Preistoria și zorii lumii cunoscute
Înainte ca peninsula care separă Marea Neagră de Marea de Azov să fi devenit obiectul jocului de grandoare și burlesc personificat de Grigori Potemkin sau sursa de beneficii pentru generali și traderi, evoluția Crimeiei s-a aflat sub auspiciile unei predestinări geografice. Extensiunea zonei litorale a conectat-o cu lumea dinamică a polisurilor grecești, cu statele elenistice și ulterior cu Orbis Romanus, cu propensiunea spre inovație, libertate și schimb de bunuri și idei, iar proximitatea stepelor nord-pontice, placa turnantă a migrațiilor antice și medievale, i-a asigurat beneficiile și vulnerabilitățile unui no man’s land, dar și încorporarea în ordinea relativă a acestui univers guvernat de violență, arbitrariu sau de o libertate ce ignoră normele morale și legale.
Cercetările arheologice atestă locuirea regiunii încă din perioada așa-numitului Om de Neanderthal, iar succesiunea migrațiilor care au condus la popularea Europei își are corespondența într-o serie de așezări stabile cu caracteristici care au definit o serie de culturi ale Neoliticului. Aceleași cercetări coroborate cu notațiile primilor călători greci au propus o dublă aparteneFnță a locuitorilor, Taurii descendenți ai cimerienilor în zona litorală și sciții în regiunile montane din nordul peninsulei.
Înainte ca istoria scrisă să consemneze primele informații în legătură cu structurile politice întemeiate de aceștia, Crimeea sau Taurida a intrat în conștiința culturală a lumii clasice prin intermediul dramaturgiei grecești odată cu „Iphigenia în Tauris”(1), expresie a predilecției cetățenilor polisurilor grecești de a-și gestiona dilemele etice precum relația om-divinitate-destin, simțul datoriei sau afecțiunea fraternă în spații plasate la limitele lumii cunoscute. Dealtfel, criticismul specific reflecției intelectuale la adresa realităților sociale și politice din lumea greacă a generat tendința de a-i opune pe barbarii naivi dar morali, grecilor educați dar decăzuți, procedeu preluat și de scrisul latin și adus la apogeu în epoca Luminilor, când înțeleptul persan sau evreu, ori monarhul luminat din Europa de Est devin sursele idealului moral pentru Franța așa-numitului „Vechi Regim”(2).
Astfel de stereotipii pozitive stau și la baza notațiilor lui Herodot în legătură cu etica geților și cu vitejia tracilor. Reprezentările limitelor septentrionale ale geografiei cunoscute sunt precedate de fondarea unor așezări urbane de către coloniștii greci din Asia Mică și Attica, precum Hersonessos sau Tanais, la vărsarea Donului în Marea de Azov, angajate în intermedierea unor schimburi comerciale între locuitorii acestei regiuni și lumea greacă. Acestor comunități de meșteșugari și comercianți le datorăm și informațiile despre primele state întemeiate în nordul Mării Negre, regatul Spartokizilor, condus de dinaști de probabilă origine iraniană și mai ales regatul Bosporan, consolidat ca urmare a crepusculului puterii sciților, a căror rezistență în fața perșilor a preliminat înfrângerea acestora din urmă în Războaiele Medice(3).
Acest din urmă stat a devenit protagonistul unui episod de profundă însemnătate pentru istoria Republicii Romane, dar mai ales a antantei greco-latine care a asigurat în durată lungă viabilitatea experimentului politic bizantin. Desherența dinastică și amenințările triburilor sarmatice din nord i-au determinat pe locuitori să facă apel la ajutorul regelui Pontului, Mythridates al VI-lea Eupator (120-63 BC). În legătură cu întemeietorul dinastiei care a fondat acest ultim supraviețuitor al statelor elenistice în Asia Mică, Plutarch a lăsat o interesantă mărturie despre valoarea prieteniei într-o lume în care conspirația și uzurpările deveniseră garanția succesului în lupta pentru putere. Cel de-al șaselea dintre succesorii săi eponimi s-a dovedit însă mai puțin înclinat spre introspecții etice atunci când, utilizând bazele teritorială pe care și le consolidase în nordul Mării Negre și Caucaz, alianțele cu monarhii Armeniei și cu facțiuni ale cetățenilor greci, a organizat ultima tentativă de înlăturare a stăpânirii romane din Mediterana Răsăriteană.
Autorii romani nu i-au creat o imagine favorabilă celui care a prilejuit masacrarea a 20’000 de cetățeni romani și italici aflați în orașele Greciei centrale, dar caracterul elaborat al acțiunilor regelui pontic care, pentru a supraviețui eventualelor tentative de asasinat devenise imun la toate otrăvurile cunoscute dovedește o remarcabilă cunoaștere a slăbiciunilor politice și etice care afectau Roma în ultimele decenii ale istoriei sale republicane(4).
Victoria legiunilor romane asupra forțelor greco-iraniene înglobând probabil și locuitori ai Crimeiei a presupus reconstrucția politică a Orientului elenistic, sub auspiciile unei atitudini moderate care a transformat dinaștii și comunitățile citadine în clienți ai lui Gnaeius Pompeius Magnus, fapt materializat la nivel identitar prin etnonimul Romayoi prin care locuitorii Greciei și Asiei Mici se vor defini până în primele decenii ale secolului al XIII-lea. Autoritatea Romei a presupus patronajul asupra porturilor din zona litorală a Crimeii, dar hinterlandul nordic a continuat să fie guvernat de dinaști locali, cu o autoritate pusă în cauză de începutul marilor migrații de la finele antichității.
Strălucirea Veacului Întunecat
Marile transferuri de populație dinspre est spre vest sub efectul cărora Imperiul lui Caesar și Constantin cel Mare se va destructura în regiunile apusene, supraviețuind în forma intermediată de succesiunea Noii Rome edificate pe ruinele fostei colonii grecești de la Byzantion au afectat și destinul peninsulei nord-pontice, al cărei litoral continua să se afle sub autoritatea nemijlocită a Imperiului Roman de Răsărit, în condițiile în care zona septentrională cunoștea succesiunea stăpânirilor barbare. Autoritatea ostrogoților, ramura estică a goților scandinavi, este succedată de aceea a hunilor, al căror transfer în Câmpia Panonică lăsa Nordul Mării Negre în stăpânirea avarilor, aceștia din urmă înlocuiți la rândul lor de triburile turcice.
