Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Între imperii, confesiuni și identități: istoria Peninsulei Crimeea (II): de la hinterland la proiect politic

de (16-6-2017)
17 ecouri

 
Continuare. Partea I-a v. aici.

Abstract. Evul Mediu reprezintă apogeul istoriei vechii Taurida, în contrast cu evoluția regiunilor din proximitatea sa nordică și estică. Dacă stingerea dinastiei Macedonene marca intrarea Imperiului Bizantin în etapa unei istorii defensive, în care doar interesele divergente ale competitorilor și caracterul specific al succesiunii la tron care asigura ascensiunea unor leaderi capabili au prelungit existența acestui continuator al ideii imperiale până la jumătatea secolului al XV-lea, iar Rusia Kieveană evolua asemenea statelor slave și scandinave spre o confederație de centre regionale angajate în competiție pentru controlul formal al Kievului, Crimeea a capitalizat beneficiile conferite de deschiderea maritimă, restabilind contactele cu dinamica lume a republicilor italiene, dar și proximitatea stepelor care procurau resursa umană esențială pentru stabilitatea statelor Orientului Apropiat. Succesiunea de restaurații și crize din acest din urmă areal avea să genereze în preajma căderii Constantinopolului prima structură politică avându-și centrul de greutate în peninsulă și care a devenit unul din factorii de prim ordin în raportul de forțe din estul Europei.

Între clanurile turcice și coloniile genoveze

Succesul integrării rușilor în ordinea lumii creștine guvernate spiritual de patriarhul ecumenic de Constantinopol și nominal de împăratul bizantin nu a însemnat stabilirea unui condominium ruso-bizantin în Crimeea, în succesiunea vechii pax chazarica. Chiar dacă succesorii lui Vladimir cel Sfânt nu s-au confruntat cu răscoale păgâne de amploarea celor pe care istoricii le-au consemnat în Ungaria contemporană(1), opțiunile personale și practicile succesorale ale slavilor și varegilor au prilejuit izbucnirea unor lupte dinastice în mijlocul cărora și-a aflat originea cultul sfinților naționali ai rușilor, cnezii Boris și Gleb(2), dar și primele episoade ale seriei de conflicte cu polonezii, motivate de sprijinul acordat de noul rege Boleslav Hrobri (992-1025) ginerelui său Yaropolk. Stepele din proximitatea nordică a Crimeii devin teatrul migrațiilor succesive a clanurilor turcice, în care pecenegii sunt înlocuiți la începutul secolului al XII-lea de uzi, care preced cariera spectaculară a cumanilor în istoria Europei Centru-Orientale și a Orientului Apropiat.

Din acest punct de vedere, Crimeea este conectată cu evoluțiile din spațiul extra-carpatic, în care structurile instituționale menționate de cronistica vremii și puse de istorici în legătură cu populația autohtonă sunt antrenate în relații specifice cu centrele de putere de la nordul Mării Negre. Acestea din urmă nu s-au dovedit superioare celor edificate de populațiile primului val al migrațiilor(3), concluzie demonstrată de faptul că înfrângerea militară coincide cu dispariția din istorie. Astfel ultima mențiune a pecenegilor în sursele bizantine este marea lor incursiune în themele bizantine din sudul Dunării, încheiată cu înfrângerea de la Lebunion, eveniment care va însemna consolidarea dinastiei Komnenos la conducerea Imperiului Bizantin(4).

Apariția cumanilor și osmoza între autoritatea hanului, adunările tribale și inițiativele autonome ale unor clanuri s-a dovedit mai durabilă decât precedentele, iar frecventa lor implicare în litigiile dintre cnezii ruși, dinaștii maghiari și pretendenții bizantini au inspirat inițiativele misionare ale Sfântului Scaun, inițiate prin intermediul ordinelor mendicante, dominicanii și franciscanii stabiliți în Ungaria, iar odată cu succesul Cruciadei a IV-a, sub auspiciile unei episcopii sufragane a scaunului primațial de Strigoniu (Esztergom). În aceste circumstanțe, nordul Crimeii devine baza de putere greu accesibilă a Cumaniei Albe și implicit punctul de plecare a unor raiduri în teritoriile cnezatelor din sud-vestul Rusiei, iar zona litorală împărtășește destinul Bizanțului, de la prosperitatea economică datorată ultimilor împărați macedoneni la criza provocată de instabilitatea politică și primele semne ale decadenței, odată cu apariția turcilor selgiucizi care în urma victoriei de la Mantzikert devin un factor de presiune asupra posesiunilor bizantine din Anatolia și înființarea statelor cruciate în primele decenii ale secolului al XI-lea.

