caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

Legea (I)

de (16-6-2016)
3 ecouri

BastiatLegea – pervertită! Legea, şi împreună cu ea toate forţele colective ale naţiunii, legea, spun, – nu doar deturnată de la rolul ei, ci utilizată pentru atingerea scopului exact contrar! Legea devenită instrument al tuturor lăcomiilor, în loc să le stăvilească. Legea – vinovată ea însăşi de nedreptăţile pe care ar trebui să le împiedice!

Dacă aceasta este adevărat, atunci este un lucru grav, iar datoria morală mă îndeamnă să atrag atenţia concetăţenilor mei.

Creatorul ne-a dotat cu o aptitudine care le include pe toate celelalte. Această aptitudine este viaţa – viaţa fizică, intelectuală şi morală.

Dar viaţa nu poate dura prin ea însăşi. Cel ce ne-a dat-o ne-a investit cu sarcina de a o întreţine, de a o dezvolta, de a o perfecţiona. Pentru aceasta el ne-a dotat cu un număr de facultăţi minunate şi ne-a plasat în mijlocul unei varietăţi de resurse naturale. Aplicând facultăţile noastre acestor resurse naturale, le transformăm în produse pe care le folosim. Acest proces este necesar pentru ca viaţa să poată parcurge calea care îi este atribuită.

Existenţa, facultăţile, producţia, cu alte cuvinte personalitatea, libertatea, proprietatea – acesta este omul. Şi, în ciuda subtilităţii demagogice a unora, acestea sunt cele trei lucruri despre care se poate spune că sunt anterioare şi superioare oricărei legislaţii umane.

Personalitatea, libertatea şi proprietatea există nu pentru că oamenii au proclamat legi. Dimpotrivă, tocmai faptul că viaţa, libertatea şi proprietatea preexistă, i-a făcut pe oameni să adopte legi.

Ce este deci legea?

Legea este organizarea colectivă a dreptului individual la legitimă apărare.

Fiecare dintre noi are un drept natural, de la Creator, de a-şi apăra persoana, libertatea, proprietatea, pentru că acestea sunt cele trei elemente care formează sau păstrează, elemente care se completează unele pe altele şi care nu se pot înţelege unele fără altele. Căci ce sunt facultăţile noastre, dacă nu o prelungire a personalităţii, şi ce este proprietatea, dacă nu o prelungire a facultăţilor noastre?

Dacă fiecare om are dreptul să-şi apere, chiar prin forţă, persoana sa, libertatea sa şi proprietatea sa, atunci mai mulţi oameni au dreptul să se asocieze pentru a organiza şi a întreţine o forţă comună pentru a asigura această apărare în mod sistematic. În acest fel dreptul colectiv îşi are originea, raţiunea de a fi şi legitimitatea în dreptul individual. Prin urmare, forţa comună nu poate avea alt scop, altă misiune decât cea a forţelor izolate cărora li se substituie.

Astfel, dat fiind că un individ nu-şi poate utiliza în mod legitim forţa pentru a atenta la persoana, la libertatea, la proprietatea unui alt individ, rezultă că acea forţă comună nu poate fi în mod legitim utilizată pentru a distruge persoana, libertatea, proprietatea indivizilor sau claselor.

Căci această pervertire a forţei ar fi, atât într-un caz cât şi în celălalt, în contradicţie cu premisele noastre. Cine ar cuteza să afirme că forţa ne-a fost dată nu pentru a ne apăra drepturile, ci pentru a distruge drepturile similare ale fraţilor noştri? Iar dacă aceasta nu este adevărat pentru fiecare forţă individuală, acţionând separat, cum ar putea deveni adevărat pentru o forţă colectivă, care nu este decât o uniune organizată de forţe individuale?

Prin urmare, dacă aceasta este adevărat, nimic nu poate fi mai evident decât următoarele: Legea este organizarea dreptului natural la legitimă apărare. Legea este înlocuirea forţelor individuale printr-o forţă comună. Această forţă comună va putea face ceea ce forţele individuale au dreptul natural şi legitim să facă: să apere persoanele, libertăţile şi proprietăţile, să salvgardeze dreptul fiecăruia, pentru a asigura domnia justiţiei pentru toţi.

Dacă ar exista o naţiune constituită pe această bază, cred că ea ar fi dominată de ordine, atât în fapte, cât şi în gânduri. Cred că acea naţiune ar avea guvernul cel mai simplu, cel mai econom, cel mai puţin greoi, cel mai puţin resimţit, cu cele mai puţine responsabilităţi, cel mai drept şi, prin urmare, cel mai stabil din câte ne putem imagina, oricare ar fi, de altfel, forma sa politică.