Uneia din aceste din urmă seminții, reunite în așa-numitul chaganat chazar, i se datorează una din cele mai interesante și mai puțin cunoscute epoci a istoriei regiunii. Desprinși din marea uniune a triburilor vest-turcice, chazarii vor edifica la începutul secolului al VII-lea o structură politică remarcabilă prin echilibrul între autoritatea chaganului și autonomia diverselor clanuri, care în alianță cu Bizanțul vor asigura salvarea acestuia din urmă și contracararea inițiativelor expansioniste persane și arabe(5).
Chazarii și-au datorat celebritatea în spațiul cultural european opțiunii lor confesionale în sensul convertirii la iudaism, fapt care i-a transformat în obiectul predilect al reflecției unor autori anti-semiți și al ciudatei lor tentative de a demonstra originile chazare ale evreilor contemporani. Dincolo de aceste aspecte care au făcut obiectul unor analize în care scrisul istoric a fost secondat de contribuții ale filologilor și analize genetice, parteneriatul cu aceștia s-a dovedit esențial pentru stabilitatea internă a Bizanțului, în condițiile dublei presiuni arabe și bulgare și al unor contestații interne. Împăratul Justinian al II-lea (685-695), (705-711) și-a datorat cea de-a doua domnie alianței dinastice contractate cu o prințesă chazară(6), iar primii împărați iconoclaști au continuat această tradiție care asigura securitatea frontierelor nordice ale imperiului în fața unor eventuale amenințări dinspre Caucaz și Volga.
Apariția războinicilor scandinavi interesați să preia controlul asupra așa-numitului Drum de la Varegi la Greci, axa comercială care unea litoralul Mării Baltice cu centrele prospere ale Bizanțului, avea să pună în cauză această antantă, iar puterea chazarilor va fi destructurată sub lovitura lui Sviatoslav Igorevici al Kievului, fiul rămas păgân al principesei Olga și cel care va schița primul proiect de stabilire a centrului puterii ruse în zona Gurilor Dunării, cu aproape nouă secole înainte ca publiciștii parizieni să fi creat așa-numitul Testament al lui Petru cel Mare.
Înfrângerea cneazului varego-rus și uciderea sa pe durata unei lupte cu aliații pecenegi ai bizantinilor însemna începutul unei crize dinastice la Kiev, încheiată odată cu ascensiunea lui Vladimir cel Sfânt (980-1016), cel care va relua conflictul cu Bizanțul și va ocupa Crimeea, până la orașul Herson. Negocierile de pace finalizate prin perfectarea unei alianțe dinastice care însemna o premieră în politica bizantină odată cu căsătoria unei Porfirogenete cu un barbar, dar aceasta prilejuia botezul cneazului kievean și a curții sale în ritul grec. Crimeea devine astfel în mentalul rușilor locul în care începe istoria lor ca națiune creștină și intrarea în ordinea politică și spirituală recunoscută universal(7).
Partea a II-a v. aici
Referinţe:
1. A. Bonnard, Civilizația greacă, vol. II, București, 1967, p. 43-52.
2. Pierre Chaunu, Civilizația Europei Luminilor, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1978, p. 69-72.
3. Adelina Piatkovski, O istorie a Greciei antice, Editura Albatros, București, 1988, p. 34-37.
4. Primul război mythridatic coincide cu începutul războiului civil care i-a opus pe populari optimaților și s-a încheiat cu instaurarea dictaturii lui Lucius Cornelius Sylla. Pentru detalii, vezi Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1983, p. 198-205.
5. Georges Ostrogorsky, Histoire de l’État byzantin, Collin Paris, 1968, p. 78-93
6. Charles Diehl, Les figures byzantines, vol. II, Paris, 1929, p. 84-91..
7. Hélène Carrère d’Encausse, Blestemul rușilor: istoria asasinatului politic, București, 2001, p. 19.
„Crimeea devine astfel în mentalul rușilor locul în care începe istoria lor ca națiune creștină și intrarea în ordinea politică și spirituală recunoscută universal”. Pe această logică, și sârbii consideră Kosovo teritoriu sârbesc „de origine”, deci teritoriul lor. În continuarea acestei logici și pe baza „argumentului” că sârbii au fost și sunt un popor viteaz, albanezii trebuie alungați din Kosovo, care este emblema sârbilor. Pe aceeași logică, deoarece Burebista i-a unit pe toți tracii într-un stat, din Slovacia de azi până în Bulgaria de azi, tot acest teritoriu trebuie să aparțină românilor, „de jure”.
O istorie repovestită/reinterpretată fără nici o pauză de respiraţie (prin obişnuita împărţire în paragrafe), cu o mulţime de personaje, evenimente şi comentarii care se succed fără vreo finalitate perceptibilă.
Pentru mine, centrat ceva mai mult pe istoria ultimelor două secole, lipseşte elementul pasionant şi inedit care să mă facă să urmăresc rândurile compacte ale articolului cu interesul şi dorinţa de a afla ceva stimulant d.p.d.v. intelectual.
După ce l-am citit totuşi în întregime, m-am întrebat ce mi-a rămas în minte şi am constat că mai nimic, în afară poate de sfârşit: „Crimeea devine astfel în mentalul rușilor locul în care începe istoria lor ca națiune creștină și intrarea în ordinea politică și spirituală recunoscută universal(7)”.
Poate că acesta reprezintă o încercare, neconvingătoare deocamdată („Va urma…” însă), de a justifica ocuparea recentă a Crimeii de către Rusia putinistă, dar pentru aceasta nu meritau să fie, în opinia mea, irosite atâtea peniţe, cerneală, hârtie şi lumânări, ci se putea trece mai direct la subiect. Este doar o ipoteză, bazată pe lectura scrierilor publicate înainte, foarte asemănătoare ca stil, ale eruditului autor Florian Dumitru Soporan.
În atenția domnului Victor Manta!