O mai bună cunoaștere a realităților bizantine datorită contactelor generate de mobilitatea sporită a populației Occidentului medieval ca urmare a cruciadelor(5) a însemnat și aprecierea oportunităților pe care vulnerabilitățile imperiului grecilor le puteau oferi unei lumi care regăsea disponibilitățile spre expansiune și competiție. Cercetările medieviste au privilegiat analiza faliilor confesionale și mai recent a conflictelor etnice generate de încercările Sfântului Scaun de a reface unitatea Christianitas în paradigma propriei ecleziologii, dar de o însemnătate comparabilă măcar pentru invalidarea prejudecăților legate de Evul Mediu sunt concesiile pe care deținătorii puterii din lumea bizantină sunt nevoiți să le facă în raport cu promotorii economiei de schimb. Una din sursele stabilității de care s-a bucurat imperiul în primele șapte secole ale existenței sale au fost politicile sale economice constând în controlul strict al statului asupra activităților comerciale și a monopolului pe care l-a impus asupra relațiilor comerciale cu Orientul.

Ascensiunea republicilor italiene, mai ales a Veneției și Genovei, crea premizele competiției pe o piață în expansiune, iar în această concurență trebuie identificată motivația suportului acordat cruciaților. Porturile bizantine tentau comunitățile de comercianți și bancherii italieni, iar dificultățile financiare i-au obligat pe dinaștii bizantini să inaugureze o politică mai flexibilă în raport cu acestea din urmă. Porturile din Crimeea devin astfel obiectul predilect al interesului genovezilor, care în contextul dezagregării puterii bizantine sub loviturile cruciaților latini în 1204 vor transforma portul Caffa în centrul unor activități în egală măsură politice și lucrative. Un alt eveniment semnificativ pentru echilibrul politic din regiune a constat în secesiunea regiunilor din nordul Asiei Mici, unde nepoții lui Andronic Komnenos (1183-1185), figură care a inspirat criticile cronicarilor bizantini și entuziasmul trubadurilor, Alexios și David Komnenos, vor forma așa-numitul Imperiu al Trebizondei, cu sprijinul militar al mătușii lor materne, regina Tamar a Georgiei, interesată în apariția unui stat-tampon care să separeu posesiunile sale de sultanatul selgiucid.

Existența acestui stat care a înglobat parțial Crimeea a urmat coordonate similare cu restul succesorilor Bizanțului(6) și chiar dacă precaritatea poziției geografice și a resurselor economice l-a împiedicat să ia parte la lupta pentru Constantinopol, suveranii săi s-au considerat deținătorii legitimi ai demnității imperiale, numindu-se în documentele proprii Megas Komnenos. Menținerea acestei fragmentări jurisdicționale a fost favorizată indirect de apariția mongolilor în așa-numita Deșt-I-Kipciak, care prin sedentarizarea parțială în regiunile de uscat ale Crimeii odată cu victoria asupra coaliției ruso-cumane de la Kalka, îi vor conferi caracteristicile etnice pe care le-a păstrat până când intervenția brutală a statului totalitar le va modifica prin represiune organizată(7). Integrarea regiunii în ulusul care a revenit descendenților lui Djuci, cel mai vârstnic dintre fiii lui Ghinghiz-Han, a însemnat începutul unei perioade de înflorire economică și expansiune demografică, fapt atestat de cercetările arheologice și de relatările călătorilor arabi și italieni. Resorturile acestei prosperități au constat într-un mix de circumstanțe politice și geografice.

Noile raporturi de forțe stabilite odată cu instituționalizarea diviziunilor din lumea mongolă au presupus stabilirea unei alianțe a Hanatului Hoardei de Aur cu sultanatul mameluc al Egiptului, fondată pe ostilitatea comună față de Ilhanizii descendenți ai hanului Hulagu, dar mai ales pe interdependența funcțională. Specificul economic și nevoia de resurse militare ale Egiptului(8) impuneau apelul la resurse umane procurate prin comerțul cu prizonieri obținuți în urma campaniilor militare ale Hoardei și tranzacționați prin intermediul coloniilor genoveze. Crimea devine astfel placa turnantă a unor activități extrem de prospere, dacă nu tocmai onorabile, chiar pentru standardele morale ale vremii, dar această evoluție va fi afectată de criza structurală pe care a cunoscut-o extremitatea apuseană a ulusului Djucid.

Hanatul Crimeii și supraviețuirea la un nou zenit

Descompunerea relativ rapidă a unei forțe socotită de exponenții elitei intelectuale europene drept o amenințare la adresa existenței Christianitas continuă să genereze controverse istoriografice, autorii interesați căutând explicații în cutumele care guvernau conduita clanurilor mongole, în incompatibilitățile create între elementele sedentarizate și promotorii nomadismului tradițional sau în structura etnică a populațiilor translatate în stepele ponto-caspice. Efectele acestor falii s-au materializat în izbucnirea unor conflicte endemice între așa-numita Hoardă Albă și cea Neagră, ultima controlând și Crimeea și aflată din 1360 sub conducerea efectivă a emirului Mamai, în degradarea puterii hanului la poziția de instrument politic în mâinile unor conducători militari și în abandonarea toleranței față de activitățile economice ale comercianților genovezi(9).