Într-adevăr, sub un astfel de regim, fiecare ar înţelege că deţine toate privilegiile, ca şi întreaga responsabilitate a existenţei sale. Atâta timp cât persoana este respectată, cât munca este liberă iar roadele muncii sunt garantate împotriva oricăror atacuri injuste, nimeni nu va avea conflicte cu guvernul. Dacă suntem fericiţi, n-am avea, este adevărat, pentru ce a-i mulţumi pentru succesul nostru; dacă suntem nefericiţi, nu i-o vom reproşa, tot aşa cum ţăranii noştri nu-i atribuie guvernului grindina sau îngheţul. Nu l-am resimţi decât prin inestimabila binefacere a SIGURANŢEI. Se mai poate afirma că, datorită nonintervenţiei statului în treburile particulare, nevoile şi satisfacţiile s-ar dezvolta în ordinea lor firească. Nu s-ar vedea familii sărace căutând instruire în ale literaturii înainte de a avea asigurată pâinea. Nu s-ar vedea oraşe populându-se în detrimentul satelor, şi nici sate în detrimentul oraşelor. Nu s-ar vedea acele mari deplasări de capitaluri, de muncă, de populaţie, provocate de măsuri legislative, deplasări care fac atât de nesigure şi atât de precare sursele înseşi ale existenţei, şi împovărează, prin aceasta, într-o atât de mare măsură responsabilitatea guvernelor.

Din păcate, legea nu se mărgineşte deloc la funcţia pe care ar trebui s-o aibă. Iar când şi-a depăşit-o, a făcut-o nu numai în nişte probleme neutre şi discutabile. Ea a făcut mai rău: a acţionat împotriva propriului său scop, a distrus propriul său obiectiv. Ea a fost utilizată pentru a anihila acea dreptate pe care trebuia s-o facă să domnească, pentru a şterge între drepturi acea limită pe care tocmai ea trebuia s-o facă respectată. Ea a pus forţa colectivă în slujba celor care vor să exploateze, fără risc şi fără scrupule, persoana, libertatea sau proprietatea altuia. Ea a transformat spolierea în drept, pentru a o proteja, iar legitima apărare în crimă, pentru a o pedepsi.

Cum s-a înfăptuit această pervertire a legii? Care i-au fost consecinţele?

Lege s-a pervertit sub influenţa a două cauze foarte diferite: egoismul prostesc şi falsa filantropie.

Să vorbim despre prima.

Conservarea, dezvoltarea sunt aspiraţii comune tuturor oamenilor, în aşa fel încât, dacă fiecare s-ar bucura de liberul exerciţiu al facultăţilor sale şi de libera dispunere a produselor lor, progresul social ar fi neîncetat, neîntrerupt, sigur.

Există însă o altă aspiraţie care le este la fel de comună. Este aceea de a trăi şi de a se dezvolta, când pot, unii pe spinarea altora. Aceasta nu este o imputaţie prea îndrăzneaţă emanată dintr-un spirit sumbru şi pesimist. Istoria aduce ca mărturie neîncetatele războaie, migraţiile popoarelor, asupririle religioase, universalitatea sclaviei, necinstea în comerţ şi monopolurile.

Această dorinţă nefastă îşi are originea în însăşi natura umană, în acel sentiment primitiv, universal, invincibil care îl împinge spre atingerea bunăstării cu un minim de suferinţă.

Omul nu poate trăi şi nu se poate bucura decât printr-o asimilare, printr-o apropriere perpetuă, adică printr-o aplicare perpetuă a facultăţilor sale asupra lucrurilor, adică prin muncă. Acest proces constituie originea proprietăţii.

Dar de fapt el mai poate trăi şi se poate bucura asimilându-şi, însuşindu-şi produsul facultăţilor semenilor săi. Acest proces constituie originea spolierii.

Ori, munca fiind prin ea însăşi o povară, şi omul fiind în mod firesc înclinat să fugă de povară, rezultă, iar istoria ne-o dovedeşte, că peste tot unde spolierea este mai puţin oneroasă decât munca, ea prevalează; ea prevalează fără ca religia sau morala să poată, în acest caz, s-o împiedice.

Când, deci, încetează spolierea? Când ea devine mai oneroasă, mai periculoasă decât munca.

Este evident că legea ar trebui să opună acestei tendinţe funeste puternicul obstacol al forţei colective, că ea ar trebui să apere proprietatea împotriva spolierii.