In primul rând, vă mulțumesc pentru amabilitatea de care ați dat dovadă citind integral articolul, dar cu speranța că nu vă voi dezamăgi, vă anunț că nici aici, nici în următoarele episoade ale seriei, nu veți avea ocazia sa-l întâlniți pe domnul Putin.
Rostul acestui studiu este tocmai acela de a demonstra bogăția trecutului unei regiuni pe care actualitatea furnizează doar o oportunitate de reflecție. Ultimele două secole de istorie a regiunii pe care afirmați că le cunoașteți nu vin din neant, încorporează o serie de experiențe și transmit altele.
Dat fiind că, încercând să vă citez cât mai exact, nu v-a rămas nimic în minte la finalul lecturii, sunt totuși dator să fac o precizare. Rușii de la sfârșitul secolului al X-lea, cei care au primit botezul în urma negocierilor de succes desfășurate de Vladimir cel Sfânt cu decidenții politici și spirituali de la Constantinopol, nu sunt aceeași cu alegătorii domnului Putin, obiectul predilect al interesului dumneavoastră. Diferențele între veliko-ruși, ucraineni și bieloruși sunt o realitate mult ulterioare acestui moment, deci menționarea importanței Crimeei pentru simbolistica identitară a rușilor are un sens aproape contrar celui pe care i l-ați dat, acela de punct de interferență pentru aceste națiuni.
In privința paragrafelor, mea culpa! Regret că stilul expunerii nu este pe gustul dumneavoastră, dar chiar dacă sunteți sceptic în legătură cu caracterul științific al istoriei și nu prea apreciați Evul Mediu, sunt onorat să vă spun că mie îmi place fizica în care am înțeles că sunteți specializat și mai ales chimia.
Din păcate, fie din cauza stilului, fie din alte cauze, nu izbutim să ne înțelegem în chestiuni care mi se par extrem de clare. Iată un exemplu: faptul că nu sunt convins că Peninsula Crimeea ar aparține de drept Ucrainei nu înseamnă că justific în vreun fel acțiunile președintelui Putin. Baricada nu are ce căuta în atelierul istoricului, iar în legătură cu criza începută în 2014 nu știm tot, avem versiunile părților implicate (care nu sunt doar două), relatări de presă și o varietate de puncte de vedere.
Fermitatea cu care formulați concluzii și sentințe vă face extrem de compatibil cu președintele Putin, și domnia-sa extrem de atașat propriilor convingeri. Sper totuși că veți continua să citiți și restul episoadelor și vă promit că nu-l voi egala ăe Proust, iar expunerea va deveni mai antrenantă. Vin tătarii!!!
@Florian Dumitru Soporan
> … faptul că nu sunt convins că Peninsula Crimeea ar aparține de drept Ucrainei nu înseamnă că justific în vreun fel acțiunile președintelui Putin
Care este criteriul dumneavoastră de apartenenţă „de drept”?
> în legătură cu criza începută în 2014 nu știm tot, avem versiunile părților implicate
Ce elemente esenţiale credeţi că vă lipsesc pentru a vă putea face o părere despre legitimitatea sau nu a capturării Crimeii de către Federaţia Rusă şi a implicării armate a acesteea în estul Ucrainei?
De exemplu: aveţi indicii (dar încă nu dovezi clare) că în Crimeea se găseau în mod secret trupe NATO care voiau să lichideze cu forţa baza militară a Federaţiei Ruse din Sevastopol? Şi credeţi că alte trupe NATO s-au dislocat în estul Ucrainei pentru a ataca Federaţia Rusă?
În atenția domnului Nicu Adrian Udriște!
In primul rând, vă mulțumesc pentru interesul arătat notațiilor mele!
În spiritul celor menționate în comentariul anterior, precizez că, dacă un teritoriu înseamnă ceva pentru una sau (în acest caz) mai multe națiuni, nimeni nu trebuie să ocupe ceva, nimeni nu trebuie să alunge pe altcineva, iar una din funcțiile istoriei este tocmai aceea de a ne furniza experiențe care ne pot ghida în gestionarea provocărilor prezentului.
Sârbii sunt un popor viteaz, la fel de viteaz ca și albanezii, dar alții, mult mai puțin viteji și lipsiți de calități morale, au făcut afaceri profitabile învrăjbind aceste națiuni, dar aceasta nu ține de trecut.
Cu îngăduința dumneavoastră, vă recomand să nu căutați în trecut argumente pentru chestiuni de politică externă, principiul istoric a lăsat locul principiului de naționalitate după Primul Război Mondial.
@Victor
> fără nici o pauză de respiraţie (prin obişnuita împărţire în paragrafe)
Chiar acum am făcut eu separarea în paragrafe; la articolele d-lui Soporan o fac de obicei, de data asta mi-a scăpat
@Florian Dumitru Soporan
> … dar cu speranța că nu vă voi dezamăgi, vă anunț că nici aici, nici în următoarele episoade ale seriei, nu veți avea ocazia sa-l întâlniți pe domnul Putin.
Nu mă dezamăgiţi câtuşi de puţin.
> Rușii de la sfârșitul secolului al X-lea, cei care au primit botezul în urma negocierilor de succes desfășurate de Vladimir cel Sfânt cu decidenții politici și spirituali de la Constantinopol, nu sunt aceeași cu alegătorii domnului Putin, …
Mi se pare evident.
> … menționarea importanței Crimeei pentru simbolistica identitară a rușilor are un sens aproape contrar celui pe care i l-ați dat …
Mă bucur. Dv. ştiţi mai bine ce aţi vrut să spuneţi.
> … faptul că nu sunt convins că Peninsula Crimeea ar aparține de drept Ucrainei nu înseamnă că justific în vreun fel acțiunile președintelui Putin.
Eu zic că bine faceţi. Conform tratatelor relativ recent semnate, securitatea graniţelor Ucrainei a fost recunoscută şi garantată de marile puteri, inclusiv de Rusia. A fost o condiţie a denuclearizării acestei cândva a 3-a putere nucleară din lume.