Izbucnirea unor conflicte între foștii aliați a prilejuit reintrarea Crimeii în istoria rușilor, aici găsindu-și sfârșitul emirul Mamai, primul leader mongol care pare să fi conștientizat riscurile generate de consolidarea puterii Marelui Cnezat al Moscovei, refugiat la Soldaia în urma înfrângerii suferite în fața hanului Toktamiîș. Succesiunea ulterioară a evenimentelor sugerează un joc de sumă 0, în care victoria rușilor de la Kulikovo este urmată de restabilirea unității Hoardei de Aur și un confuz asediu al Moscovei, Hoarda fiind destructurată la rândul ei de campaniile lui Timur Lenk din 1391 și 1395(10), iar ultima încercare de refacere a unității vechiului ulus sub conducerea emirului Edigu se sfârșește prin secesiunea definitivă a hoardelor aflate în regiunile frontaliere. Geografia intervine și de această dată în destinul Peninsulei Crimeea, mai puțin expusă raidurilor din stepele răsăritene în comparație cu centrele de pe Volga și cu un acces mai facil la resursele dinamismului economic, odată cu intrarea Mării Negre sub controlul unui nou actor cu ambiții imperiale, statul sultanilor otomani din Asia Mică.

Cucerirea Constantinopolului este urmată de asumarea unei active politici de expansiune în Marea Neagră, pe durata căreia sunt ocupate Caffa genoveză și Mangupul, precum și Imperiul Trebizondei care căutase în apropierea de Uzun Hassan o cale de salvare printr-o alianță dinastică, rămasă în amintirea posterității prin aceea că protagoniștii au fost antecesorii șahului Ismail I, fondatorul Iranului safavid. Stabilirea autorității otomane în zona litorală a Crimeii a favorizat stabilizarea politică și în zonele nordice ale peninsulei, unde unul din numeroșii descendenți ai dinastiei Ghinghiz-hanide, Hadji Ghirai, va fonda așa-numitul Hanat al Crimeii, aflat inițial în alianță cu Polonia-Lituania și cu Moldova lui Ștefan cel Mare. Momentul-cheie în stabilizarea acestei structuri supraviețuitoare a puterii mongole a fost domnia fiului acestuia Mengli Ghirai, primul han care acceptă suzeranitatea sultanului otoman.

La jumătatea secolului al XV-lea, Crimeea își regăsea vechea stabilitate sub auspiciile celor două forțe care-și împărțeau guvernarea mării și a stepei, unite de solidarități pragmatice și confesionale.

Va urma…

Referinţe

1. Pentru detalii, vezi Engel Pal, The Realm of Saint Stephen. A History of Medieval Hungary, 895-1526, London-New York, 2000, p. 53-61.
2. Vassily Kliucevski, History of Russia, vol. I, London, 1911, p.32-36.
3. Pentru relațiile între migratori și autohtoni pe durata primului val al migrațiilor, vezi Lucien Musset, Les Migrations. Le premier assaut, Paris, 1972, p. 103-112.
4. Vezi Ana Comnena, Alexiada, trad. Maria Marinescu, note de Nicolae Șerban-Tanașoca, vol. I, Editura Minerva, București, 1977, p. 192-196. Autoarea bizantină îi menționează printre participanții la incursiunile din Balcani și pe Daci, dar aceștia pot fi cu greu identificați cu românii, câtă vreme cariera acestora din urmă în rândul strămoșilor inventați de autorii națiunilor europene concurează doar mitul originii troiene a francezilor.
5. Pentru detalii, vezi Jaques Le Goff, La civilisation de l’Occident medieval, Paris, Fayard, 1964, p. 32-37.
6. Pentru detalii, vezi Stephen Runciman, Căderea Constantinopolului, București, 1992, p. 29-41.
7. Pentru perspectiva rușilor asupra bătăliei de la Kalka (1223), vezi The Chronics of Novgorod, 1016-1471, Royal Historical Society, London, 1914, p. 228-231.
8. Pentru importanța captivilor cumani în succesele militare ale Egiptului mameluc, vezi Victor Spinei, Marile migrații în estul și sud-estul Europei, secolele IX-XIII, Iași, 1999, p. 147-153.
9. Pentru o analiză documentată referitoare la politica economică a Hoardei de Aur, vezi Virgil Gogâltan, Mongolii și Marea Neagră, București, 1998, p. 112-126.
10. A. Iakubovski, B. Grekov, Hoarda de Aur și decăderea ei, București, 1959, p. 189-194.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (16-6-2017 la 23:10)

    Am o nelămurire. Aţi scris în comentariile din prima parte: „Vin tătarii!!!” şi vorbiţi în articol despre mongoli.

    Când am citit despre istoria Rusiei, îmi amintesc că se vorbea în ea deseori despre invadatori şi cuceritori mongoli.

    În şcoală, la istoria României, am aflat despre hoardele tătarilor, care pustiau periodic zonele dunărene.

    Este vorba despre acelaşi popor, cunoscut sub două nume diferite? În caz afirmativ, de unde vine această diferenţă?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (17-6-2017 la 04:12)

    Interesanta intrebare ! Ea rezoneaza cu tangenta mongoloida nu numai cu tatarii, ci si cu multe popoare din Uniunea Europeana de azi, care daca ar fi sa fie trimisi „acasa” – la origini – ar creste densitatea populatiei din Siberia si Mongolia de azi !