Dar legea este făcută, de cele mai multe ori, de un om sau de o clasă de oameni. Deoarece legea nu poate exista fără sprijinul unei forţe preponderente, nu este posibil ca ea să nu pună în cele din urmă această forţă în mâinile celor care o fac.

Acest fenomen inevitabil, combinat cu funesta înclinaţie pe care am constatat-o în inima omului, explică pervertirea aproape universală a legii. Este uşor de înţeles astfel cum legea, în loc de a fi o frână în calea nedreptăţii, devine un instrument, şi anume cel mai invincibil, al nedreptăţii. Este uşor de înţeles că, în funcţie de puterea legislatorului, ea înlocuieşte, în favoarea sa şi în diferite grade la restul oamenilor, independenţa personală prin sclavie, libertatea prin asuprire, proprietatea prin spoliere.

Este în natura oamenilor de a reacţiona împotriva nedreptăţii a căror victime sunt. Atunci deci când spolierea este organizată de legea însăşi în profitul claselor care o fac, toate clasele spoliate încearcă, pe căi paşnice sau revoluţionare, să participe ele însele la întocmirea legilor. În funcţie de gradul de instruire la care au ajuns, aceste clase pot să-şi propună, în urmărirea cuceririi drepturilor lor politice, două scopuri foarte diferite: fie să oprească spolierea legală, fie să aspire să ia parte la spoliere.

Vai de acele naţiuni în care acest din urmă scop domină în masele spoliate în momentul în care ele pun mâna la rândul lor pe puterea legislativă!

Până în acel moment cei puţini exercitau spolierea legală asupra celor mulţi, aşa cum se observă la popoarele la care dreptul de a legifera este concentrat în câteva mâini. Dar de îndată ce acest drept devine universal, echilibrul se va căuta în spolierea universală. În loc de a se extirpa nedreptatea din societate, ea se generalizează. Îndată ce clasele dezmoştenite îşi capătă drepturile politice, primul lor gând nu este de a se elibera de spoliere (acest obiectiv ar necesita un nivel de cultură pe care acestea nu-l pot avea), ci de a organiza, împotriva altor clase şi chiar în detrimentul lor propriu, un sistem de represalii, ca şi cum ar fi necesar ca, înainte ca domnia dreptăţii să se instaureze, fiecare să sufere o cruntă pedeapsă, unii pentru răul pe care l-au făcut, alţii pentru ignoranţa lor.

Continuarea Partea II-a aici

Frédéric Bastiat, Iunie 1850 (Trad.: Marieta Popescu şi Alexandru Leibovici)

Despre autor:

Frédéric Bastiat (1801-1850) a fost un economist, om politic şi eseist francez. El a stat în fruntea mişcării pentru liberul schimb din Franţa de la începuturile sale în 1840 şi până la moartea sa prematură în 1850. Primii 45 de ani din viaţa sa le-a folosit pregătindu-se pentru ultimii 5 ani excepţional de productivi dedicaţi scrierilor în favoarea libertăţii. Bastiat a întemeiat săptămânalul Liberul schimb, a scris pentru numeroase periodice şi este autorul variatelor eseuri şi cuvântări privitoare la subiectele presante ale timpului său. Majoritatea scrierilor sale au fost scrise în anii imediat premergători şi ulteriori Revoluţiei din 1848, ani în care Franţa a îmbrăţişat rapid ideile socialiste. Ca deputat al Adunării naţionale, Bastiat a luptat cu îndârjire pentru un sistem bazat pe proprietatea privată, dar din păcate majoritatea colegilor lui au ales să-l ignore. F. Bastiat rămâne unul dintre marii campioni ai libertăţii ale cărui scrieri îşi păstrează relevanţa şi în prezent, când au loc aceleaşi bătălii de idei ca acum 150 de ani (v. aici).

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (27-6-2016 la 00:32)

    „Când, deci, încetează spolierea? Când ea devine mai oneroasă, mai periculoasă decât munca”.

    „Vai de acele naţiuni în care acest din urmă scop (aspirarea să ia parte la spoliere – vm) domină în masele spoliate în momentul în care ele pun mâna la rândul lor pe puterea legislativă!”.

    Aştept cu foarte mult interes partea a doua a articolului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Alexandru Leibovici: (27-6-2016 la 21:00)

    A apărut !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (28-6-2016 la 07:49)

    Felicitări pentru traducerea excelentă și efortul pentru publicare aici!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.238.248.103