> … Fermitatea cu care formulați concluzii și sentințe vă face extrem de compatibil cu președintele Putin …
Consider această asemănare a mea cu Putin o insultă la adresa intelectului meu. Eu n-am pledat niciodată pentru ocuparea teritoriilor altor ţări europene şi nici pentru restrângerea libertăţilor fundamentale.
> … expunerea va deveni mai antrenantă. Vin tătarii!!!
Aştept, în special legat de ce puteţi spune pozitiv şi demn de dat ca exemplu din realizările pe orice plan ale acestui popor, ai cărui urmaşi trăiesc şi în România de azi.
> In privința paragrafelor, mea culpa!
Constat că răspunsurile dv. (pentru care vă mulţumesc) sunt impecabil formatate, aşa cum este de aşteptat de la un intelectual de talia Domniei Voastre.
> … sunt onorat să vă spun că mie îmi place fizica în care am înțeles că sunteți specializat și mai ales chimia.
Ceea ce aseamănă preocupările noastre este folosirea logicii şi onestitatea în căutarea adevărului, fie el istoric sau ştiinţifico-tehnic.
@Alexandru Leibovici
Vă răspund cât mai concis posibil. Dreptul internațional, ca de altfel și toleranța etnică și confesională, s-au impus în succesiunea unor experiențe tragice pe care le-a cunoscut umanitatea, iar în Europa Centru-Orientală, dreptul forței a prevalat constant în raport cu forța dreptului. Alături de simbolistica identitară care operează cu concepte precum Rusia Mare, România mare, Serbia mare, Ungaria și Bulgaria (mari și ele), ca să nu menționez și Albania sau Grecia, comunitățile de aici manifestă un grad scăzut de încredere în legi, dovadă nivelul corupției și rachetările care au implicat indivizi și state în spațiul ex-sovietic. Recunoscând că nu am un răspuns ferm legat de apartenența Peninsulei Crimeea, rămân la părerea că o soluție pe termen lung poate rezulta dintr-un efort comun al lumii civilizate, din care nu exclud nicio națiune, de a restaura dreptul internațional și dintr-un efort de restabilire a încrederii între ruși, ucraineni, tătari, polonezi, unguri și români. Famfaronada militaristă de acum nu va genera niciodată vreo normă de drept.
În legătură cu 2014, aveți vreo îndoială că în Ucraina existau și există forțe și agenți de influență ai NATO, ai Rusiei și ai unor actori nonstatali, implicați în operațiuni unii împotriva altora? La cât de repede a putut fi ocupată Crimeea, este clară existența unui plan prealabil, elaborat poate undeva în 2004-2005. Implicarea lui Saakajvili, apariția lui Hunter Bidden în Ucraina și confruntările armate de la Kiev dovedesc existența unui plan de a provoca bascularea Ucrainei în direcția NATO și angajarea unui nou conflict ideologic care să plaseze în plan secund gestiunea crizei economice sau a proiectului european. Fără suportul datelor din arhive, toate acestea sunt supoziții, de aceea afirmam că nu știm tot despre niște evenimente atât de recente și atât de politizate.
Distinse domnule Manta, nu aveam intenția să aduc vreo ofensă intelectului dumneavoastră prin compatibilitatea cu domnul Putin, de altfel extrem de înzestrat cu resurse intelectuale, dar în termeni mai puțin buni cu etica. Mi s-a părut surprinzătoare conexiunea pe care ați făcut-o între Vladimir cel Sfânt, cel cu botezul și omonimul său mai păcătos, cel cu botezul focului.
@Florian Dumitru Soporan
> … domnul Putin, de altfel extrem de înzestrat cu resurse intelectuale, dar în termeni mai puțin buni cu etica.
Cu partea a doua suntem imediat de acord. Mă întreb însă pe ce bază îl consideraţi pe Putin extrem de înzestrat cu resurse intelectuale. Teste IQ ale lui nu se cunosc, prin SAT-uri nu a trecut, facultăţi de drept au făcut mulţi, iar că a lucrat la şi pentru „intelligence” nu indică neapărat un grad „extrem” de inteligenţă.
> Mi s-a părut surprinzătoare conexiunea pe care ați făcut-o între Vladimir cel Sfânt, cel cu botezul și omonimul său mai păcătos, cel cu botezul focului.
Am citit pe ACUM o poezie, datorată d-lui Marian, care vorbea despre o statuie a unui Vladimir care privea peste morminte. Am crezut că era vorba despre statuia lui Lenin, dar autorul mi-a spus că m-am înşelat, după care episodul a fost în mare închis.
De ce a fost aceasta o conexiune surprinzătoare, de vreme ce epoca lui Lenin s-a soldat cu o mulţime de morminte, iar despre Vladimir cel Sfânt nu se ştie (sau nu ştiu eu?) să fi fost din care afară de sângeros?
Este un expozeu profesionist asupra istoriei Crimeei, instructiv şi, aşa cum cere orice text istoric, adevărat.
Cu o mică-micuţa excepţie privitor la finalul articolului, pe care s-au şi grabit colegii critici să sară – „Crimeea devine astfel în mentalul ruşilor locul în care începe istoria lor ca naţiune creştină şi intrarea în ordinea politică şi spirituală recunoscută universal(7)”.
Şi eu invoc acest final care, din cauza vederii mele slabe, m-a făcut să confund acel indicativ bibliografic „7” cu „?”, si care, după oarecare meditare, mi s-a părut mai potrivit asupra conţinutului !
După cum se ştie (sunt de acord cu stimabilul autor să-l lăsăm pe Putin deoparte, nu merită să fie legat de „adevărUl” istoric, el îşi are locul ca posesorul patentului pentru „soldaţii verzi ai nimănui”), în ultimele 3 secole, eroii principali legaţi de Crimeea sunt Petru cel Mare cu pofta lui pentru Marea Neagra, şi ruşii în general, cu războaiele lor repetate, când reuşite, când pierdute cu Hanatul Crimeei (aici merită să subliniem un drept istoric al tătarilor din Crimeea asupra acestor teritorii), şi cu Turcia.