    Până ce o să primiţi un răspuns profesionist şi competent de la Distinsul si Stimabilul autor, Domnul Soporan, îmi permit să observ că doar din punct de vedere rasial există o legătură între mongolii originari din Asia proto-chineză, dar geneza populaţiei tătare, ca şi a puzderiei de populaţii cu ochi îngustaţi(!), începând cu triburile din Siberia Nordica îndepărtată şi până în Ungaria, Estonia şi Finlanda, au origini derivate din grupele etnice de bazą: mongolă, bulgară şi tiurcă. În speţă, formarea populaţiilor tătare este disputată chiar între specialişti ca având origine bulgară (Bulgaria Voljana – de pe Volga), dar majoritatea o atribuie ramurii tiurce. Este doar o părere personală, pentru că în realitate origini „pure” nu prea există, categoriile sunt stabilite arbitrar, în funcţie de ce perioada de etnogeneză se ia în consideraţie, din cauza că oricând se poate pune la îndoială originea unui popor prin extinderea perioadei de timp care se ia în consideraţie asupra originilor… Înseşi baza rasială -„mongolă”- o pun chinezii la îndoială, prin pretenţiile lor asupra dreptului teritorial asupra Siberiei – de la Amur până la polul nord !

    Din considerentele de amator de istorie care sunt, sugerez ideea că dreptul teritorial revendicat pe principii etnico-teritoriale nu are o baza naturală, baza naturală trebuind sa fie absurditatea pretentiei omului planetar in general asupra bucătii d epamant pe care s-a asezat! Exista un singur pămănt – Terra, si o singură natiune – OMUL.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul Redacţiei): (17-6-2017 la 07:29)

    Răspund cu plăcere ultimelor observații ale cititorilor!

    În primul rând, în legătură cu întrebarea domnului Sfartz, precizez că mă refeream la Olga (Helga), văduva cneazului Igor și cea care a inițiat prima tentativă de convertire a rușilor. Cariera extraordinară a acestei suverane este unul din argumentele aduse pentru susținerea teoriei originii scandinave a elitei sociale ruse, pe care cu siguranță o cunoașteți mai bine decât mine.

    În ceea ce privește observația domnului Manta, tătarii sunt la origine unul din componentele familiei de clanuri reunite sub etnonimul mongol, mai cunoscuți pentru națiunile europene datorită participării lor la invazia din 1240. Componenta mongolă inițială a cunoscut transformări de proporții pe durata celor câteva secole care au urmat sedentarizării lor în stepele ponto-caspice, mișcarea lor antrenând clanuri turcice și iraniene, iar sedentarizarea parțială a implicat toată gama de relații cu comunitățile slave, românești și maghiare din proximitate. Unii istorici apreciază că în cazul tătarilor avem de-a face cu un fenomen similar cu cel al bulgarilor, în sensul asimilării tătarilor în masa populației cumane, cu supraviețuirea etnonimului inițial, dar mobilitatea specifică lumii stepelor impietează asupra acurateței unor observații făcute cu ajutorul geneticii. În legătură cu cumanii, merită menționat faptul că hanii acestora au contractat căsătorii cu principese arpadiene, iar prin intermediul acestora s-au conectat cu majoritatea dinastiilor europene ale vremii.

    O ultimă observație în legătură cu remarca lui [despre?/Mod.] Vladimir, este puțin probabil ca informația legată de cercetarea inițiată asupra confesiunilor națiunilor vecine să fie adevărată, evenimentele aveau loc totuși în secolul al X-lea. Veselia rușilor este un loc comun în cadrul propagandei antiruse, dar astfel de referiri putem găsi la fiecare națiune, în legătură cu inamicii săi. Francezii utilizează calificative similare în legătură cu englezii, germanii îi tratează la fel pe polonezi după Grunwald etc. Totuși, fiecare națiune are procentul său de „veseli”, de creatori și de asceți.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (17-6-2017 la 10:24)

    @Florian Dumitru Soporan

    Scrieţi:

    > Veselia rușilor este un loc comun în cadrul propagandei antiruse

    Faceţi referire la ce a scris Sfartz Pincu aici http://acum.tv/articol/78581/#comment-164564

    Citez:

    >> raspunsul cneazului Vladimir dat cererii de islamizare a Rusieí: „Rusia se veseleste prin a bea” !!

    Da, desigur, afirmaţia despre pasiunea pentru băutură a ruşilor a devenit un clişeu. Numai că citatul adus de dl. Sfartz este dintr-un vechi letopiseţ rus, „Cronica timpurilor trecute” (Povest’ vremennâh let), datat circa 1115. Dacă este aşa, atunci ce numiţi dumneavoastră „propagandă antirusă” este chiar de origine rusă şi este veche de aproape un mileniu… Nu este o recentă ticluire a oficinelor de peste ocean…

    Să revenim. Din păcate, în spatele clişeului se află o tristă realitate, cu grave repercursiuni sociale şi demografice, mai grave decăt la alte popoare, respectiv culturi, „băutoare”, ca să zic aşa. Această tristă realitate nu va dispare prin incantaţii „propagandă antirusă, propagandă antirusă” !!

