ACUM.TV

Alexandru Baltag

Este cunoscut faptul că, în urma Acordului semnat între Moldova-gaz şi Gazprom, preţul la gaz pentru RM se va majora treptat, astfel că începând cu anul 2011 Chişinăul va trebui să plătească un preţ mediu european pentru resursa energetică importată din Rusia. De la 1 iulie tariful s-a majorat cu 13%, constituind 240 USD. Următoarea majorare se aşteaptă deja în octombrie.

Un astfel de aranjament este destul de „înţepător” pentru bugetul de stat, în condiţiile în care ritmul de dezvoltare al economiei naţionale rămâne în urmă faţă de ritmul creşterii preţului la gazele naturale (trebuie de luat în considerare un factor: preţul la gazele naturale se stabileşte în concordanţă cu preţul la petrol, adică se indexează). Aici se mai adaugă datoriile Moldovei faţă de Gazprom, care au crescut în ultimii trei ani cu 60%, constituind în jur de 207,89 mil. USD (fără penalităţi).

În acelaşi context, mai menţionăm datoria regiunii separatiste pentru gaze, care constituia la 1 ianuarie 2008 1,677 mlrd. USD, dintre care 200,82 mil. USD sunt datorii acumulate pe parcursul anului 2007, ceea ce semnifică că regiunea nu a plătit nici măcar 20% din valoarea gazelor primite de la Gazprom.

Datele prezentate mai sus sunt bine cunoscute publicului larg. Astfel, în continuare îmi propun să fac o mică analiză în ceea ce priveşte dependenţa energetică a RM faţă de Rusia în cazul reintegrării statului, operând, desigur, cu cifrele menţionate.

În ultimul timp se aud tot mai multe voci, atât la Chişinău, cât şi la Moscova şi Bruxel, că reglementarea conflictului transnistrean a trecut în faza finală. Nu pot exclude acest fapt atunci când am asistat cu toţii la întilnirea lui Voronin cu Smirnov, sau la votul de nerecunoaştere a independenţei „rmn” de către Duma rusă după declararea independenţei Kosovo, sau, chiar, la disponibilitatea Occidentului de a asista financiar procesul de reintegrare al Republicii Moldova. Axându-mă pe domeniul energetic, domeniul destul de sensibil pentru autorităţile şi populaţia din Moldova, apare o situaţie de incertitudine pentru noi în ccea ce priveşte achitarea datoriilor pentru gaz ale regiunii secesioniste.

Făcând o retrospectivă a evenimentelor, aş dori să remarc un fapt. Până în anul 2008, în perioada de „neclaritate” dintre Chişinău-Moscova în problema transnistreană (nu pot să zic că acum este destul de clară pentru un cetăţean simplu), adică până în perioada când s-au activizat negocierile (ne amintim multiplele întâlniri dintre oficialii de la Chişinău şi Moscova începând cu ultimele luni ale anului 2007 şi până în prezent), autorităţile separatiste plăteau pentru gazul rusesc tarife de 4-5 ori mai mici decât în restul Moldovei. Însă, începând cu 2008, Gazprom-ul, „pe neaşteptate” şi-a dat seama că nu mai este dispus să livreze Transnistriei gaze la preţuri preferenţiale, ci la aceleaşi tarife pe care le practică şi în cazul Republicii Moldova (conform declaraţiilor oficiale).

Deci, nu este dificil să constatăm că, datoriile Tiraspolului vor creşte de aici încolo în „progresie geometrică”, care automat devin datoriile Chişinăului, dacă se ajunge la reintegrare. Mai completăm tabloul cu datoriile oficiale ale Chişinăului, care vor creşte şi ele, având ca şi bază legală Acordul Moldova-gaz – Gazprom, menţionat la început. În aceste condiţii ne putem aştepta la „surprize”, ceea ce poate determina ca Moscova să deţină toate pârghiile în sectorul energetic moldovenesc, chiar şi reintegrat. Consider că fără nicio dificultate sau opoziţie din partea autorităţilor de la Chişinău, Gazprom-ul va putea achiziţiona pachetul de acţiuni de aproximativ 30% ce revine Transnistriei în compania mixtă Moldova-gaz, unde concernul rus deja deţine 50% plus o acţiune. De altfel, nu este complicat să ne dăm seama unde se va face politica în sectorul energetic din RM. Pe scurt, pot afirma cu certitudine că vom fi „legaţi la mâini şi la picioare” de către gigantul rus.

Aici aş mai evidenţia o nuanţă interesantă, care constă în aceea că Gazprom-ul a decis transmiterea unei părţi a datoriilor regiunii transnistrene pentru consumul de gaze naturale holdingului industrial „Metalloinvest” din Federaţia Rusă. La prima vedere pare convenabil, însă dacă atragem atenţia la faptul că „Metalloinvest” este co-proprietar al Uzinei metalurgice moldoveneşti din oraşul transnistrean Râbniţa (una din cele mai prospere uzine metalurgice din spaţiul CSI), imediat ne dăm seama în ce constă toată această afacere şi cine stă în spatele ei.
Remarc faptul că tarifele mici din Transnistria făceau să crească datoriile acesteia pentru gazele livrate de Gazprom. Şi sunt practic convins că acest lucru se făcea conştient. Acum când tarifele au crescut, în momentul când toţi actorii implicaţi în procesul de negocieri sunt optimişti în rezolvarea paşnică a conflictului, datoriile şi dependenţa energetică a statului în ansamblu creşte. Este, desigur, un factor din umbra şi puţin observat, însă, am convingerea că datoriile (aproximativ de 2 miliarde USD) calificate drept ale Republicii Moldova, vor duce ca Gazprom-ul să le pretindă mai târziu de la noi.

Concluzionând, nu-mi rămâne decât să regret acest fapt, deoarece toată această schemă a fost fabricată artificial, deliberat şi cu un scop. Nu este adevărat că Chişinăul nu a sesizat-o, este adevărat că a neglijat-o, pe alocuri conştient. Dar, aşa cum în politică şi diplomaţie mereu pot fi găsite lacune, nu ne rămâne decât să găsim metode de valorificare a lor.

Alexandru Baltag este magistru în relaţii internaţionale.

Sursa: www.Unimedia.md

Acest articol a fost publicat luni, 21 iulie 2008 la rubrica Extern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.