Şi faptul care contrazice acea nenorocită ultima frază din articol – care, iertaţi-mă pentu boala proverbelor şi zicerilor, se potriveşte cu întreagă opera ca zicala „o lingură de … întrun butoi cu miere”, pentru că NICIUNUL din tratatele încheiate de ruşi cu turcii şi Hanatul Crimeii – nu a fost RESPECTAT. Din 1690 şi până în zilele noastre !
Şi, după cum se ştie, ruşii de azi, întrebaţi asupra originii crestinizmului rus, vor indica intro proporţie covârşitoare Kiev-ul, cu cnejii de acolo, şi nu Crimeea.
Asteptam cu placere urmarea, la fel de competentă şi exhaustiva, şi Va cer scuze pentru derogarea legata de doar o fraza din intregul articol.
@Sfartz Pincu
> Este un expozeu profesionist asupra istoriei Crimeei, instructiv şi, aşa cum cere orice text istoric, adevărat.
Felicitări că vă pricepeţi şi la istorie.
> … aici merită să subliniem un drept istoric al tătarilor din Crimeea asupra acestor teritorii …
De vreme ce ziceţi că vă pricepeţi, puteţi să explicaţi/exemplificaţi noţiunea de drept istoric despre care vorbiţi?
> … iertaţi-mă pentu boala proverbelor şi zicerilor, se potriveşte cu întreagă opera ca zicala „o lingură de … întrun butoi cu miere”, …
Ar fi, cred, o zicală nouă şi cam lipsită de sens, deoarece mierea nu pute. În zicala originală îmi amintesc că era vorba despre o putină cu varză.
Multumesc pentru felicitari! (cu persiflare-cu tot). Am trait 8 ani in Rusia, am invatat 6 clase acolo, si am invatat cu „отлично” la istoria Rusiei. Si Dvs.?
Dreptul la reanimarea unui stat este dat in primul rand de faptul existentei acelui stat intr-o alta perioada istorica anterioara. In general, dreptul la un stat este dat de existenta unei natiuni, a unei limbi, a unei culturi proprii si a unui teritoriu suveran. O definitie unica, la nivel mondial pentru dreptul la un stat nu exista inca!
Dar cel putin cu acelasi drept recunoscut de ONU pentru reintemeierea statului Israel, s-ar putea reface astazi si Tatarstan-ul in Crimeea (care a avut un stat – Hanat), si Kurdistan-ul si alte state cu antecedente istorice.
Definitiile mele nu sunt perfecte (cushere!), eu dezavuez Wiki-mania ca fiind lipsita de personalitate, lipsita de sufletul unei dispute traditionale.
@Sfartz Pincu
> eu dezavuez Wiki-mania ca fiind lipsita de personalitate, lipsita de sufletul unei dispute traditionale.
Eu cred că bine faceţi că dezavuaţi 😉 , deoarece Wiki conţine informaţii (vorbesc de informaţii, adică FAPTE, iar nu opinii!) care dăunează multora din afirmaţiilor dv….
De exemplu, contrar afirmaţiilor dv., nu este adevărat că decizia de a crea un stat evreiesc (Resoluţia 181 a Adunării Generale ONU din nov. 1947) s-ar baza pe „faptul existentei acelui stat intr-o alta perioada istorica anterioara”. Sau că „In general, dreptul la un stat este dat de existenta unei natiuni, a unei limbi, a unei culturi proprii si a unui teritoriu suveran”.
În zilele noastre este foarte uşor de verificat dacă faptele, aşa cum le ştim noi, inclusiv din copilăria/tinereţea noastră socialistă, sunt exacte. Un punct bun de pornire sunt enciclopediile, în particular Wikipedia în limbile principale. De aceea, în zilele noastre nu mai există scuze pentru a opera cu „fapte” incorecte.
De aceea şi spun mereu că reputaţia fiecăruia dintre noi este în mâinile proprii…
@Sfartz Pincu
> Este un expozeu profesionist asupra istoriei Crimeei, instructiv şi, aşa cum cere orice text istoric, adevărat.
> Multumesc pentru felicitari! (cu persiflare-cu tot). Am trait 8 ani in Rusia, am invatat 6 clase acolo, si am invatat cu „отлично” la istoria Rusiei. Si Dvs.?
Nu a fost o persiflare, ci un mod de atenţionare. A credita pe ansamblu ca „adevărat” textul unui erudit, care a acoperit în articolul său o mulţime de subiecte, nu mi se pare suficient de modest.
A justifica propria părere cu menţionarea a 6 clase de şcoală făcute în Rusia, şi cu nota maximă avută acolo la istorie, mi se pare un mod de abordare nu tocmai serios.
Deoarece m-aţi întrebat, nu vă voi ascunde că în prima parte a activităţii mele şcolare am avut note maxime la toate materiile.
> In general, dreptul la un stat este dat de existenta unei natiuni, a unei limbi, a unei culturi proprii si a unui teritoriu suveran.
Este ceea ce am învăţat cu toţii în şcoli (sub comunism). La originea cunoştinţelor noastre, lucru ştiut sau ignorat, se află o lucrare a lui Stalin, scrisă în 1913.
> … eu dezavuez Wiki-mania ca fiind lipsita de personalitate, lipsita de sufletul unei dispute traditionale.
Articolul din Wikipedia (regret că o „dezavuaţi”) poate că vă va spune câte ceva în plus despre definiţia adusă de dv.
Cum păreţi un adept al definiţiei staliniste a naţiunii, poate că îmi explicaţi cum se aplică partea cu existenţa „unei limbi” la naţiunea elveţiană, cea care cunoaşte 4 limbi naţionale şi 3 oficiale, toate „îngrămădite” şi adesea întrepătrunse teritorial pe o suprafaţă locuibilă mică. Presupun că nu sunt mulţi cei care contestă existenţa atât a naţiunii elveţiene, cât şi statului elveţian liber şi independent.
Pentru rest, v-a răspuns înainte Alexandru.
@Florian Dumitru Soporan
Vă răspund la comentariul dv. din 13 iunie din jurul orei 16 – aici http://acum.tv/articol/78581/#comment-164474
În acest comentariu răspundeţi la două întrebări pe care vi le-am pus. Le iau pe rând şi încerc să vă uşurez la maxim reamintirea contextului.