    Am citit recent despe o tendinţă apărută de 10-20 de ani: numeroase rusoaice preferă să-şi ia bărbaţi chinezi, deoarece aceştia nu beau, nu-şi bat nevestele, sunt mult mai fideli şi mai muncitori. De fapt fenomenul nu este o noutate absolută: înainte de 1990 (dar poate încă şi acuma) erau căutaţi, din aceleaşi motive, şi bărbaţii evrei…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (17-6-2017 la 12:45)

    @Florian Dumitru Soporan

    Mulţumesc pentru răspuns.

    > În ceea ce privește observația domnului Manta, tătarii sunt la origine unul din componentele familiei de clanuri reunite sub etnonimul mongol, mai cunoscuți pentru națiunile europene datorită participării lor la invazia din 1240.

    Wikipedia în engleză confirmă spusele dv.: The terms Tatars or Tartars are applied to nomadic Mongolic peoples who, themselves, were conquered by Mongols and incorporated into their horde. They were mainly composed of Kipchaks-Cuman people.

    Aş dori să aflu ce părere aveţi despre afirmaţia din Wikipedia în limba română:

    „O diferență fundamentală dintre mongoli și tătari constă azi în religiile diferite pe care aceștia le-au îmbrățișat: în timp ce mongolii practică budismul de orientare lamaistă, tatarii sunt musulmani suniți”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (17-6-2017 la 13:20)

    @Sfartz Pincu

    > din linkul indicat de Dvs. am retinut ceva fundamental …

    Nu-mi vine să-mi cred ochilor !!! Tocmai dv. să vă referiţi la Wikipedia ???

    😉 😉 😉

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (17-6-2017 la 13:37)

    Stiti juramantul dat de martori: „… adevarul si TOT adevarul…”. Wiki spune adevarul !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (17-6-2017 la 13:51)

    @Sfartz Pincu

    > Wiki spune adevarul !

    Ei, asta nu-i chiar aşa… Lucrurile sunt ceva mai complicate şi, ca şi cu orice surse, se recomandă prudenţă…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (19-6-2017 la 09:19)

    @ Victor Manta

    Citatul din Wiki, invocat mai sus de Dvs.-este o absurditate !

    Criteriul credintei religioase nu are cu nimic deaface cu etnia. De exemplu la uzbeci regasiti credinciosi: musulmani, crestini, si…evreį! In Romania sunt 18 culte oficiale si toti canta la petrecerị: „Noi suntem romani…”!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (19-6-2017 la 13:00)

    @Sfartz Pincu

    >Citatul din Wiki, invocat mai sus de Dvs.-este o absurditate ! Criteriul credintei religioase nu are cu nimic deaface cu etnia.

    Să revedem citatul respectiv.

    „O diferență fundamentală dintre mongoli și tătari constă azi în religiile diferite pe care aceștia le-au îmbrățișat: în timp ce mongolii practică budismul de orientare lamaistă, tatarii sunt musulmani suniți”.

    Nu ştiu dacă este adevărat, şi din acest motiv am întrebat, dar nu mi se pare absurd. Poate fi un simplu fapt.

    > In Romania sunt 18 culte oficiale si toti canta la petrecerị: „Noi suntem romani…”!

    Poate că la „Cântarea României”! 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Florian Dumitru Soporan (prin intermediul Redacţiei): (19-6-2017 la 17:18)

    În legătură cu diferențele dintre tătari și mongoli, în accepțiunea de actuali locuitori ai Mongoliei sau aceea de mongoli rămași în teritoriile de origine, afirmația este adevărată, aceștia din urmă fiind în majoritate budiști. Pe de altă parte, ca orice afirmație conținută de o enciclopedie, aceasta se situează la nivel general, având meritul de a oferi cititorului un punct de plecare în studiul unei probleme.

    Opțiunile religioase ale mongolilor în secolul al XIII-lea și interferențele etno-lingvistice pe care mișcarea lor le-a generat constituie o temă de actualitate pentru istoriografie și nu numai pentru ea, iar o dovadă în acest sens este dată de evoluția comunității hazara din centrul Afganistanului, cu evidente origini mongole și de confesiune musulmană șiită, fapt care i-a transformat pe membri săi în țintele unor acte de represiune din partea puterii paștune sunite.

    Totuși, atât tătarii suniți cât și mongolii budiști au păstrat o serie de tradiții ținând de vechile culte șamaniste, mai ales în regiunile slab populate și mai puțin conectate cu puterea politică. Vă sunt cunoscute probabil legendele contemporane despre șamanii mongoli care îi inspirau pe unii conducători sovietici, iar vrăjitoarele tătare inspirau spaima cuceritorilor ruși ai Kazanului și Astrahanului.

