gesta Hunorum et Hungarorum, redactată de Simon de Keza.

Istoriografia maghiară tradiţională a negat valoarea istorică a datelor acestora, accentuând semnificaţia lor literară, în relaţie cu modelele culturale apusene, în curs de acomodare la nivelul elitei sociale şi politice a Ungariei medievale. Consecinţa logică a făcut ca istoricii români să facă din aceste notaţii cronicăreşti cheia de boltă a demonstraţiei locuirii permanente a Transilvaniei şi Banatului şi a existenţei unor entităţi politice edificate de localnici.

Pentru a asigura celor interesaţi posibilitatea de a ajunge prin propriile mijloace la o convingere sau alta, este necesară aprofundarea genului istoriografic căruia îi aparţin aceste lucrări. Gestele medievale se află la limita greu de trasat în evul mediu între istorie, literatură şi discurs etatic. Autorii lor sunt oameni instruiţi, mai ales membri ai clerului, familiarizaţi cu lecturile biblice şi patristice, dar şi cu secvenţe ale scrisului istoric clasic greco-latin, apreciate în cercurile intelectuale şi aulice din Europa vremii. Aceste producţii răspund gustului public pentru aventuri ale eroilor trecutului, dar şi unor comandamente pragmatice.

Gestele sunt redactate de oameni implicaţi în viaţa societăţii, deţinători ai unor funcţii în aparatul de stat sau în cel ecleziastic, aflaţi în anumite relaţii cu protagoniştii scenei politice. De regulă, ele sunt dedicate explicit comanditarului şi au menirea de a-i legitima acţiunile prin apelul la trecut. O altă dimensiune pe care gestele o încorporează este cea patriotică, oricât de anacronic ar părea acest termen pentru secolul al XIII-lea. Povestea pe care o spun autorii nu este doar a unei personalităţi excepţionale, rege sau alt conducător militar, ci şi a celor care îl urmează în expediţii războinice sau în fondarea patriei. Majoritatea lucrărilor de acest gen se deschid cu digresiuni în timpurile biblice sau antice, unde sunt căutate originile protagoniştilor.

Istoricul familiarizat cu exigenţele investigaţiei moderne poate fi tentat să acorde puţin credit unor astfel de surse, pline de exagerări de tot felul şi amalgamând oameni şi evenimente din epoci diferite. Scrierea Notarului Anonim îşi justifică încadrarea în genul ei. Autorul găseşte echivalenţe între sciţi şi huni, conferă un caracter miraculos naşterii lui Arpad, primul conducător al ungurilor sosiţi în patria moştenită de la hunii lui Attila, mistifică evenimente în legătură cu care dispunem de relatări din surse diferite. Totuşi, analele, cronicile şi gestele sunt singurele izvoare de care dispunem pentru a reconstitui realităţii medievale în toată complexitatea ei. Evul de mijloc ne-a parvenit graţie memoriei oamenilor săi, iar restituirea ei critică ne poate asigura o lectură pertinentă a evenimentelor, prin decelarea faptelor reale de ficţiune.

Autorii de geste, inclusiv Notarul Anonim, nu inventează trecutul, ci îl interpretează în maniera unor consilieri de imagine, dacă ne este permisă această insolită echivalenţă. Ei nu inventează ceva fără a fi necesar cauzei pentru care pledează sau ideii pe care au intenţia să o ilustreze. Istoricul obiectiv nu poate respinge integral conţinutul gestelor medievale şi nici nu-l poate asuma global, iar filtrarea informaţiilor reprezintă o probă de foc pentru capacitatea sa speculativă şi de interpretare. Paradigmatică în acest sens este calea urmată de istoriografia franceză în relaţie cu primele cronici merovingiene. Dacă istoricii din secolul al XVI-lea au pus la îndoială mitul originii troiene a francezilor, extrem de popular şi la alte naţiuni europene, nimeni nu a refuzat să ia în calcul ansamblul cronicilor care se deschideau invariabil cu evocarea peregrinărilor lui Francion.

Originea troiană avea justificări concrete în regatele france, în sensul legitimării autorităţii francilor în relaţie cu populaţia latinofonă, prin invocarea unei origini comparabile prin vechime şi distincţie. Şi gesta Notarului Anonim conţine un mit troian sui-generis, relaţia de descendenţă maghiari-huni, care dealtfel a făcut o remarcabilă carieră în cronistica apuseană, putând fi regăsită şi în scrierile secolului al XVIII-lea. Frontierele stăpânirii întemeiate de Arpad sunt mult extinse în raport cu teritoriul ocupat probabil în secolul al X-lea şi corespunde mai curând extensiunii pe care regatul Sfântului Ştefan a cunoscut-o în secolul al XIII-lea.