Prima. Dv. aţi scris că nu sunteţi convins că Peninsula Crimeea aparţinea de drept, adică în mod legitim, Ucrainei. Eu v-am întrebat care este criteriul dumneavoastră de legitimitate a apartenenţei unui teritoriu la un stat. În răspunsul dv. vorbiţi mai întâi de istoric, apoi scrieţi – citez: „recunosc că nu am un răspuns ferm legat de apartenența Peninsulei Crimeea”. Asta este tot ce răspundeţi !!
Dar, domnule Soporan, întrebarea mea nu era cui credeţi dv. că ar aparţine în mod legitim Crimeea !! Eu vă întrebam de criteriul (subliniez: criteriul) dv. de legitimitate.
Deci la prima mea întrebare nu mi-aţi răspuns. Aţi fi putut să răspundeţi, sincer, că nu aveţi un criteriu, un principiu după care vă ghidaţi
Să vedem a doua întrebare a mea. Ea a pornit de la afirmaţia dumneavoastră că nu putem judeca dacă capturarea Crimeii de către Rusia şi implicarea ei în estul Ucrainei au fost sau nu justificate, deoarece, citez, „nu ştim tot”. Da, într-adevăr, dacă există lucruri foarte grave pe care nu le ştim, nu putem judeca. Dar lucrurile acelea trebuie să fie de un gen care ar justifica o intervenţie militară străină urgentisimă, când nu este timp de tot dichisul: avertismente diplomatice, Consiliul de Securitate, etc. Am dat şi exemplu de ce ar însemna un lucru gravisim: trupe masive NATO bine înarmate care să se fi concentrat în Ucraina la graniţa cu Rusia, gata să atace.
Dar dv. spuneţi : sigur că da, existau în Ucraina agenţi de influenţă NATO, precum şi Saakaşvili şi Biden, care pregăteau bascularea Ucrainei în direcţia NATO şi un nou conflict ideologic. Adică nu ceva de genul vreunui atac masiv şi iminent asupra Rusiei de către trupe NATO, ci „agenţi de influenţă” care lucrau la o „basculare” şi un conflict „ideologic” !!! Deci asta ar fi, după dv., cele mai grave fapte pe care nu le ştim încă în detaliu, şi care ar justifica acţiunile Rusiei din 2014 !! Nu este asta ridicol ???
Ce spuneţi ar avea poate (poate!!!) sens numai dacă consideraţi că Ucraina este o regiune din Rusia care vrea să se desprindă de aceasta cu ajutorul unor trupe NATO. Ori Ucraina NU este o regiune din Rusia, este un stat independent care are voie să se alieze cu cine vrea. Aşa cum au avut voie Ţările Baltice, România, etc. Este bine să ne obişnuim, după 25 de ani, cu această realitate.
Dar toate astea le-am discutat sub o formă sau alta şi anterior, şi am constatat aceeaşi evazivitate şi aceeaşi tendinţă de a accepta ambiţiile şi coşmarurile lui Putin ca decisive pentru ţările vecine şi pentru toate celelalte.
Aşa că regret că am uitat de decizia mea să nu mă mai angajez în discuţii cu dv. pe aceste teme…
Dacă [într-]o dispută dintr-o revista destinată nivelului unui public mai larg trebuie justificat cu Wiki şi cu enciclopedii, care va fi deosebirea faţă de o revista ştiinţifică ??
Unde mai rămâne loc pentru părerile şi gândirea proprie? Şi asta în timp ce până şi în revistele ştiinţifice se apreciază şi se stimulează o gândire proprie!
Va reproşez, Stimate Domnule Alex. Leibovici, că nu este absolut necesar să aveţi întotdeauna dreptate – „ca la carte” (chiar şi la sens propriu!). Culoarea şi sufletul unei reviste este dat de măsura echilibrată a proporţiei între certitudine şi incertitudine, între rigoare şi toleranţă. Dar în nici într-un caz o rezoluţie dată mai sus de Dvs. cu sensul „Dacă nu-ţi place – uşa !!”.
Domnule Manta, când am citat istoria Rusiei, învăţată în „doar” cele 6 clase făcute acolo, am vrut să subliniez că şi ATÂTA este suficient pentru a şti ceva despre Crimeea, faţă de ce ştiu ALŢII-cu studii universitare !! (Persiflarea, cu măsură, face parte dintro dispută, o faceţi şi Domnia Voastră, numai că prea des !).
Una este ce spune si face acum ONU si Consiliul de Securitate, şi cu totul altceva este ce s-a intamplat in istoria lumii (Domnul Manta nu-mi permite sa stiu ceva istorie – prin intrebarea lui „Acum stiti si istorie?”, ca si cum, daca esti tehnician, nu ai voie sa stii si altceva). Foarte multe state s-au creat prin abuz si lupte sangeroase chiar si in epoca moderna – dupa evul mediu! Cu atat mai mult au dreptul la un stat natiunile care au avut deja un stat!
Distinși cititori,
În primul rând, îmi cer scuze pentru relativa întârziere în a participa la dialogul atât de onorant cu dumneavoastră, dar în această săptămână s-au deschis Zilele Academice Clujene în care institutul nostru a organizat o conferință internațională dedicată centenarului Reformei, piețele financiare au absorbit majorarea dobânzilor operată de Fed și nu în cele din urmă, știți cu toții ce se îmtâmplă în România în aceste zile. Încerc să răspund cât de concis cu putință fiecăreia din întrebările restante.
Domnule Manta, in legătură cu resursele intelectuale ale domnului Putin, știu și eu ceea ce știți și dumneavoastră, a studiat dreptul la Sankt Petersburg, iar aceea este o școală bună, cel puțin cea de istorie, pe ai cărei absolvenți am avut onoarea să-i cunosc personal cu prilejul lucrărilor Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă. A fost studentul și colaboratorul lui Anatoli Sopciak, a lucrat pentru instituțiile de informații și în organisme de sinteză a datelor, fapt care necesita anumite capacități, mai ales în anii respectivi. Pe durata administrației sale, a reușit să atragă colaboratori capabili (kasianov, defunctul Boris Feodorov, Alexei Kudrin, Elvira Nabiulina, Herman Graf) și a construit pe ruinele vechiului imperiu un fel de stat, nu atât de puternic pe cât se crede, dar nici atât de slab încât să fie blocat în acțiuneasa de sancțiunile parțiale impuse în 2014. În evaluarea carierei sale care, așa cum am spus, este imposibil de făcut acum, trebuie ținut seama și de riscurile pe care le-ar fi presupus dezintegrarea totală a Rusiei, fenomen ce părea posibil în ultimii ani ai secolului trecut. Din păcate, așa cum am mai spus, aceste resurse nu sunt duvernate de etică, dar am insistat cu aceste precizări pentru a nu a lua drept o insultă afirmația mea anterioară.