    În ceea ce-i privește pe tătari, islamizarea Hoardei de Aur s-a produs în condițiile aprofundării contactelor cu Egiptul, dar aceasta nu a cunoscut dimensiunea militantă pe care o găsim la turcii din Orientul Apropiat. Situația este oarecum asemănătoare cu religiozitatea comunităților nord-caucaziene, care s-au radicalizat abia în condițiile în care o administrație modernă punea în cauză funcționarea relațiilor intra-comunitare.

    În altă ordine de idei, relația între etnie și confesiune diferă azi de preliminariile sale antice, medievale și moderne, când opțiunile comunitare primau în raport cu cele personale, iar în cazul majorității națiunilor s-au identificat manifestări ale așa-numitei naționalizări a credinței.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (19-6-2017 la 21:22)

    @Florian Dumitru Soporan

    Mulţumesc pentru lămuriri, d-le Soporan.

    @Sfartz Pincu

    Constat că citatul din Wiki, menţionat mai sus de mine, NU este o absurditate! Cred că este cazul ca dv. să redefiniţi definiţia proprie a absurdităţii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (20-6-2017 la 17:20)

    @ Florian Dumitru Soporan

    A iniţia nu înseamnă şi a introduce. Olga a iniţiat creştinarea Ruşilor, dar nu a reuşit! Abia peste 50 de ani – aprox. anul 998 – cneazul Vladimir a creştinat întreagăa Rusie, şi devine în realitate Vladimir Sviatoslavici, Vladimir cel Sfânt al slavilor (sau e posibilă şi traducerea „Vladimir cel Sfânt şi Slăviť”).

    El este considerat ca adevaratul intemeietor al imperiului creştin rusesc.

    Este interesant că înainte de creştinare, ruşii se credeau urmaşii direcţi ai unui Dumnezeu cu trei capete, respectiv un cap=realitatea materială (явь), alt cap – lumea de dincolo, de dupa moarte, cea ireala, efemeră (навь), şi al treilea cap, de fapt cel mai important – dreptul-dreptatea (правь). Diferenţa faţă de monoteism şi politeism constă în faptul că noi, prin credinţăa noastră (cei care cred -desigur !), considerăm că suntem creaţia lui Dumnezeu, iar în credinţă veche a ruşilor, cea a Dreptului (правь), ei erau neamuri cu Dumnezeul lor, urmasii lui directi!

    Cea mai frumoasă legendă provenind de pe timpul cneazului Oleg (descrisă în versuri de Puşkin) este despre întâlnirea, in una din incursiunile lui, cu un prezicător – care erau la mare cinste în credinţa Dumnezeului cu trei capete, si care îi prezice lui Oleg că va muri din cauza calului sau mult iubit. Oleg, de frica prezicerii, îşi ia rămas bun de la calul său, dispune să fie bine îngrijit, şi ia alt cal, cu care pleacaă la luptă. După mulţi ani revine acasă, la Kiev, şi întreabă: „Ce mai face calul meu multiubit?”. I se răspunde că a murit acel cal. Oleg, întristat, se duce la locul unde erau oasele acelui cal, şi punând piciorul pe scheletul calului, spune:”Mincinos de prezicător, uite calul a murit, dar eu încă trăiesc!”. În acel moment, din capul calului iese o viperă şi-l muscă pe Oleg de picior, Oleg moare, prezicerea s-a îndeplinit ! Urmează o pomenire fastuoasă la care, în vârful dealului, spune Puskin, prăznuiesc şi Igor cu Olga !

    Igor, soţul lui Olga, a luptat în drujina lui Oleg, şi este cel care preia puterea după moartea lui Oleg. După uciderea lui Igor de către un trib barbar, drevlenii (numele lor provine din cuvântul „derevo”=copac, trăiau în pădurile de pe malul drept al Niprului), Olga s-a răzbunat de trei ori, ucigând de două ori trimişii drevlenilor – să facă pace, şi în final i-a lichidat în masă !

    Ca fapt divers, neavând legătură cu date istorice riguroase.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (22-6-2017 la 15:58)

    @Sfarț Pincu

    Crimeea are un trecut cunoscut de grecii antici, apoi au venit mai multe populații, apoi a fost cucerirea mongolă, în sec XIII-XIV, apoi a început disputa – tătarii (mongoli) – otomanii – rușii, care s-a încheiat, abia în sec. XIX, cu ocupația rusă, după Războiul Crimeii, la care au participat Franța, Anglia ce sprijineau Turcia, rușii fiind victorioși.

    Ucraina ca stat nu a stăpânit Crimeea, decât ca un cadou din partea lui Hrușciov. Crimeea poate fi independentă sau poate fi a rușilor, cum este acum. Ucraina chiar nu a făcut nimic pentru a stăpâni Crimeea. Este opinia mea, nu numai a lui Putin.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Alexandru Leibovici: (22-6-2017 la 18:08)

    Dl. BMM scrie:

    > Ucraina ca stat nu a stăpânit Crimeea, decât ca un cadou din partea lui Hrușciov

    Ucraina ca stat a săpânit Crimeea din primul moment al existenţei sale, adică din august 1991.

    Povestea cu „cadoul” făcut de Hruşciov nu este decât un basm (acest basm este propagat în prezent cu multă îndârjire de propaganda – interesată – a Federaţiei Ruse).