Printre naţiunile învinse de căpitanii lui Arpad sunt incluse toate forţele militare ale vremii, inclusiv deţinătorii demnităţii imperiale, grecii şi germanii. Motivele unei astfel de redări a evenimentelor sunt evidente şi enunţate de autor în deschiderea lucrării, păstrarea memoriei faptelor şi gloriei ungurilor. În ceea ce-i priveşte pe români, faimoşii Blachi ac pastores Romanorum, datele nu sunt câtuşi de puţin măgulitoare. Aceştia din urmă sunt socotiţi cei mai săraci oameni de pe pământ, conducătorul lor Gelou este slab şi nestatornic, iar ţara sa este mereu atacată de pecenegi. Voievodul Menumorut, cu reşedinţa în Crişana, este un vasal al împăratului de la Constantinopol.

Până acum, nimeni nu a putut găsi motive logice pentru ca un autor atât de devotat gloriei ungurilor să invoce izbânzi asupra unui inamic atât de slab, devreme ce transformase chiar dezastrul suferit la Lechfeld într-o victorie maghiară. Pe de altă parte, autorul se dovedeşte atent la realitatea epocii sale. Discursul său are şi conotaţii interne, de legitimare a nobilimii maghiare, în calitate de cofondatoare a patriei.

Jurământul depus în faţa lui Arpad şi mai ales angajamentele sale sunt preliminarii ale unei evoluţii specifice a relaţiei dintre putere şi ţară în Ungaria medievală. Bula de Aur şi hotărârile dietelor din secolul al XV-lea sunt următorii paşi pe calea transpunerii preponderenţei nobiliare în relaţia cu monarhia. Cu privire la structurile politice din spaţiul intracarpatic şi din Banat, gesta se referă la un aparat militar angajat în lupte cu căpitanii lui Arpad şi la aşezări fortificate, în legătură cu care dispunem şi de unele confirmări arheologice.

Nu doar lipsa unei raţiuni pentru inventarea prezenţei unor locuitori cu forme de organizare proprii pledează în favoarea continuităţii. Însăşi înaintarea progresivă a formelor de organizare comitatense spre răsărit şi multitudinea de jurisdicţii care au luat fiinţă pe teritoriul viitorului voievodat al Transilvaniei nu se justifică în absenţa unor entităţi capabile de o oarecare opoziţie.

Intervalul de trei secole de la sosirea în Panonia la atingerea Carpaţilor nu s-ar justifica în cazul unei terra deserta. În plus, pe măsura regularizării funcţionării Cancelariei regale ungare, avem mărturii referitoare la existenţa unei nobilimi româneşti, încadrată sub o formă sau alta în ansamblul instituţional al regatului. Românii sunt menţionaţi în rândurile participanţilor la adunările de stări de la sfârşitul secolului al XIII-lea. În cazul lor, nu avem un privilegiu comparabil cu cel emis în favoarea saşilor, care să-i desemneze ca oaspeţi.

Evenimentele din primei jumătăţi a secolului al XIII-lea au produs evident şi transferuri demografice. Răscoala românilor şi bulgarilor conduşi de Petru şi Asan, cruciada a IV-a şi invazia mongolă au afectat semnificativ pământul şi oamenii, însăşi Ungaria fiind socotită în pericol de a fi pierdută pentru creştinătate. Regalitatea a făcut apel la oaspeţi din toate părţile, după cum menţionează documente din epocă, pentru apărarea ţării şi repopularea ei.

În Ungaria s-au aşezat grupuri de cumani şi iranieni, care îi vor îngrozi pe duşmanii cehi şi austrieci ai Arpadienilor. Niciunul din aceste grupuri nu a rezistat asimilării şi nu a creat o nobilime proprie, aşa cum s-a întâmplat cu românii. În 1366, credinţa ortodoxă a acestora genera primele reacţii de excluziune vizând elita românească, iniţiate de Ludovic I d’Anjou, iar vicarul Bosniei, Bartolomeo de Alverna, făcea o asociere netă între credinţă, etnie şi loialitate politică.

Înaintarea otomană a prilejuit afirmarea nobilimii româneşti din Haţeg pe câmpul de luptă. Ascensiunea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara a însemnat afirmarea politică şi socială a familiarilor săi, iar la 1458, fiul celui care a întârziat înaintarea otomană cu trei sferturi de secol avea să fie ales rege al Ungariei. O asemenea carieră este de neconceput pentru o comunitate emigrată în Transilvania undeva în secolul al XIII-lea, despre care nu avem dealtfel vreo menţiune explicită.

Prezenţa românilor în Transilvania şi în plan general continuitatea locuirii la nord de Dunăre a început să fie pusă în discuţie în momentul când aceştia din urmă deveneau activi în competiţia pentru putere şi ar fi putut pune în cauză eşafodajul politic fondat pe relaţia etno-privilegială specifică alianţei celor trei naţiuni.

Istoriografia a înregistrat episoadele competiţiei pentru putere, dusă din păcate nu doar cu arma cuvântului. Relevant pentru această dezbatere este în ultimă instanţă faptul că motivaţiile pragmatice ale disputei au fost epuizate, date fiind normele de drept internaţional care guvernează lumea în care trăim. Rămâne motivaţia ştiinţifică, necesitatea de a răspunde cât mai obiectiv interogaţiei asupra trecutului şi de a încerca să scriem istoria aşa cum a fost!

Acest articol a fost publicat duminică, 27 iulie 2008 la rubrica Istorie si actualitate.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.