Îi mulțumesc domnului Sfartz Pincu pentru buna părere a domniei-sale în legătură cu prima parte a studiului pe care vi l-am propus, iar în legătură cu importanța Crimeiei la momentul intrării rușilor în istoria oficială sau legală, ca să spun așa, faptul nu generează vreun drept și nu este începutul unei prezențe permanente a rușilor (cei din secolul al X-lea) în regiune. Firește că botezul comunităților etnice est-slave este identificat cu faptele cnezilor de Kiev, Olga, Vladimir (Valdemar), iar pietatea acestora a fost dominată în Evul Mediu de amintirea martirilor Boris și Gleb, dar momentul botezului prin intermediul ierarhiei ecleziastice bizantine a fost precedat de expediția rusă în Crimeea. Am marcatmomentul ca prima întâlnire între cele două realități, una etnică, alta geografică și nimic mai mult. În altă ordine de idei, vă împărtășesc opinia în legătură cu libertatea dialogului și cu imposibilitatea de a transpune evoluția relațiilor interumane și intercomunitare în formule-standard. Din același motiv, aplicarea principiului dreptului istoric în relațiile dintre state și națiuni comportă o serie de riscuri majore, pe care actorii etatici nu le-au putut evita nici prin apelul la principiul naționalității. Istoria a generat legitimități diferite, de cele mai multe ori concurente și am mai avut prilejul să discutăm despre predilecția națiunilor europene de a-și elabora origini care să le asigure primatul în raport cu vecinii sau dreptul la anumite teritorii. Vă amintiți probabil că dreptul istoric a fost utilizat de Frederik al II-lea drept pretext pentru ocuparea Sileziei și de către Monarhia Habsburgică pentru încorporarea Galiției, care figura în titlurile Coroanei Maghiare, moștenită de Casa de Austria în 1526. Din aceste motive, dreptul istoric care continuă să inspire discursurile naționale contemporane necesită extremă prudență în ceea ce privește invocarea, tocmai datorită riscurilor instrumentalizării.
Cu acestea ajung și la răspunsurile datorate domnului Alexandru Leibovici. La prima întrebare, legitimitatea apartenenței unui teritoriu este asigurată de un mix echilibrat între principiul de naționalitate și cel istoric, cu prioritizarea opțiunii locuitorilor sau a securității acestora. Răspunsul meu inițial care putea părea cam teoretic avea în vedere experiențele tragice prin care au trecut națiunile est-europene, schimbarea prin violență a componenței etnice a populației unui teritoriu sau altul, impactul unor factori economici volatili etc. Aceste rațiuni justifică nevoia unui efort plasat sub egida unei Organizații a Națiunilor Unite refondate, în vederea elaborării unor norme de drept internațional mai clare, care să evite nu doar crize precum cea din Ucraina, dar și situații precum cea relativ recent rezolvată din Timorul de Est sau aceea din Sudanul de Sud. În altă ordine de idei, nu trebuie să regretați decizia de a reveni la criza din 2014. Așa cum v-am mai spus, diferența dintre noi constă în aceea că dumneavoastră încercați să demonstrați responsabilitatea domnului Putin (fapt pe care cred că nimeni nu îl contestă), iar eu, fără a-l exonera în vreun fel de răspundere, afirm că problema este ceva mai complicată, iar înțelegerea ei implică și identificarea altor responsabilități și circumstanțe, unele dintre ele încă necunoscute. Diferența constă exclusiv în metoda de lucru și voi încerca să ilustrez ceea ce vă spun printr-un exemplu mai puțin conectat cu actualitatea. Una din tendințele istoriografice de la începutul secolului XX identifica premizele Primului Război Mondial în opțiunile politice ale lui Wilhelm al II-lea, mai ales în welt-politik. După război, autorii anglo-saxoni au reevaluat aceste concluzii, insistând asupra responsabilității Franței, interesate în revanșa pentru 1870 și a Rusiei, angajate în destabilizarea Balcanilor. Astfel de argumente au avut rolul lor în apariția unui curent de simpatie pentru Germania, iar acesta a inspirat la rândul său pozițiile conciliatorilor. De aceea recomand cu insistență concluzii mai puțin categorice, mai ales în legătură cu evenimente în desfășurare.
@Sfartz Pincu
> Domnule Alex. Leibovici… nu este absolut necesar să aveţi întotdeauna dreptate
Da, domnule Sfartz, pentru ca să vă fac pe plac şi ca să fiu şi eu în rând cu lumea, o să bag din când în când câte o gogomănie în comentariile mele
😉 😉 😉 😉 😉
@Sfartz Pincu
> Dacă [într-]o dispută dintr-o revista destinată nivelului unui public mai larg trebuie justificat cu Wiki şi cu enciclopedii, care va fi deosebirea faţă de o revista ştiinţifică ??
În pimul rând nu a cerut nimeni că orice trebuie justificat cu enciclopedii. Acest lucru nu este cerut nici în revistele ştiinţifice, pe care le invocaţi în lipsă de ceva mai bun. ACUM nu are pretenţia să fie o revistă ştiinţifică, în care de altfel citări din Wikipedia nu sunt acceptate.
> Unde mai rămâne loc pentru părerile şi gândirea proprie?
Aţi inventat povestea cu citatul obligatoriu, neglijând ceea ce a scris Alexandru: ” … în zilele noastre nu mai există scuze pentru a opera cu „fapte” incorecte”. Cum îşi justifică în mod credibil comentatorii afirmaţiile este treaba lor, cu condiţia să folosească argumente inteligibile, valabile şi credibile.