    Pentru Ucraina (adică Republica Sovietică Socialistă Ucraineană), „cadoul” era unul otrăvit, deoarece în momentul respectiv (1954) Crimeea era, chiar după 10 ani de la încheierea războiului, în ruine, şi anume într-o măsură mai mare ca alte regiuni din RSFS Rusă de care aparţinea. Urma ca situaţia să fie remediată, ceea ce necesita enorme investiţii, în particular în refacerea sistemelor de irigaţii. Cum RSS Ucraineană stătea ceva mai bine decât RSFS Rusă cu lichidarea urmărilor războiului, Crimeea a fost pasată Ucrainei, ca să-i revină ei să facă acele investiţii grele.

    De altfel, contrarar aceleeaşi propagande interesate, transferul Crimeii între cele două republici ale URSS a fost făcut cu tot dichisul şi cu respectarea scrupuloasă a tuturor procedurilor prevăzute de Constituţiile respective – a URSS, a RSS Ucraineană şi a RSFS Ruse. Bineînţeles că, în realitate, URSS era puternic centralizat sub egida PCUS, aşa că acele 15-16 „republici” erau în mare măsură fictive. Dar, în fine, regulile sunt reguli, iar acestea au fost respectate. Contrar argumetării putiniste, care, probabil în lipsă de argumente mai bune, trebuie să recurgă la minciuni.

    Cu privire la rolul personal al lui Hruşciov. În 1954 Hruşciov nu era încă atotputernicul Secretar General, cum a devenit el la începutul anilor ’60, ci era contestat şi era în conflict cu alţi „tovarăşi”, în particular cu Malenkov. Transferul Crimeii n-a fost, şi nici nu putea fi în acel moment, o decizie personală a lui Hruşciov, ci o decizie consensuală în cadrul conducerii de vârf.

    Trebuie să mai amintesc faptul că integritatea teritorială a statului ucrainean a fost garantată în decembrie 1994 de „Memorandumul de la Budapesta”. Acesta prevedea dezarmarea nucleară a tânărului stat ucrainean în schimbul garantării, de către Statele Unite, Rusia (!!) şi Marea Britanie, a integrităţii teritoriale a Ucrainei.

    La descompunerea URSS, Ucraina poseda 35% din tot arsenalul nuclear al URSS, care, în urma semnării Memorandumului, a fost transportat din Ucraina în… Rusia !!! Evenimentele din 2014 au arătat că Ucraina a renunţat la singura garanţie reală pe care o avea – arma nucleară -, în schimbul unei hârtii care s-a dovedit a fi fără valoare, deoarece garAnţii – SUA, Marea Britanie, Franţa şi China – au înghiţit găluşca, aşa cum se aştepta şi Putin 🙁

    > Ucraina chiar nu a făcut nimic pentru a stăpâni Crimeea. Este opinia mea, nu numai a lui Putin.

    După opinia dv. (şi a lui Putin), ce ar fi trebuit să facă Ucraina „pentru a stăpâni Crimeea”, dar n-a făcut?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Boris M. Marian: (22-6-2017 la 20:13)

    @Moderator

    [Din partea Moderatorului: răspundeţi la un comentariu de-al meu care NU l-am scris în calitate de moderator, aşa că nu se justifică adresarea „@Moderator”; comentariile scris de mine ca moderator sunt marcate ca atare]

    Ucraina și Bielorusia sunt state artificiale, ele au fost sute de ani fie sub stăpânire poloneză, fie rusă, am fost la Kiev și la Minsk în anii dinaintea imploziei URSS – se vorbea pe stradă, în oficii, numai rusă. Ele erau prezente ca membre la ONU doar pentru a vota ce dorea Moscova. Ne facem că nu mai știm istoria? Arsenalul nuclear al Ucrainei a fost creat prin efortul tuturor țărilor membre ale URSS. Faptul că l-a cedat a fost un gest de înțelepciune, doar nu o să credeți, d. Leibovici că Ucraina ar începe un război nuclear cu Federația Rusă. Cine ar visa o asemenea nebunie? Ce ar fi ca Mexicul să ceară New Mexico sau alte foste teritorii ale sale dinainte de a fi cedate SUA? Propaganda antirusă și antiamericană sunt la fel de pernicioase și rău- mirositoare. Să nu privim doar dintr-o parte că ni se strâmbă ceafa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (22-6-2017 la 22:37)

    @Boris M. Marian

    > Ucraina și Bielorusia sunt state artificiale, ele au fost sute de ani fie sub stăpânire poloneză, fie rusă […]

    TOATE statele din Europa (şi din toată lumea) sunt, într-o privinţă sau alta, artificiale. Mai toate regiunile au fost, în decursul timpului, sub multe stăpâniri, şi nu numai două, ci mult mai multe stăpâniri.

    La lista statelor „artificiale” rezultate din destrămarea URSS aţi uitat Kazahstanul: nu este bine, deoarece tovarăşul Putin a declarat că artificiale sunt Ucraina, Bielorusia, dar şi Kazahstanul, deoarece… nu au fost nicicând state independente, şi atunci, după el, n-ar trebui să aibă drept la independenţă. Dar cu un asemenea „argument”, peste 80% din statele actuale (vreo 200 la număr), nu au drept la independenţă. Dar acest „argument” este valabil şi pentru Rusia actuală, deoarece aceasta n-a fost niciodată independentă în graniţele ei actuale 🙂 🙂 🙂

    > la Kiev și la Minsk … se vorbea pe stradă, în oficii, numai rusă

    Unde am trăit eu în Ucraina, în oraşe mai mici şi la sate, se vorbea şi ucraineana, şi româna, şi maghiara şi câte şi mai câte ciudăţenii.

    Apropo de artificialitatea statelor: rar a existat sau există un stat mai „artificial” decât URSS (şi Imperiul Rus şi Federaţia Rusă actuală). Din punctul de vedere al limbilor (şi etniilor): vreo 20 de limbi principale (ca număr de vorbitori, corespunzătoare republicilor respective), vreo 30 secundare, vreo 40 şi mai mărunte. Mai toate erau destul de concentrate teritorial. Acolo unde diferitele regiuni lingvistice sunt limitrofe cu alte state, limbile respective se vorbeau şi în acele state, pe adâncimi de zeci, dacă nu sute, de kilometri. Deci iată, graniţele statale nu corespund, şi nici nu pot să corespundă, cu graniţele lingvistice, pentru simplul motiv că graniţele lingvistice nu există, ele sunt difuze.

    > Arsenalul nuclear al Ucrainei a fost creat prin efortul tuturor țărilor membre ale URSS

    Şi atunci de ce să revină numai Rusiei? Nu numai la arsenalul nuclear au contribuit toate „republicile”, ci şi la mai toate fabricile şi uzinele, hidro- şi termocentralele, şi la mai toate celelalte construcţii, industriale, civile şi militare.

    La dezmembrarea URSS, în 1990-91, înţelegerea a fost că:
    – fiecare fostă republică unională devine independentă exact în graniţele (administrative) pe care le aveau înainte, şi că
    – fiecare păstrează tot ce era pe teritoriul ei, inclusiv instalaţiile militare şi armamentul, inclusiv cel nuclear.

    Mai târziu, în 1994, trei din statele pe teritoriul cărora se afla arsenalul nuclear fost sovietic, adică Bielorusia, Ucraina şi Kazahstanul, au decis să renunţe la arsenalul lor nuclear (era al lor în virtutea înţelegerilor încheiate în 1990-91!), să-l transfere în mod gratuit Rusiei, în schimbul unei promisiuni scrise că aceasta recunoaşte pe veci independenţa şi integritatea teritorială a acelor trei state în graniţele lor de atunci (Memorandumul de la Budapesta, de care am mai vorbit, dar de care preferaţi să nu ştiţi).

    > Ne facem că nu mai știm istoria?

    După cum se vede, dv. sunteţi cel care vă prefaceţi că nu ştiţi istoria… dar cred că de fapt chiar n-o ştiaţi. Ei bine, acuma o ştiţi.

    > Faptul că [Ucraina] a cedat [arsenalul său nuclear] a fost un gest de înțelepciune, doar nu o să credeți, d. Leibovici că Ucraina ar începe un război nuclear cu Federația Rusă.

    Eu nu cred că Ucraina ar fi început (început!) un război nuclear contra Rusiei. Dar am motive să cred că dacă Ucraina ar fi fost putere nucleară, Rusia ar fi fost mult mai reţinută în a ataca Ucraina, în a-i smulge şi anexa o bucată, în a provoca şi susţine cu trupe şi armament greu un separatism în estul Ucrainei (ar mai fi vrut mult mai mult, dar n-a mers). Desigur, un arsenal nuclear, pentru a fi disuasiv, trebuie să fie credibil, adică bine întreţinut, iar conducătorii să fie suficient de hotărâţi şi să nu se lase speriaţi…

    >Ce ar fi ca Mexicul să ceară New Mexico sau alte foste teritorii ale sale dinainte de a fi cedate SUA?

    Care este analogia, şi argumentul, aici?? Doar Ucraina (nenucleară) n-a cerut Rusiei (ţară nucleară) nici un teritoriu !! Aşa că nu înţeleg… Probabil nici dv., dar aşa aţi auzit dv. acest argument (ca şi celelalte) şi îl reproduceţi ca atare. Ei bine, de data asta n-a ţinut!

    >Propaganda antirusă și antiamericană sunt la fel de pernicioase și rău- mirositoare

    Nimic din ce am spus eu nu este propagandă anti-rusă.

    >Să nu privim doar dintr-o parte că ni se strâmbă ceafa.

    Dintre noi doi, sfatul acesta este relevant numai pentru dv.

    În rezumat: niciuna din afirmaţiile şi observaţiile dv. nu rezistă nici măcar unei critici simple, bazate pe fapte accesibile oricui. Asta dacă nu preferă să bage capul în nisip…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.146.33.241