> Şi asta în timp ce până şi în revistele ştiinţifice se apreciază şi se stimulează o gândire proprie!
Adică ce, revistele ştiinţifice sunt de doi bani în ceea ce priveşte reflectarea în ele a propriei gândiri, de vreme ce ocupă la dv. rangul de „până şi”?
> Va reproşez, Stimate Domnule Alex. Leibovici, că nu este absolut necesar să aveţi întotdeauna dreptate …
Eu cred că acesta nu este un reproş, ci o laudă ascunsă. O altă formulare pentru ce afirmaţi ar fi: Este bine, stimate d-le XY, este minunat că de multe ori nu aveţi dreptate, tot aşa înainte!.
> Dar în nici într-un caz o rezoluţie dată mai sus de Dvs. cu sensul „Dacă nu-ţi place – uşa !!”.
Unde a spus Alexandru acest lucru? Faceţi cam multe confuzii, d-le Sfartz.
> Domnule Manta, când am citat istoria Rusiei, învăţată în „doar” cele 6 clase făcute acolo, am vrut să subliniez că şi ATÂTA este suficient pentru a şti ceva despre Crimeea, …
În primul rând nu aţi citat-o. În al doilea nimeni nu afirmă că în cele 6 clase nu aţi învăţat ceva, iar apoi nu aţi reţinut chiar nimic. Obiecţia mea este că nu trebuie să puneţi cunoştinţele dv. vagi în balanţă cu cele ale unui om specializat în materie, aprobând în bloc toate cele spuse de acesta.
> Persiflarea, cu măsură, face parte dintro dispută, o faceţi şi Domnia Voastră, numai că prea des !
V-am scris deja că nu a fost o persiflare, ci o atenţionare, dar nu aţi reţinut.
> Foarte multe state s-au creat prin abuz si lupte sangeroase chiar si in epoca moderna – dupa evul mediu! Cu atat mai mult au dreptul la un stat natiunile care au avut deja un stat!
Afirmaţia din prima frază nu o justifică pe a doua.
Dacă „… natiunile care au avut deja un staṯ” au dreptul acum la un stat, aşa cum ziceţi dv., vă rog să enumeraţi urmaşele populaţiilor care au făcut parte din vechiul stat hazar şi să precizaţi teritoriul pe care acestea au dreptul să îl revendice în ziua de azi.
Menţionez că despre „chazari” a vorbit dl. Soporan în articolul său, deci pot presupune că aţi învăţat şi despre ei în cele 6 clase de şcoală făcute în URSS, cunoştinţe pe care le menţionaţi în mod explicit ca fiind sursa de bază a ideilor dv. legate de istoria Rusiei. Sau poate totuşi reveniţi şi ne spuneţi adevărul, şi anume că nu aţi învăţat despre hazari în şcoala sovietică.
Cred că dacă veţi răspunde (ceea ce mă îndoiesc, deoarece vă feriţi de întrebările stânjenitoarẹ) la întrebarea mea legată de drepturile urmaşilor hazarilor la un stat propriu, atunci voi avea ce să învăţ de la dv. în materie de drept internaţional actual, în care nu mă consider specialist.
Dar nutresc speranţe deşarte, deoarece fie că nu veţi răspunde, fie că veţi sări imediat la altceva, aşa cum aţi făcut şi cu întrebarea mea despre cum se potriveşte definiţia stalinistă a poporului (pe care aţi susţinut-o aici, fără să specificaţi de altfel cui îi aparţine) la naţiunea elveţiană.
@Florian Dumitru Soporan
> Domnule Manta, in legătură cu resursele intelectuale ale domnului Putin, știu și eu ceea ce știți și dumneavoastră …
Eu continui să cred că afirmaţia dv. despre Putin că ar fi „extrem de înzestrat cu resurse intelectuale” nu se poate susţine, indiferent unde a învăţat şi a lucrat acesta, sau cu ce absolvenţi ruşi aţi avut contact dv.
> (Putin – vm) a construit pe ruinele vechiului imperiu un fel de stat, nu atât de puternic pe cât se crede …
Să nu uităm că primul preşedinte al Rusiei despărţite de comunism a fost Elţin, între anii 1991 – 1999, deci nu puţin timp. În 1998 Elţin este cel care l-a numit pe Putin Director al securităţii (FSB), succesoarea lui KGB.
> … dezintegrarea totală a Rusiei, fenomen ce părea posibil în ultimii ani ai secolului trecut.
Elţin este cel sub conducerea căruia s-a dezmembrat vechiul imperiu sovietic şi au fost puse bazele (necomuniste) ale noului stat rus. Nu sunt la curent cu pericolul dezintegrării complete a Federaţiei Ruse.
Catre moderator: In textul comentariului Stimatului autor al articolului, in partea adresata mie, s-a strecurat o gresala de tipar, care poate induce in eroare chiar si pe cunoscatorii istoriei ruse, cum ar fi de exemplu-…..
Ẹste vorba de intemeietorii statului rus, Vladimir si OLEG- Helgu -la hazari (in text e scris Vladimir si OLGA !)
[Din partea Moderatorului/AL] Eu nu pot face modificări cerute de terţe persoane, ci cerute numai de către autorii înşişi. Poate că dl. Soporan va citi acest comentariu al dv. şi va reacţiona…
@Sfartz Pincu
O rapidă verificare produce următorul rezultat:
(cf. Wiki în lb. rusă – v. aici)
Deci pare să fie mai degrabă Olga şi Vladimir.
Scuzele mele ! Nu am stiut (din cauza cunostiintelor limitate date de scoala) de existenta cneaghinei OLGA. Retrag textul comentariului anterior.
Dar din linkul indicat de Dvs. am retinut ceva fundamental pentru fenomenul ramanerii permanente in urma a Rusiei fata de Occident, si cauza varstei medii mai reduse a barbatilor rusi in special. Acel „ceva” este raspunsul cneazului Vladimir dat cererii de islamizare a Rusieí: „Rusia se veseleste prin a bea” !! („Руси есть веселье – пити” !)